sâmbătă, 7 septembrie 2013

Scriitorul zilei: Camil Baltazar
http://ilazu.blogspot.ro//09/scriitorul-zilei-camil-baltazar.html 
Alţi scriitori din Calendar
Şerban Cioculescu, n. 1902   http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-serban-cioculescu.html

Al Bistriţeanu, n. 1911

Eugen Barbu, m. 1993   http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-eugen-barbu-poezii.html

Poezia zilei: Andrei Ciurunga
Rezistenţă

Treptat din umeri mi se duc străbunii,
se face-n urmă sufletul mai scund.
De vorbe vii, de clocotul furtunii
mi s-a golit auzul până-n fund.

Un vis adânc mai picură cu stele.
Ce paşi se-ntorc în mine când ascult?
Cu pumnii strânşi pe vechile zăbrele
îmi apăr poate ce-am pierdut demult.

Doar cântecul adus între zăvoare
scrâşneşte-n piscul tragicei vieţi
şi-nsângerat îmi cade la picioare
de când se tot izbeşte de pereţi.

(Din Poeme cu umbre de gratii, 1996)


Ion Lazu - Jurnal 6 sept.2013.
Ieri la amiază, în drumurile mele prin centrul Urbei, de la librăria Eminescu la Filologie, unde nu l-am găsit pe Florin Mihăilescu, dar am schimbat două fraze cu Eugen Negrici, apoi la librăria Dalles, cu gândul să ajung pe jos la Editura Curtea Veche, m-am uitat la imobilele unde am pus plăci memoriale. Şi, dezastru!, chiar pe Traian Vuia, la nr. 3-5, unde am pus plăci memoriale pentru Nichifor Crainic şi Dan Grigorescu, placa lui Crainic a dispărut, au rămas la locul lor numai cele patru bolţuri. Doamne, ce se întâmplă?! Mă uit pe platforma de deasupra scărilor: o terasă unde lumea se opreşte la o cafea, la o bere. Peste drum, o firmă cu pază... Cine să fi smuls placa de la locul ei, la 4 m deasupra trotuarului? Intră un fel de panică în mine. Pe drum, mă uit la intersecţia cu Maria Rosetti, acolo placa memorială a lui Cezar Petrescu a fost smulsă din perete, acum vreo 2 ani. Spre mirarea şi bucuria mea, văd că a apărut o nouă placă, mai mică şi fără efigie, însă cu acelaşi text. "Aici a trăit în ultimii ani de viaţă...." Trec intersecţia, cu inima mică, dau colţul, zăresc placa pusă de mine pentru Alice Voinescu şi Mihai Gafiţa. Îngrijorat, trec pe la Dionisie Lupu nr. 74, placa celor 8 scriitori este la locul ei, slavă Domnului! La Radu Petrescu, văd pentru prima dată un geam deschis. Peste drum, la Mihail Sadoveanu, vorbesc cu paznicul unei policlinici Academica, îi spun ce se întâmplă, se minunează... Mai departe, pentru Mircea Nedelciu, pe cealaltă parte a intrării a apărut o micuţă placă de marmoră pentru un grafician. Fac un ocol, constat că statuia lui C.Dobrogeanu Gherea din părculeţ e la locul ei, mereu cu spatele la lumină... Însă nenorocirea cea mare mă aşteaptă la colţul străzii Pitar Moş cu Artur Verona: de pe faţada vilei unde se află sediul firmei Renault a dispărut placa memorială a lui Vintilă Horia ! Fotografie. Mă prezint la poartă, ca şi-n dăţile trecute. La micul rond din mijlocul curţii, vreo 4 angajaţi ai firmei. Printre care şi un impozant paznic, acum badiguard, cu ecuson pe piept. Cu greu îl fac să se apropie de grilaj şi vom duce astfel o discuţie de cam 20 minute.  Sunt de la Uniunea Scriitorilor. Acum 4-5 ani am pus o placă memorială pentru scriitorul Vintilă Horia. Unde este acea placă? Din ordinul cui a fost dată jos? Când, cu ce aprobări? Pentru că eu am pus-o în baza unui proiect, aprobat de Uniune, de primărie, de Minister...  Omul meu nu ştie nimic despre toate astea. Dar celelalte persoane, adunate la umbră nu ştiu de placa memorială, ce şi cum? Nu, îmi răspund cei trei, ei sunt angajaţi de curând: portarul nici nu este angajatul firmei, ci doar împrumutat. Vreau să vorbesc cu reprezentantul firmei, cu secretara, cu translatoarea care au participat la cele două audienţe prin care am obţinut aprobarea. Eu cu mâinile mele am pus respectiva placă. Aşa cum am pus-o şi pe cea de la nr. 8, pentru Pan M. Vizirescu. Cei din conducere sunt plecaţi în concediu. mi se spune. Când vin? Ridicare din umeri: Nu ne spun nouă... Scot din taşcă Odiseea plăcilor memoriale, o deschid unde trebuie, citesc pasajul cu Premiul Goncourt, Paris, 1960. Între timp, cineva dintre cei plasaţi la umbră, la aer, merge în imobil. Apare o tânără, se apropie de grilaj, îmi spune că ea a colaborat cu mine când cu obţinerea aprobării: am mers împreună la nr. 8, a făcut fotografii, a trimis la Paris o imagine cum ar arăta faţada clădirii cu placa postată la locul ales de mine. Însă toţi din conducere s-au schimbat. Ea nu ştie exact când a fost dată jos placa şi din al cui ordin. Poate domnul în vârstă care administra imobilul, acum plecat la pensie. Căci clădirea este a unui particular, firma Renault este doar chiriaşă... Lucruri pe care oricum le ştiu... Şi că ar fi auzit că placa a fost dată jos din cauză că Vintilă Horia ar fi fost legionar!!! Păi, zic, ce legătură are? Legionar a fost şi Petre Ţuţea, din staful lor, a făcut 13 ani de puşcărie. Dar i s-a ridicat un bust; o statuie i s-a ridicat lui Mircea Vulcănescu, alta lui Mircea Eliade, care are şi două plăci memoriale, la adrese diferite. Şi ei tot legionari, pe vremuri.. Dar Uniunea nu face astfel de discriminări: I-am pus placă memorială şi Mariei Banuş, poetă comunistă sută la sută. Chit că spre sfârşitul vieţii ne-a lăsat baltă şi s-a dus la Berlin, la foştii nazişti. Dar, cum ziceam, nu s-a avut în vedere decât aportul la edificarea culturii noastre. Mircea Eliade, autorul Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, în trei volume traduse în toate lumea, cel mai ilustru specialist în domeniu. Dar i-am pus şi lui Eugen Barbu, chit că a fost în C.C., în MAN şi pe unde va mai fi fost, nu ne interesează, căci ca autor era de primă mână. Nu am făcut discriminări politice. Dar constat că alţii le fac, cu program. Nu am nicicum posibilitatea să păzesc, să pândesc plăcile memoriale ale altor scriitori care ar putea cădea victimă acestui tip de huliganism... Etc. Şi o rog pe dra Diana Dumitriu să-mi trimită un mesaj pe net, cf. cartea de vizită pe care i-am înmânat-o pe loc. 
Se dovedeşte că am avut dreptate când, la începutul acestui an am atenţionat Conducerea USR că plăcile memoriale sunt în primejdie, nu numai din cauza reabilitării blocurilor din Capitală, a altor intervenţii pe faţadele imobilelor... Mă gândeam, desigur, şi la acest fel de huliganism pe criterii ideologice. Atâta oportunism, această laşă aliniere la directive venind din altă parte...


O pagină de Jurnal, 1994

18 apr. 94. Cînd cineva începe discuţia prin a-ţi declara: vreau să fiu absolut sincer cu tine…, e ca şi cum ţi-ar pretinde, implicit, să fii sacul lui de antrenament. Hai, varsă-ţi asupră-mi toate obidele!, exersează-te pe mine!, ai putea să-i răspunzi.
19 apr. 94. Pentru că am apucat să notez ieri unele reacţii ale rudelor Lidiei la lansarea sa ca actriţă şi poetă, chiar azi am prilejul să completez textul, căci a dat pe-aici nepotul B. I-am arătat articolul din Rom. liberă, l-a citit cu atenţie, apoi şi-a mutat privirile pe un cu totul alt articol şi a început să-l parcurgă, fără măcar să fi ridicat ochii spre mine. Aştept puţin, apoi zic: Nu comentezi în nici un fel? Ce să mai comentez, că e foarte trist…(preluase ideea din finalul articolului lui Andreiţă: în plină democraţie, cărţi valoroase apar în regim de samizdat). Nu de asta e vorba, zic, ci despre faptul că îi recunoaşte talentul. El: În privinţa asta nu spune nimic nou, eu sunt convins că e talentată. I-ai spus-o vreodată? Nu, nu s-a ivit prilejul...(?) Totuşi, insist eu, e frumos că a scris despre cartea ei, despre talentul ei vădit, e un articol onorant, nu? Sigur că e onorant, asta da... Şi se vădeşte încă o dată că rudele sunt cele mai meschine cînd e vorba să-ţi recunoască un merit, o calitate artistică, de exemplu.
Azi, la o săptămînă de la apariţia articolului din ziar, Lidia îi dă lui V. ziarul şi revista Pro-Basarabia, cu articolul despre ea şi al meu despre Ilaşcu-Garbuz. Acesta i le aduce înapoi şi i le lasă pe masă, în lipsa ei, fără nici un cuvînt. Voi continua deci să notez aici reacţiile clanului, pentru că articolul e scurt, bine scris şi afirmă net că L. are talent poetic şi actoricesc.


Cărţile din bibliotecă  



Fotografii de vacanţă...   


Placa memorială pentru Vintilă Horia, str. Pitar Moş nr. 12. Această placă a dispărut de pe clădire...



Un comentariu:

  1. L-am cunoscut pe Camil Baltazar, un om cumsecade si, in anii lui mai tineri, un poet remarcabil...Ii sunt recunoscatoare si azi pentru camaraderia lui, intr-o perioada dificila pentru mine, dupa disparitia tatalui meu. Uniunea Scriitorilor ar trebui sa intervina in aceste cazuti de huliganism, dovezi de incultura, incurajate de atitudinea generala fata de cartile inaintasilor; o placa memoriala "nu da bine" pe fatada, strica firma, in schimb nenumaratele afise, firme si reclame scrise anapoda sau agramate - nu dauneaza nimanui! Nici terenul de baschet, dughenele cu bere, wc-urile in imediata apropiere a statuilot ctitorilor culturii noastre nu strica, nu-i asa, peisajul urban...! E revoltator.
    Elisabeta

    RăspundețiȘtergere