joi, 3 ianuarie 2013

Semne bune... anulare...

Cinci titluri:
1.Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Vodă Viteazul, 475 pagini, Colecţia Lyceum, 1973;
2. Guy Chantepleure, Pasagera, Editura S. Ciornei, ediţia II, 1928, traducere Seb. Leonard, 379 pagini, copertată;
3. Honore de Balzac, Istoria celor treisprezece, 348 pagini, traducerea Haralambie Grămescu, Editura pentru Literatură, 1969, copertată;
4. Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, 392 pagini, 1970, Colecţia Lyceum;
5. I.L. Caragiale, Publicistică şi Corespondenţă, 556 pagini, copertată, colecţia Cărţi fundamentale ale culturii româneşti, 1999...
Sigur, aruncându-vă privirea pe-această listă, vă întrebaţi îndată: Şi ce-i cu asta?! Ce mai pune la cale alde Lazu?  (De parcă eu sunt capul răutăţilor în bloguiala română... Nu, domnilor, alţii pun la cale toate acestea... Cine sunt dânşii? veţi întreba îndată. Parcă ştiu eu... Că şi de-aş şti, ce putere am să schimb mersul lucrurilor, măcar cât-de-cât...)
V-aţi uitat la autori, la titluri. Autori şi tutluri nu doar cunoscuţi/cunoscute, ci cu adevărat de prim raft, nu? Dar cine să fie acest Chantepleure? Desigur un pseudonim al unui Râsu-Plânsu, un isteţ din Francia..., care a avut mare grijă să nu-şi comprometeze nobilul său nume, însă se pare că nu şi-a făcut din pseudonim un nume de faimă, precum alţii.  Pe când Balzac, mai sobru, a rămas la numele de familie, doar adăugându-i nobila particulă de. Deh! Şi talent cu carul.
E eclectică rău astă listă, veţi zice. Şi ce ordine alandala! Este în fapt ordinea în care mi le-am notat, de îndată ce am ajuns cu ele acasă.
Ne întorceam de la Buşteni, ultima călătorie de-o zi la munte, 29 decembrie 2012 - prea era vremea frumoasă, după ninsori, soare scăpărător - iar la Munte vremea s-a dovedit fabuloasă, nu alta. Să fi lăsat nefolosite 4 foi de drum clasa I, şi gratuite? La revenire, în Gara de Nord, la orele 19,55, deci cu un avans nesperat de 5 minute!, am rămas în urma Lidiei, tot încercând să folosesc abonamentul de metrou, obţinut pe motive de basarabean (deportat, deţinut politic etc); numai că, de prea sârguincioasă folosire, banda magnetică neagră s-a desprins la unul dintre capete şi contorul unde l-am introdus, zbârnâind alarmat, îmi indica interdicţie. Merg la ghişeu, să arăt, să explic, să cer ajutor... înţelegere.... Funcţionara se uită la cartonul meu roşiatic, îndrăgit anul împrejur şi purtat de aceea în buzunarul din dreptul inimii; şi, expertă, îmi face un semn: "Nu-i problemă!" Dar tot dânsa mă întreabă: "Unde mergeţi?" Iar eu, bucuros nevoie mare, dezinhibat dar şi candid cât cuprinde, răspund ca de pe altă lume: "Merg acasă...". La care funcţionara, brusc amuzată, îmi notifică: "Am întrebat dacă intraţi la linia aceasta sau la cea de dincolo..." - ( ca să ştie pe care buton să apese...) Eu îi fac semn: La linia aceasta... Izbucneşte în râs. Un râs de zile mari. Atunci ridic ochii şi observ că la ghişeu se află o tânără femeie de o frumuseţe greu de estimat. Şarmantă rău... râzând dezlănţuit... de domnul acesta care a mărturisit că merge (cuminte) acasă...
Cobor înveselit treptele, o reperez pe Lidia, care deja se plasase oportun pe peron şi, pentru că trenul nu  dădea semne de grabnică apariţie, pornesc agale... Îmi arunc ochi, reflex, pe rastelul unde se pun, dimineaţa, ziarele gratuite şi ce văd, în cutia goală de presă? O grămăjoară de cărţi, destul de înaltă, cum mi s-a părut. În jurul meu şi al cutiei cu noroace, lume multă, ca în preajma sărbătorilor, venind-plecând... (că de aceea la ducere am mers fără locuri...) studenţi, tineret, vorbind, glumind, în atitudini amicale, de nu deadreptul sărbătoreşti... Greu de crezut că niciunul dintre ei nu zărise teancul de cărţi deversate acolo...practic puse la vedere... Însă poate i-ar fi interesat un Ring, un Click, mai ştiu eu ce alt tabloid cu femei goale la pagina 5, cu Sport, cancanuri, cuvinte încrucişate... dar nicidecum un teanc de cărţi, fie ele şi cartonate. Cu un gest simplu, salutar, am întins braţele, mi-am adjudecat cărţile în chestiune, m-am răsucit în toate părţile, cu înţelesul: E cineva care îşi revendică aceste cărţi? Niciun semn, din nicio parte...  Am dat jos rucsacul de pe umeri, am deschis fermoarul, am strecurat cărţile pe rând, înăuntru: era un rucsac gol, cu două sticle de plastic din care băusem pe traseul spre cabana Gura Diham, dar şi în tren, fiind foarte cald...
În metrou, spre Dristor II, am deschis rucsacul, plasat strategic, pe genunchi; am filat pe rând cărţile recuperate, m-am bucurat, m-am însufleţit cumva, deh! ca intelectualul autist. Pasagera ca Pasagera, îmi spuneam, de un necunoscut, şi tradusă de un pseudonim..., dar celelalte 4 cărţi îmi stârneau cel mai viu interes, chiar jubilaţia norocosului...  Şi parcă alese pe sprânceană..., dinspre începuturile glorioase ale literaturii noastre. Tocmai acum, când m-am hotărât să trag linie sub rubrica Scriitorul zilei, unde am scris cu atâta implicare despre Nicolae Bălcescu, cu această primă carte monumentală scrisă cu mijloacele specialistului în istoria noastră; apoi despre Nicolae Filimon, cu primul mare roman românesc; şi în final,  această carte cu Publicistica şi Corespondenţa lui Caragiale, ajunsă în braţele mele chiar la finele Anului Caragiale, 100!!! Se poate imagina ceva mai frumos, fiind totuşi vorba despre un "noroc chior" şi doar atât?!
Mi-am propus să fie prima mea lectură, la cumpăna anilor şi de voi putea, să refer despre corespondenţa marelui dramaturg. Pentru că la Anul Caragiale am participat cât s-a putut, încă de la primele reprezentaţii, şi am consemnat pe blogul meu impresiile, la cald... Însă corespondenţa lui Caragiale îmi este doar în mică parte cunoscută. Iată însă că între cele 100 Cărţi fundamentale... a fost selectată şi această carte.
Ajuns acasă, imediat după des-sărsănare-descarcerare de echipamentul montan, deschid cartea, mă uit la prefaţă, semnată de Dan C. Mihăilescu, mă uit la Sumar, văd că foarte multe scrisori îi sunt adresate lui Paul Zarifopol, în perioada berlineză. Slavă domnului: Am din nou ce citi! exclam -, pentru că existenţa unei biblioteci în propriul apartament, oricât ar părea o afirmaţie anapoda, ajunge să-ţi dea senzaţia că ai citit ceea ce merita să fie citit, "iar în rest, om mai vedea..."
Despre secţiunea Corespondenţă, cu care am început lectura, din motive lesne de înţeles (deşi plasată în partea finală a volumului), relatez în proxima postare...

ion lazu, fotografii în plină iarnă, în plină lumină...