marți, 3 septembrie 2013

Scriitorul zilei: Antim Ivireanu 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/09/scriitorul-zilei-antim-ivireanu.html 

Poezia zilei: Ioana Dinulescu, n. 1954

Rosa canina

Între mine şi clipă: o flacără,
un rug de care-mi odihnesc tâmpla-nsetată.
Păsări seamănă brazde în zbor,
o ploaie rodnică peste zări
se arată.

Îngenunchez la altarul de iarbă -
tipsie acum, ţărâna mă poartă;
turnuri de răcoare ascund
rosa nimbată.

Ferec pleoapele şi lumea, jumătate
se dezveleşte: un fruct
cu carnea străvezie;
cealaltă jumătate a ei se iscă
sub degetele închipuirii mele,
în câmpie.


Frânghie de fum

Strig; nu-ţi aflu numele
printre cuvinte.
Flacăra pasului tău pluteşte
pe deasupra de ierburi;
nu aflu, deci, urma ta pe nisip,
pe frunza căzută din ram mai devreme.
Prin amara risipă a amurgului în câmpie
colind tărmul, petale de  măr
se cern peste zare -
lacrimi pâlpâitoare în trupul
de cretă al zilei...
Acest ţărm unde stăpânea
o oră de cretă - prima mare tristeţe:
dragostea ce mă ţinu legată
de un stâlp ca de fum,
cu o frânghie de fum.

(din Călătorie de recunoaştere, Ed. Scrisul românesc, 1982)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal 1994

15 apr 94. Gigi Udubaşa ne prezintă diapozitive cu Africa de Sud. Cu explicaţii detaliate, inclusiv de specialitate. Însă nici un cuvînt despre colega Anca Balaban, cu care a făcut acea expediţie, prin Institut. Cea mai cumplită instituţie a cenzurii n-ar fi reuşit mai mult! Mi-am permis să i-o şi spun. Şi simt că mi l-am cam scos de la inimă pe acest coleg pe care încă din facultate l-am simpatizat în mod special.

Şchiopii nu sunt aşa de mulţi, îmi dau seama, poate nici unul la mie, însă îi observăm numaidecît, pentru că în mişcarea generală ei fac notă discordantă, se abat de la normă. Ce bine ar fi ca tot aşa de lesne şi de prompt să-i observăm pe cei cu gîndirea şchioapă, pe cei a căror gîndire nu “merge” cum trebuie, la propriu! De obicei pe aceştia nici nu-i observăm. La duşmani mai tragem cu ochiul, să-i prindem în ofsaid, dar în logica (şi în buna credinţă) a prietenilor ne încredem din oficiu.

Totdeauna am fost sensibil la tema eşecului, atent la cauzele ei şi la efectele în viaţa scriitorului. Mi s-a părut că mari belele vin chiar din faptul că insul scriptor nu e capabil să accepte ideea eşecului, să-l omologheze ca atare şi să vadă dacă mai e de făcut, după aceea. De la un timp însă mi se impune constatarea că omul e la fel de nepregătit pentru a face faţă succesului, exact cum nu e pregătit pentru eşec. Măcar de eşec ne temem instinctiv, avem în această privinţă o frică bolnăvicioasă - şi atunci de mirare e numai faptul că, deşi luat în calcul, măcar teoretic, nu-l putem accepta în fapt, de parcă s-ar fi prăbuşit pe neaşteptate, cu tot cu tavan în capul nostru, anulînd totul; or succesul îl visăm încă din adolescenţă, la modul vag-generic; ne pregătim sufleteşte pentru el, îl pîndim la alţii. Şi atunci de ce nu-i fac faţă băieţii zgomotoşi ai acestui sfîrşit de mileniu? Cîntăreţi care se sinucid, vedete care dispar peste noapte, drogaţi care de pe culmile gloriei decad, se autodistrug. Mult mai dotaţi pentru a face faţă succesului par politicienii – iar despre oamenii de ştiinţă nu am destule date să mă pronunţ, ca de altfel nici despre scriitori.

Îmi închipui că un zdrăngănitor la chitară nu numai că e de la început o fire mai fragil alcătuită, fără trăsături de caracter ferm precizate, dar el şi acumulează în cîţiva ani, pe scenă, atîtea emoţii, trăiri paroxistice, cîte alţi inşi mai modeşti nu acumulează într-o viaţă oricât de lungă. Pur şi simplu îşi consumă cantitatea de bucurie şi de emoţie pentru care au fost croiţi, după care clachează, se dezagregă psihic… Nu e uşor de suportat nici succesul, îmi spun, cu mirare. Există deci şi un şoc a succesului, al faimei. Ieşi din propria-ţi matcă, devii ne-om. Probabil la capătul faimei nu se află nimic, toată lumea îţi confirmă că ai ceea ce ţi-ai dorit şi tu nu simţi nimic şi te sperii că nu te mai poţi aştepta la bucurii adevărate. Ai avut o mare foame, o mare sete de glorie şi, cînd ţi s-a pus în faţă ceea ce ai dorit, saţietatea nu vine, nu se instalează în suflet... De aici panica, disperarea... Nici banii, bogăţia, dar nici faima, succesul de public nu-ţi garantează fericirea. Poate că lucrul spre care trebuie să aspire omul este împăcarea cu sine, prin autocunoaştere, prin împlinirea aspiraţiilor intime.

A scrie, admit, poate fi o provocare. Încerci să înţelegi ce ţi se întîmplă. Încerci măcar să notezi prin ce ai trecut, ce sentimente şi gînduri te-au vizitat. S-ar putea să nu înregistrezi nici un progres în strădania de a da de rostul acestei vieţi, pentru care de altfel lupţi cu ghearele şi cu dinţii. Dar la fel de adevărat, nici dacă nu scrii nu te alegi cu mare lucru.

În oralitate, în puşcării nu a putut rezista decît poezia cu rimă. În libertate îţi convine versul alb, dar fapt e că datorăm rimei toată istoria noastră culturală de pînă la 1900. Tot ce s-a simţit pînă atunci şi nu s-a turnat în forma rimată/ritmată a prozodiei clasice a pierit, nereţinut de memoria colectivă.
  (din Lamentaţiile Uitucului)
Va urma

Cărţile din bibliotecă: Constantin Sion, Constantin Stere
 





Fotografii de vacanţă...