luni, 21 ianuarie 2013

O pagină de jurnal; cărţile prietenilor mei: Caius Dragomir, Odele morţii; fotografii de iarnă...

O pagină de jurnal, 1991
5 mai, Bocşa Montană. În cimitir, omul cu rucsac şi pălărie, născut în Bocşa dar retras la sălaş, să audă privighetorile care s-au născut în grădina lui. Războiul în Tatra, mulţi morţi. Pomicultura, agricultura, psihologia. Sarmisegetusa. Quo vadis? Pămîntul ţării, locul naşterii. Dorul. Oameni cu ochii în pămînt. Auzi cucul, pasăre sură. Dacă nu aflu ceva nou în fiecare zi, nu sunt om.
Cîinele galben (scenariu): eu inhibat, exigent, nemulţumit de mine, părîndu-mi-se că nu mă implic deajuns, că nu dau destul; tu dînd mereu vina pe alţii, mereu solidară cu tine, oferind puţin şi pretinzînd cît mai mult. Nu deşteptăciunea sau educaţia sau cultura sau morala ne-au despărţit drastic şi fără întoarcere, ci aspiraţiile individuale divergente.
8 mai. Bocşa Montană. De vreo patru zile pe strada Cernei, la bunica Janinei, Măriuţa, unde probabil Lidia nu o să vrea să rămînem, în lipsa unor condiţii minime de gătit. Dar să vedem.
În cîteva după amieze, pe deal, am citit Quo Vadis, scrisă cu măiestrie şi cu partizanat. Am vizitat capela Quo vadis, Domine la Roma, la ieşirea de pe Via Apia. Înăuntru se află statuia lui H. Senchievici, ridicată de polonezii din exil. Ne lovim cu plăcere în călătoriile noastre şi de celebritatea unor scriitori. La Capri era vorba de vila lui Axel Munthe, la Florenţa de casa Dante, la Vianden am vizitat casa-muzeu Victor Hugo. Unora le-a adus celebritate toată opera lor, altora o singură carte de mare succes.
N-am scris nici o pagină de jurnal în aceste cinci luni foarte agitate, cu prea multe fapte greu de fixat sau de sintetizat. Ba mint!, am scris 30 pagini despre călătoria în Basarabia, cu TIR-ul de cărţi. Au apărut, parţial, în România Pitorească.
Nu ştiu ce o să urmeze cu scrisul, în schimb mi-aş dori o vară ceva mai lejeră în privinţa muncii pe teren, să fiu ceva mai liber pentru mine. La ce mă gîndesc eu, în timp ce amicilor le umblă mintea cum să facă rost de valută, cum să dea lovitura etc. – şi unii chiar reuşesc? Eu şi L. şi A. urîm minciuna şi ne scârbesc vechii şefi care sunt noii puternici ai zilei.
11 mai.   Tică, marele chiulău de la geo-topo, vecinul Alinei, la care mă răsteam vara trecută, a ajuns primar în Ocna de Fier! Din nou aventurierii ies în faţă? Nu fusese aşa şi la instalarea comunismului? Care mai este diferenţa?
Cerul înstelat, pe care nu-l privesc niciodată îndeajuns…
13 mai. Duminecă, vreme închisă şi cam rece, cum e pe-aici în mai.
În noaptea asta privighetorile cîntă în grădini – triluri foarte diferite, ciudate, neaşteptate, de parcă n-ar fi fost doar privighetori, ci o multitudine de specii diferite – dar minunea e că sunt numai privighetori (a priveghea!) care se “trudesc” (Blaga) să nu cînte la fel, să se deosebească una de alta – într-o întrecere plină de surprize pentru cel ce le ascultă, la miezul nopţii…
Am găsit la Janina o poză cu Andrei şi mă tot uit la ea, cu dragoste absolută şi cu speranţe ce pot părea nesăbuite, alternînd cu descumpăniri şi descurajări.              
Azi i-am condus la tren...Aseară îi şopteam lui Andrei, le şopteam pe rînd şi la amîndoi deodată – o efuziune care, găsesc, nu are nimic primejdios – îl simţeam pe A. pe pieptul meu, cu dulcea-i greutate călduţă, o apăsare diafană, îngerească în felul ei, şi tulburătoare. Oare înţelege el cît de mult îl iubesc, îl iubim? Mi-e teamă că da, şi cînd spun mi-e teamă, chiar mi-e cam teamă că ar putea să-i dăuneze. Mai la început îi spusesem lui Mircea C, în asentimentul lui: Nu numai că-i iubim grozav, dar trebuie să le-o şi arătăm celor pe care-i iubim, creînd o ambianţă priincioasă înfloririi lor spirituale…

Un comentariu: intelectualii altor vremuri...
Am mai notat undeva faptul doar în aparenţă ciudat că dintre colegii mei de şcoală secundară - clasele V-VII, cum erau pe-atunci, făcute de noi la Ionaşcu în Slatina -, doar eu şi încă un coleg, V.D, acesta din Satu Nou, am mers mai departe, la liceu, pe când toţi ceilalţi, vreo 15 la număr, s-au orientat spre şcoli tehnice, spre meserii... Explicaţia simplă este că bieţii lor părinţi, strâmtoraţi la maxim, se orientaseră spre şcoli care îi puteau scoate pe leafă pe fiii lor, în doar 3 ani; pe când după liceu, ce meserie aveai, ce perspective, ce şanse de a aduce un salariu în casă?!
 Însă altceva vreau să evoc, de data asta. Uneori cînd veneam de la şcoala Ionaşcu sau chiar în zilele de vacanţă se întîmpla, nu foarte des ci dimpotrivă, la un an, la doi ani, să ne/îmi iasă în cale vreunul dintre cei doi tineri din comună care merseseră la şcoli înalte.  Mă trăgeam / ne trăgeam pe marginea drumului şi îi salutam cu mare respect. Ei treceau, înalţi, bine îmbrăcaţi, de fiecare dată la costum şi cravată, cu serviata în mână, niciodată cu bagaj, ca tot omul care vine pe la părinţi ori pleacă de acasă, după o scurtă vacanţă.  Din partea noastră, timiditate, din partea lor, nici pic de atenţie. Să ne zâmbească? să ne arunce o vorbă? Nicidecum. Asta ne plasa în lumi diferite, necomunicante. Nişte consăteni care nu mai erau consăteni de-ai noştri... Tare ciudat lucru!
Iar mai în detaliu vorbind despre ei, nici eu dar nici vreun alt coleg consăteam nu ştiam ce hram poartă aceşti intelectuali ridicaţi din satul nostru, ajunşi de-o vreme oameni mari, la Bucureşti, poate la Craiova. Să fi reieşit cumva că unul dintre dânşii era asistent universitar? n-aş putea garanta. Şi fapt este că veneau pe la părinţi, oricât de rar, se închideau în curtea şi în casa lor, aşa încât pe toată perioada şederii nu-i vedeai prin sat, cu vreo treabă, ori la plimbare, ori să-şi caute foştii colegi de şcoală, de adolescenţă. Să iasă la horă, la biserică... Nu vorbeau cu nimeni. Nu mi s-a întâmplat să-i văd prin ograda lor cu vreo îndeletnicire gospodărească, prin grădină.  Unul dintre cei doi despre care relatez aici fiind, fiul cel mare al familiei Sorescu, vecini cu noi, peste o casă, deci fratele Marioarei, pe care am descris-o într-un capitol din Veneticii. Iar celălalt oaspete de seamă, pe care s-ar fi părut că noi nu-i meritam, de fel din satul Sărăceşti, făcea parte din cea mai nevoiaşă familie pe care am avut ocazia să o văd cu ochii mei, în acei ani de foamete, imediat după război... Uneori, vara, cânt tata mă trimitea la fostul primar Vasile Chiţu, proprietarul casei unde ne mutasem de nevoie, sau la Matei Ciungu, alt personaj din Veneticii, mi se întâmpla să-l zăresc pe sală, un fel de prispă în lungul casei: stătea în picioare, drept ca un alt stâlp dintre cei care susţineau streaşina - şi privea în gol, neclintit - şi tot acolo îl zăream, la întoarcere... În curtea lor, o sărăcie atroce, imposibil de descris. De câte ori îmi revenea în minte imaginea acestui asistent universitar înţepenit pe prispa casei părinteşti, îmi era peste puteri să fac legătura dintre crâncena paupertate a familei sale şi cariera sa universitară. 
După o vreme, la terminarea liceului, am lipsit mai mulţi ani la rând, prins vară de vară cu excursiile şi practicile studenţeşti. Le-am pierdut urma celor doi intelectuali ridicaţi din comuna Cireaşov. Poate au continuat să dea pe-acasă, uneori. Poate chiar să-i mai fi văzut eu însumi, după aceea, fără să pot lega o discuţie; însă interesul meu pentru ei s-a stins, i-am trecut printre aspectele inexplicabile ale vieţii. Să fi aflat, mai târziu, că fiul Ungurenilor a înnebunit? Chiar că nu mai ştiu nimic precis... Şi nici nu mai am pe cine să întreb, din familia mea, din vecini...  În comuna mea de adopţiune, unde revin mereu, practic nu mai am cu cine să vorbesc.  Mai grav este că până şi casele nu mai sunt aceleaşi, în timp şi-au schimbat radical înfăţişarea, chiar poziţia...  
Cum să nu te întorci atunci, cu oarecare înverşunare, asupra amintirilor de demult, dintr-o vreme ce se lasă citită fără dificultăţi, despre o comunitate care în mintea mea avea şi are în continuare o coerenţă, o poziţionare riguroasă în vălmăşagul lumii!?



cărţile prietenilor mei: Caius Dragomir, Odele morţii
Editura Eminescu, 1991, 80 pagini; 







 ion lazu: fotografii de iarnă...