luni, 14 ianuarie 2013

I.L.Caragiale, Publicistica, VII, carte şi autograf Pan Izverna; fotografii...

I.L.Caragiale, Publicistica, VII  

                   
Acum: Două note, din 1892. Autorul începe prin a scrie: "Am de multă vreme intenţia să dau publicului o sumă de note asupra vieţii lui Eminescu - fiindcă inexactităţile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de zile pe socoteala lui mă revoltă tot atâta cât mă revoltă şi scandalul cu portretele şi busturile puse fără sfială în circulaţie ca fiind ale lui, ca şi cum ar fi vorba, încă o dată o zic, de un tip din evul mediu, iar nu de cineva care a trăit în mijlocul nostru atâta vreme...". Iar prima notă mai conţine relatarea unei scene cu Eminescu, poet, sărac şi veşnic îndrăgostit, în căutarea unui cămătar "care să-i cumpere pe nimica leafa-nainte cu câteva luni.". (Ca să-şi cumpere un costum "de lux, cilindru, botine de lac, mănuşi galbene, şi dechizat astfel"... să se prezinte la un bal mascat, unde, ne spune Caragiale, femeia admirată se dusese pentru...altul! Dar nu este aceasta o scenă din D-ale carnavalului? mă întred, contrariat. Şi cine ar mai putea astăzi să traseze o linie între adevărul gol-goluţ şi ficţiune?)
Cea de a doua notă se referă la mutilările aduse de editor operei poetice a lui Eminescu. Editor fiind Titu Maiorescu.  I.L.C. se ridocă cu vehemenţă împotriva a tot ce înseamnă "îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare", pornind chiar de la cunoscuta cedare a Poetului, la insistenţele lui Maiorescu: fameni-oameni şi scârbit-mâhnit. La această cedare asistase şi Caragiale. Dar cum îşi permitea editorul să intervină în text, după ce autorul  îi dăduse forma definitivă?! Punerea la punct a lui ILC sună fără echivoc: "Editorii sunt liberi  să tragă câte exemplare vor, să le vândă cum şi cât le place, să profite de munca şi de pe urma sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi..."... "dar să stea la taraba lui şi să nu se-amestece a poci opera artistului."  
Deci Maiorescu ca editor , care scotea ediţii după ediţii, este lovit fără cruţare. I.L.C. va proceda asemenea şi cu criticii literari, desigur avându-l în vedere cu deosebire tot pe Maiorescu: "criticii, din parte-le, "cu flori deşarte care roade n-au adus" sunt liberi să judece după cum îi taie capul acea operă...".  Însă "a pune mâna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calităţi eterne şi a cuteza s-o potriveşti sau s-o mai ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta discutabilă ".... "va să zică a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt al lumii şi vremii, este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvânt, o profanare. Iar de profanare nu e capabil decât un om fără inimă şi cu spiritul îngust ... un om care nu are nici un fel de respect chiar când se află în faţa lucrurilor sfinte ... fiiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimica sfânt pe lume." 
Şi continuă cu sublinierea faptului că în lumea civilizată se fac eforturi spre a restabili textele originale ale clasicilor, mutilate de nepriceperea copiştilor etc.  Noi "nu putem asista nepăsători la alterări voite sau nevoite făcute sub ochii noştri în textul celui mai mare scriitor român; şi astfel, oricine e dator, credem, a denunţa opiniei publice luminate falsificarea copiei - atât mai rău dacă de fapta lui neiertată copistul  nu s-ar putea scuza numai cu ignoranţa."
va urma

Cărţile prietenilor mei: Pan Izverna, Epifaniile poetului şi ale poeziei
Editura Vitruviu, 2000, 328 pagini 






















ion lazu, fotografii: Iarnă, ceaţă, promoroacă...