miercuri, 9 ianuarie 2013

I.L. Caragiale, Publicistica, III; consemnare.

I.L. Caragiale, Publicistica, III 

 
Statul poate face să se execute încă trei poduri peste Dunăre, treizeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armată şi aşa mai departe; asta se poate, dar artă, literatură, filosofie?! O aşa societate nu o avem. La noi n-avem decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă.(...)
Lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlci se riidică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât celora ce le-au ridicat... Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are geniul ei, sub toată această vultoare veşnic mişcătoare există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinşe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii. De ce, din straturile acestui popor, nu s-ar putea ivi din când în când unele inteligenţe deosebite, cari să dea expresie monumentală acelor nevoi, simţiri şi gândiri proprii? 1896

(Despre viaţa operei de artă)
...Opera de artă are căpătată însuflarea de viaţă de la talent.  Viasţa aceasta însă este numai latentă; pentru ca să devină patentă, trebuie concursul unei inteligenţe, unei priceperi şi judecăţi ale altuia.
Într-un sâmbure  viasţa stă ascunsă vreme îndelungată, pândind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, să crească, să dea roade şi seminţe altele pentru o mai departe viaţă. Ceea ce sunt căldura, lumina şi umezeala pentru sămânţă este priceperea şi judecata omenească pentru opera talentului omenesc.
Precum un bob de grâu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pământ bun, reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire şi uitare de veacuri, reânviază iarăşi la căldura ochilor pricepuţi.Sub cazmaua lucrătorului prost, sar ţăndări de marmoră; el ar merge înainte ci fapta lui distrugătoare dacă altcineva nu i-ar opri mâna; căci fiinţa în care loveşte cu cazmaua doarme ascunsă, n-ar încă glas să strige. Ea aadormit de când cei din urmă ochi procepuţi şi-au întors privirile de la dânsa; dar la cea dintâi privire a altor doi ochi pricepuţi, ea se va deştepta sigur şi, cu o nouă şi întreagă putere de viaţă, va chema la dânsa o lume. Câtă vreme n-au dormit capodoperele, atârnate într-un ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor proletare! Doi ochi pricepuţi le-a redeşteptat la viaţă...1896  

ion lazu: un personaj contrafăcut... 
La ora aceea dinspre sfârşitul dimineţii, aglomeraţia din metrou se diluează, poţi găsi cu uşurinţă un loc pe scaun.. Iar când sunt locuri la discreţie, parcă nu-ţi vine să te plasezi chiar în coasta cuiva, lăsând în cealaltă parte 2-3 locuri goale. De ce mi se bagă ăsta în suflet? Să mă lase, cu ale mele! M-am aşezat deci la un loc distanţă de băieţandrul cel subţiratec, străveziu, însingurat. Dar nu cumva am început să mă emoţionez? Atât de slab, acest "suav lungan", numai oase înşirate -, bascheţii de cuviinţă, blugii, o bluză de vânt, inconsistentă, şi doar suntem în plină iarnă... În fine, aspecte ale modei, să ieşi în stradă cu te miri ce pe tine, când gerul muşcă iar vântul nu te cruţă. Însă eşti un tip în forţă, nicidecum o mămăligă, nu? Eşti un dur... precum toţi colegii şi cunoscuţii aceleiaşi generaţii. Însă unde sunt taşca, unde este ruxăcelul cu mai nimic? Probabil nu merge la şcoală, ci la vreun alt fel de activitate. De nu cumva l-au trimis ai lui la vreo rudă... Babaci abuzivi, cât le-o mai merge...  Trăsături nu uşor de descris, un chip în formare, în lucru... Ten palid, şi teroarea unei acnei teribil de nesuferită, devastatoare. Îţi vine să te gândeşti la altceva, să priveşti altundeva...  Cocârjat, pe cât de deşirat, căci acest torace nu are fermitatea scheletului definitiv, îţi spui că poziţia asta a băietanului, liber aleasă, este în sine o pedeapsă, dacă nu doar o abordare greşită... : de unde acea apăsare covârşitoare? Ce griji îl strivesc sub greutatea lor? Un adolescent, nu, fără responsabilitatea zilei de mâine? un june care ar trebui să deschidă asupra lumii acesteia nişte ochi plini de ardoare, de curiozitate, de încântare, de ce nu?  Să intri cu sufletul neînceput într-o lume ce se dechide în faţa ta, primitoare, generoasă, permisivă, gata să te omologheze...
Nimic din toata astea. Lunganul cocârjat se lasă brusc pe spate, acum îl vezi mai bine, e străveziu şi o mare nesiguranţă i se zugrăveşte pe faţă. Stă ca şi răstignit, cu palmele pe genunchi...Ce postură patetică! Să-l urmărească peste tot grave probleme de familie? Îngrijorat pe negândite, priveşti spre genunchii adolescentului. În fiecare palmă ţine strâns câte un mobil. Te uiţi mai bine; în stânga are un mobil de ultimă serie, iar în dreapta un alt apărăţel electronic, cu ecran şi cu jocuri, sau altceva de acelaşi gen. N-ai răgazul să concluzionezi că tehnica asta te-a cam depăşit. În secunda următoare capul tinerelului se prăvăleşte asupra celor două aparate de pe genunchi. Butonări, febrile, frisonate, să vadă: i s-a răspuns la ultimul SMS? Dincolo a început filmuleţul pe care n-ar fi vrut în ruptul capului să-l rateze?  Ochii baleiază de la un aparat la celălalt, din nici o parte nu soseşte semnalul, mesajul de care depinde viaţa băietanului, raţiunea existenţei sale pe această lume. Sau măcar aşteptarea lui obstinată. Mai butonează, parcă nevenindu-i să creadă că cei de care este dependent au uitat de el, îl ignoră. Câtă frustrare! Se redresează, vine iar cu spatele de rezemătoarea scaunului de plastic. Strânge pleoapele. Clody Bertola în Livada cu vişini e nimica toată. E numai aşteptare. Stă astfel, tremurând de încordare, probabil numărând secundele de dinaintea unei execuţii. Şi brusc se prăvăleşte din nou asupra mini-monitoarelor, butonează, tastează, cine ştie cum s-or fi numind în limbaj computeristic aceste disperate căutări ale sale. Şi cine ar putea spune unde ne duce acest tren subteran, spre ce zone ale improbabilului, ale virtualului? La vârsta când ar trebui să arunce manualele în ghiozdan, să iasă la drum, să pândească trecerea vreunei fetişcane, sau pur şi simplu să dea o fugă în grădină, să umble fără rost printre vişinii livezii, fie că sunt în floare, sau sub poloage de zăpadă... să ridice ochii după ciori, să fluiere, să-şi dea cuşma pe ceafă şi să râdă la cerul iernatic, posomorât, drăguţul de el, pentru că stăăă atârnat acolo, la mari înălţimi, în frig, în ceaţă, şi nu se poate da cu săniuţa, nu are cum să se bată cu bulgări de zăpadă cu smărăndiţele din clasă... În loc de toate astea sau de lucruri şi mai consistente, la o adică, el, nefericitul adolescent acneic, aşteaptă semeseuri esenţiale, de acest fel: Îmi place; am vizualizat starea ta; apreciez...