sâmbătă, 9 noiembrie 2013

                                   Ion Lazu - interviu luat de Lucia Negoiţă (3)








L.N.: Despre Roşia Montană, ce crezi tu, dragă Ion, fiindcă ştiu că ai argumente solide?
I.L.: Nu ştiu dacă e cazul să mă „ambalez” în problema Roşia Montană, pe cuprinsul unui interviu ca acesta. Am scris destule texte, am participat la demonstraţiile de stradă; postez de săptămâni, pe-al meu blog de scriitor  ilazu.blogspot.com  materiale documentare pe această temă, opinii, dezvăluiri etc etc.

Nu am destule guri să strig: Nu!!!

Ce se întâmplă, până la urmă? Nişte inşi foarte dubioşi din străinătate, oameni certaţi cu legea, suspecţi, aventurieri, abili sforari, jucători la bursă, unde pierd şi la fel de lesne câştigă averi incomensurabile din simple speculaţii – iar în fapt nişte excroci de talie internaţională -, au pus ochii pe o afacere fără egal în toată Europa. Căci zăcămintele auro-argentifere din Apuseni sunt cele mai mari de pe continent şi printre primele 4 din lume.  Au pătruns în zona minieră prin efracţie, cu sprijin plătit şi prin trădarea unor conaţionali: întâi la cel mai înalt nivel, prin ambasade şi guverne, apoi, la Agenţia Naţională a Resurselor Minerale, la întreprinderea geologică unde eu însumi am lucrat 4 decenii, devenită subit proprietatea unui afacerist străin, inclusiv toate documentaţiile privind rezervele de minereuri. Au înjghebat un proiect de contract cu statul român, în condiţii oneroase, vezi-bine, ungând peste tot, înlăturând din competiţie alte firme de profil performante din Europa; au măsluit actele, proiectul de contract a devenit Contract propriu-zis, deşi nu fusese însuşit de statul român; l-au listat la Bursa din Wancouver. De aici bani de la acţionari, credite obţinute de la banca Rothschild etc. În ţară proiectul de contract nefiind finalizat, statul plătea în continuare investiţiile, cercetările din zonă, analizele etc. Compania a forţat nota, expropiind, extinzându-se de la o primă formă de contract care avea ca obiect reexploatarea unei halde de steril la explorarea şi apoi la exploatarea minereului din substrat. Se preconizează ca în 10-15 ani să se extragă în carieră, prin dinamitare, întregul zăcământ; prelucrarea se face prin cianurare (Nota bene: la Roşia Montană nu s-a exploatat niciodată prin cianurare!), compania pleacă din ţară cu 80% din profitul total: noi rămânem cu un câştig derizoriu şi cu marile ponoase: cu ambientul devastat, cu lacul de decantare, a cărui asigurare ne va costa emorm, iar substanţele nocive nu se neutralizează decât peste un secol şi ceva. O imensă bombă ecologică. Tipul de exploatare prin detonare va nimici galeriile din subteran, de pe vremea romanilor, cele mai vechi din Europa, din lume, un patrimoniu inestimabil... Or, în afară de excrocheria ca atare, de ilegalitate, de jecmăneală fără precedent în istorie, toate astea acum, în văzul lumii, trebuie spus fără echivoc că nici Guvernul, nici Parlamentul,- vîndute, inconştiente, cum vrem să le numim -, nu au dreptul să cauţioneze viitorul acestei naţiuni, nu au voie să aprobe epuizarea unei rezerve strategice care se exploatează din preistorie şi care „nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor” etc. E mai grav ca pe vremea sovieticilor, care ne-au exploatat zăcămintele de uraniu până la epuizare, fără ca măcar specialiştii români să poată afla despre ce rezerve a fost vorba, cu ce concentraţii etc. Acum, în plină democraţie, suntem trataţi mai rău decât coloniile africane din secolele XVII-XIX. Guvernul a promulgat fraudulos o lege (a interesului naţional?!?!), ea va fi trecută în Parlament, unde ştim cine are majoritatea absolută. Şi de la o zi la alta ne vom trezi jefuiţi la drumul mare, însă cu acte în regulă, cum s-ar spune... Vânzare de ţară e puţin spus. Societatea civilă se dezmeticeşte anevoie, televiziunile ticăloşite tac cu obstinaţie, au fost plătite din greu pentru publicitate şi nu numai. Sunt dovezi că acţionarii americani şi canadieni, care au investit din plin, exercită presiuni asupra administraţiei USA. S-a ajuns atât de departe încât intrarea noastră în NATO a fost condiţionată de cedarea dreptului asupra zăcămintelor de aur, argint şi alte metale preţioase, acelea chiar mai valoroase decât aurul şi argintul. Nu am destule guri ca să strig: Nu!                                           .         
L.N.: Vorbeste-mi despre prietenie. Despre cei pe care îi citeşti... Pe blogul tău apar portete, nu uiţi datele de naştere, vii pe la manifestări, acolo unde atâţia alţii nu ajung. O carte de dialoguri cu poetul Ion Murgeanu spune multe despre amandoi.  Ai fost legat de Ed.Vinea, de poetul Nicolae Tzone. Cât de importantă e prietenia în viaţa unui scriitor?  
I.L.:  Am crezut în literatură, am crezut în prietenia literară, idealizată şi ea până la un moment dat. Mai aproape de adevăr, iubirea de literatură m-a făcut să am o înaltă părere despre creatorul de artă, în general. Când m-am apropiat mai mult de viaţa autorului, înţelegându-i munca de ocnaş, în izolare şi nesiguranţă, am ajuns să-i iert slăbiciunile de caracter. Asta la modul general. Şi da, am avut mari prieteni literari; pe Mircea Ciobanu, pe Dumitru Alexandru (au trecut 17 ani, respectiv 22 de ani de la dispariţia lor...), pe Constantin Popovici, cărora le adaug pe Pan Izverna, Ion Murgeanu, Nicolae Tzone, Radu Voinescu, Florin Mihăilescu şi alţi câţiva, nu mulţi. Se pare că am o deschidere spre prietenie mai neobişnuită printre confraţi. Asta poate şi datorită faptului că prin firea mea nu sunt resentimentar şi nu mă simt implicat în vreo competiţie. Mă aflu în termeni buni cu redactori care m-au amânat 8-10 ani, cu directori care nu mi-au acordat audienţe, cu cineaşti care mi-au blocat scenariile. Mai fiecare carte a mea a apărut cu întârziere de un deceniu. (Media generală este de 7,5 ani.)

„Şi toată lumea îl credea geamgiu”...

Nici acum, în democraţie lucrurile nu s-au augmentat. (Romanul Ruptura, elaborat în 1991 a apărut în 2004; romanul Sălbaticul, scris în anii 1987-1990 a apărut în 2005 – şi tot aşa...) Asta nu m-a descurajat, pentru simplul motiv că nu ambiţionam să fac o carieră în literatură. M-am înscris în USR când aveam deja 4 cărţi apărute. Despre mine ca persoană am eu însumi o părere temeinic argumentată. Nu am nevoie să fac bună impresie, să mă prezint într-o lumină favorabilă. Ştiu că un scriitor rămâne prin operele sale, dacă sunt valabile şi rezistă timpului. Dacă nu, nu. Este un risc asumat.
Cum spuneaţi, particip la lansări, la lecturi publice, din solidaritate de breaslă şi uneori din jena că în sală nu o să fie mai nimeni... Iar odată ajuns printre confraţi, imediat scot aparatul şi fac fotografii: cu mari scriitori de la tribună, cu mari scriitori din sală – care însă, cum observaţi şi singură, nu prea ajung la lansările confraţilor. Postez fotografiile pe blog, le trimit „andrisanţilor” – ca să se bucure, să se simtă luaţi în seamă... Unii dintre confraţi poate mă cred fotograf. (lucru până la urmă nu departe de adevăr, căci am scos un album de artă fotografică, am avut expoziţii în ţară şi la Luxemburg.) Chiriaşii cu care intram în contact la pusul plăcilor memoriale mă credeau de la Spaţii verzi. Am ajuns la vorba Topârceanului: „Şi toată lumea îl credea geamgiu...”. Însă marea contra-performanţă în ce mă priveşte aparţine onor Academiei, care m-a eludat din DSR, în 8 volume, după ce figurasem în dicţionarele anilor 70-80.  Chit că între timp numărul cărţilor mele s-a triplat... Aici chiar că nu e nimic de comentat. Spun doar, citându-l pe Arghezi: „Nu avem nemţi...”
Dar, repet, asta nu contează pentru mine. S-a înţeles poate un lucru simplu: cărţile mele ies din acest tip de abordare a lumii, în spiritul modestiei şi al bunei credinţe, cum s-a vădit, spuneaţi, şi în cazul Odiseea plăcilor memoriale, de la care pornise discuţia noastră.
ION LAZU
Interviu apărut în Acolada nr 10/2013



Scriitorul zilei: Ion Codru Drăguşanu   http://ilazu.blogspot.ro/2012/11/criitorul-zilei-ion-codru-dragusanu.html
Alţi scriitori din Calendar:
Liviu Rusu, n. 1901
Teohar Mihadaş, n.1918
Aurel Rău, n. 1930



Poezia zilei: Vasile Posteucă
Pulberea pământului

Se-adună-n mine linişti de ruină
Şi-n gând îşi face noaptea adăpost,
Îmi amintesc de unde vin, ce-am fost
Şi ard cumplit de-o sete de lumină.

Scrâşnesc ca piatra sub călcâi străin 
Şi inima durerii geme-n glie.
Dau să mai cred în viaţa ce-o să vie,
Dar sufletul mi-e baltă de venin.

Mi-e dor nestins de cer, mi-e dor de ţară.
Mă-ngân cu munţi şi ape, din lăută
Şi steaua-mi ia mormântul şi mi-l mută
Mai în singurătate, mai în seară.

Pun mâna streaşină, mă uit la lume,
Jelind luceferii jertfiţi de fiară, -
Şi zodii noi fac semne, şi coboară
Sub lespedea vânzării, să mă-nsume.

Târziu, în murmur de mistere
Înviu în mine cete de străbuni,
Şi parcă-s cuib de vulturi în goruni,
Scriind răscruci de doruri şi tăcere...
(din Poezia românească din exil, Ed. ICR, 2006)



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995
ANUL 1995
1 ian., ’95. Bun venit, An 95, rugămu-ne ţie să ne aduci bucurii, împăcare, succese, îndestulare şi mai ales sănătate, ca să ne putem bucura în voie de toate darurile tale, meritate sau nu prea!
Telefon de la Marcel K., amicul luxemburghez: se însoară la Bucureşti, în prima săptămînă a lui februarie.
Chipul Mamei la mine în birou. Cîndva, eu voi fi un asemenea dreptunghi alb-negru, rezemat de cărţi, în biblioteca lui Andrei. Care va fi acea poză? Greu de spus, din atîtea care plutesc prin casă. O va alege el, cu inima.
Telefoane pe la prieteni-colegi şi Angela îmi spune că pe 10 dec. a murit Olguţa Ionescu, de cancer, cu mare discreţie, lăsînd vorbă să nu fie anunţaţi colegii, prietenii. A fost la al doilea recital al Lidiei, cu soţul. Ce păcat, o femeie cu totul specială. Îi spun colegei: Să ştii că eu nu sunt deloc pregătit pentru ce se întîmplă şi pentru ce urmează…
Desigur că eu nu scriu decît pentru prietenii mei, asta sună chiar pleonastic, dar la rigoare trebuie să recunosc faptul că, fiindu-mi greu să mi-i reprezint pe cititori în general, le dau chipul prietenilor şi cunoscuţilor mei. (Iar uneori lucrul acesta se concretizează într-o dedicaţie pe textul cu pricina.) Chiar dacă se vădeşte că tocmai aceştia nu mă citesc întotdeauna. În fapt, eu monologhez pe temele care mă frământă, dar cu imaginea amicilor în faţă, raportîndu-mă la ei, încercînd să le transmit ceva ce prin viu grai nu-mi reuşeşte decît prea rar.
Cînd am auzit de moartea Olguţei I., dintr-o serie cu 2 ani mai mare la facultate, am simţit aproape fizic cum mi-a dispărut un cititor de nădejde, unul fidel, drept în aprecieri, sensibil la mesaj şi la nuanţe. Iată pe cineva de care sunt sigur că mi-a citit cărţile; şi nu ştiu mulţi în aceeaşi situaţie. Altul ar fi Sabin Borcan, amicul ziarist de la Slatina, de asemeni un cititor foarte sagace. Valentin, Erika, Horia, Năică... deja sunt câţiva, voi admite. Dar niciunul atât de preţuit precum Olguţa. Cu care abia dacă am vorbit, uneori. Cândva, în trecere pe la olarii din Horezu, a zărit o tipsie cu chipul meu, a meşterului Ion Buclescu şi a achiziţionat-o pe dată. Mai târziu am aflat că o rewplică a acelei tipsii a fost achiziţionată de Puia Svoboda. Curioase lucruri, imprevizibile...
Un boboc de fată! Şi spune-i că e frumoasă acestei necunoscute din faţa ta. Parcă nu merge… Nici un epitet nu pare potrivit. Cînd îndrăgeşti o fată, vei găsi calea de a i-o spune. Dar cînd admiri frumuseţea? Nici cuvintele, nici cadourile nu par să poată spune emoţia estetică pe care o trăieşti. Şi cu toate astea ea e acolo, tu o priveşti şi ea îşi dă seama că o admiri. Cum şi din ce îşi dă seama? Greu de precizat. Dar admiraţia, cum-necum, slavă ţie, Doamne!, ajunge la destinaţie... Ca şi frumuseţea, care şi ea ştie să se facă simţită, să ajungă până la tine.
I-am făcut o poză liceenei din satul colegului Ghiţă Mitrea. Ce să-i fi spus fetei, ca să nu pară deplasat? dar admiraţia mea, fiind dezinteresată, sunt sigur că i s-a transmis. S-a văzut pe chipul meu, a simţit-o fata, dar şi maică-sa – se întorceau amândouă de pe tarla, în vacanţă... Încântarea în prezenţa frumuseţei tinere, ca şi fără vârstă, a frumuseţei feminine de data asta, pornea din toată fiinţa mea, căci aşa o şi simţeam.
Citesc Noica, Jurnal de idei. O carte cu miez, o deschid chiar la mijloc şi ce citesc îmi merge la inimă. De necrezut, totuşi! De ce aceşti domni foarte deştepţi spun uneori prostii atît de mari? De exemplu Schopenhauer. Dar şi Noica...
Sunt tentat să-mi închipui şi asta: eu citind un jurnal al unchiului M., cu problemele lui de acum 40 de ani…Dar cum să fi ţinut unchiul M. un jurnal, după ieşirea din detenţie politică, umilit în demnitatea lui? Ţinerea unui jurnal, sunt sigur, l-ar fi făcut alt om.
(din Lamentaţiile Uitucului)
Va urma


Vizionaţi acest videoclip: E timpul să plecaţi!
https://mail-attachment.googleusercontent.com/attachment/u/0/?ui=2&ik=1dce5d5cf7&view=att&th=1423c1aa04fa5428&attid=0.3&disp=vah&zw&saduie=AG9B_P_LiNm964x3BAWFiJexv1D8&sadet=1383998886573&sads=o8ZwOio3pBRnUeXvL3kTC2-mWJw



Cărţile din bibliotecă: Mihai Bradu, Nicolae Ioana, Mircea Nedelciu, Nichita Stănescu.





















ion lazu - Fotografii de toamnă...în cartier...