miercuri, 23 ianuarie 2013

cărţile prietenilor mei: ioana dinulescu; fotografii de iarnă...

 ion lazu: O pagină de jurnal, 1990...

1 sept., sîmbătă. Joi seară am venit toţi trei de la Saturn unde am stat 12 zile. Marea splendidă, cu valuri de paradă. Noi, tot timpul încîntaţi. Anul pepenilor şi al porumbului fiert. Mîncarea consistentă, dar foarte monotonă: patru bucătari la 1500 abonaţi. M-am cam îngrăşat: 71,5 kg., cifră fără precedent în agenda mea. Lume agitată, confuză, nemulţumită. Dar în ce parte a lumii e mai bine?
Ieri, deja la slujbă; treburi de mîntuială, nimeni nu ştie ce urmează. Se vorbeşte de o societate comercială, deci întreprinderea să devină rentabilă. Dacă orice investiţie în exploatarea resurselor naturale se va face pe bază de documentaţii geologice, cum e normal, atunci ne-am mai găsi un rost. Dar... Pentru că se poate şi altfel: cine are apă, calcar, pietriş, nisip, poate face beton fără să mai plătească pe geolog.
Ceva pe tema: poate şi dumneata ai un coleg ‘băiat bun’, însă pescuitor în ape tulburi, chefliu şi încurcăreţ, care timp de 20 de ani nu şi-a văzut de treabă, s-a avut rău cu miliţia şi acum e vicepreşedintele parlamentului…
Ceva pe tema: abia acum securitatea e la putere; pînă acum s-a ţinut ascunsă, în umbră – zeci de mii de oameni lucrînd de după perdea, exercitînd o presiune grozavă, însă fără să-şi arate vreodată faţa – iar acum, lăsînd să se înţeleagă că ei sunt ‘partea bună’, că ei au pregătit răsturnarea şi au luat masiv parte la ea, că fapta li s-a recunoscut şi că prin urmare sunt reabilitaţi - ei ies acum în faţă, îşi declină numele întreg, iau posturi cheie, pun în mişcare fonduri oculte şi relaţii, proptele, solidarităţi de taină, aduc la lumina zilei acea mafie care şi la noi a funcţionat din răsputeri, atît că nouă nu ne-a venit ideea să-i spunem mafie, oficial, deşi în particular ne-a dus gîndul la ‘Cosa nostra’.
- Da, era să-i spun lui Florin M., întîlnit chiar în librăria Eminescu – unde ne-am fi putut întîlni?!- înainte de Decembrie scriam pentru a depune mărturie despre un adevăr social ce părea că niciodată nu va fi spus în cuvinte, în presă, în cărţi – şi că ar fi posibil ca minciuna oficială să sfîrşească prin a se substitui pe deplin adevărului din lume şi din conştiinţe, din istorie; arătam că oamenii se chinuie, trăiesc rău etc. – dar acum ce să mai scriu? Acum aceste adevăruri, despre ce-a fost şi despre ce este, se spun în gura mare, pe stradă, în ziare – fiecare simte nevoia să se descarce, spune tot ce ştie, ce-şi aduce aminte, dă propria variantă, pe cît posibil coerentă asupra a ce-a fost. Adevărata faţă a vieţii noastre sub dictatură se recompune sub ochii noştri, din mii şi mii de mărturii. Acum simt că e necesar să schimb obiectul demersului meu literar, e nevoie de cu totul altceva în literatură – dacă măcar mai e nevoie de aşa ceva şi de literatură, în general. Să scriu ce se cere acum, sau să scriu ce mă pricep?
 Zice: - Cumpăr ziare în neştire, citesc cu fervoare tot ce pot, iar pe celelalte sper să le pot citi în timp…
 Noaptea, pîndind cu îngrijorare somnul celei dragi, întrebîndu-se cum ar putea-o ajuta să adoarmă. Somnul ca terapie, ca alifie…
Tot noaptea, scîncetul la intervale al băiatului. Seara tîrziu venise peste mine în baie să mă întrebe dacă am terminat cu scalda. Probabil nu putea să adoarmă. Ochii mari, tulburi de oboseală. Am vrut să-l rechem şi să-i spun: Tata te iubeşte (chiar şi picînd de somn!) Mi-am pus în gînd să-l sărut cînd voi merge la culcare. N-am făcut-o, de teamă să nu o deranjez pe Lidia. Apoi el a început să scâncească şi mi-am spus că e din cauză că nu l-am sărutat.
Andrei, fugărit de cei din bloc pentru Piaţa Universităţii. Pare absurd, dar e purul adevăr: îl atacă şi îi şi spun pentru ce o fac.
Deci polonezii i-au iertat pe nemţi, la fel francezii. De ce n-am face-o şi noi cu ungurii, pentru Dictatul din 30 august ’40? Şi apoi cu ruşii? Incitarea la naţionalism e o aventură nebunească. Să aduci mereu aceleaşi şi aceleaşi exemple de extremisme, atrocităţi etc. – şi să ceri dreptate-răzbunare! Unde am ajunge? Pe cît de puternic, de nestăpînit, chiar de necontrolat e la mine sentimentul de dragoste şi ataşament pentru români ca popor, tot pe atît cred cu fermitate că trebuie să rămînem toleranţi. Blaga era tolerant. Idem Rebreanu. Nu însă şi Goga.
Am aflat multe lucruri urîte despre Ralea, Călinescu, Cioculescu etc. Despre Nichifor Crainic, din Muntele Ebol, de Teohar Mihadaş – iar acum cînd i-am văzut poeziile din închisoare, nu mi-a venit să le mai cumpăr, ştiind că acolo era turnător şi se mai şi scuza: Suntem datori să supravieţuim… Datori faţă de cine? Au supravieţuit alţii şi fără vînzare de frate! Iar situaţia celor de afară nu era mult diferită, în dictatură.
Ar fi o idee să dezvolt scena cu cel care venea de pe şantierul Bumbeşti-Livezeni şi îi intimida pe cei din compartiment, cu adresă directă la doi tineri care se sărutau… Terorism politic.
O altă idee ar fi să-l fac pe Gher. un militant pentru greviştii din Valea Jiului 1987, plecat de-acolo tocmai la timp. Nu cred să meargă. Oricum, în discuţie trebuie pus şi elitismul lui, dispreţul pentru poporul acefal.
O ascult pe Flavia Cosma recitînd la TV poezii de la Toronto-Canada, unde se află de 15 ani. Fostă inginer de sunet la Radio: ’E o uşă prin care ies în Canada şi prin care mă întorc la mine în cameră, în România…’ Ton frumos, sigur al poeziilor. Niciodată nu apreciem un lucru în toată complexitatea sa. Teama că în străinătate nu vei mai putea scrie poezie românească e deci nejustificată. Se adaugă patrimoniului cultural românesc, în absolut. Acum şi în contingent, deoarece s-a reluat oficial legătura cu diaspora română.
Un aspect neplăcut, deranjant: nu pot asculta cu sobrietate aceste interviuri cu români de departe. Totdeauna am lacrimi în ochi. O chestiune penibilă, de fapt.
În Polonia, magazinele pline, însă oamenii nu au cu ce să cumpere. Nu e speculă şi inflaţie ca la noi. Zloţii se pot schimba pe valută. Au aproape un milion de şomeri. Pentru apartament aştepţi 15-20 de ani! În schimb se construiesc mereu biserici, care iau locul caselor de cultură. Tinerii pleacă în străinătate. Agricultura nu e rentabilă în loturi mici, ci doar de la 20 ha încolo…
Aau-hu-hu hu! Aau-hu-hu-hu! Plînsul femeii din cimitir. După asta poate munci iar o săptămînă întreagă…


 cărţile prietenilor mei: Ioana Dinulescu: Oraşul lui Heidegger
Ed. R,Craiova, 2002, 121 pagini
 
























ion lazu, fotografii de iarnă...