marți, 29 ianuarie 2013

O pagină de jurnal, 1990; Tudor Cicu, eseu; cărţile prietenilor mei: Horia Gârbea; fotografii de iarnă


ion lazu: O pagină de jurnal, 1990
23 sept. duminecă. Pe Ursani, fostele-mi gazde, vecinii nu îi invidiază pentru grozava muncă pe care o depun, cum li se pare lor, cu atât mai puţin pentru un trai peste medie, ci îi dispreţuiesc pentru habotnicia acestei munci, pentru lipsa ei de orizont, semănînd cumva a prostie, în încrîncenarea ei.

După săptămîni întregi, o primă zi de toamnă frumoasă. Venind de la familia Kohl (el inginer la uzina din localitate, ea asistentă medicală), am zărit dincolo de valea Bîrzavei dealurile Bocşei, acele pante domoale, împădurite cu foioase, cu policromia lor mirifică. E de stat aici, toamna, e de privit pe săturatele; îmi şoptesc: Ar fi de trăit.

Cu dl inginer K. discut politică, constat că ideile mi s-au clarificat, atitudinea faţă de stări şi fapte s-a relativizat, îmi trebuie doar răbdare, ca să mă ridic deasupra contrarietăţilor zilnice. Pe termen lung, lucrurile se vor mai aranja, se va trăi mai bine, deşi, ca să fiu sincer, convingerea unora că vom putea fi printre ţările de frunte ale Europei mi se pare doar o iluzie – noi vom rămîne mereu mai la coadă, e în firea noastră, ne mulţumim cu mai puţin, nu suntem aşa de ahotnici în muncă, în a ne căţăra în vîrful traiului bun. Ia de reper un neamţ şi vei vedea că aspiraţiile intime ale românului nu merg pînă acolo unde ajung ale neamţului, cu excepţia oamenilor egocentrici sau aventurieri. La noi nu există motivaţia spre confort a neamţului – la acesta respectul de sine se traduce prin pretenţia de a avea toate înlesnirile materiale ale epocii, cu întregul efort pe care asta îl presupune. Şi apoi, e drept: corectitudinea lor are ceva meschin, idealismul nostru priveşte cu dispreţ sau cu neîncredere această precizie în relaţiile intergermane.

Pe sub poarta închisă, zăresc zbătîndu-se umbrele celor ce trec încolo şi încoace pe trotuarul însorit. O enigmatică lume pulsatilă, peste care abia ai închis poarta. Ai ieşit din scenă, ai rămas în fundul gangului întunecat.

Copiii au pretenţii tot mai mari, spune dl Kohl, eu am crescut în condiţii modeste, iar Bruno cere mereu mai mult, îmi explică ce au alţi colegi. Sper, îi spun, ca Andrei să-mi cam semene. Nu-mi doresc lucruri de dragul lor, ci doar ceea ce îmi este cu adevărat folositor. Am magnetofon, însă îl ascult la doi ani o dată, am combină muzicală, la care ascultă Andrei poveşti; nu am timp pentru video, atunci de ce să mi-l cumpăr?

K. nu pare să ştie că şefii de echipe, maiştrii care-i pontează pe muncitorii ce lipsesc cu săptămînile pentru a merge în Iugoslavia primesc valută de la fiecare. Raţionamentul acestor şefuţi e simplu, asemănător celor din administraţie, care eliberează acte pentru privatizare: Tu vei cîştiga sute de mii, dă-mi şi mie măcar 1% din acel cîştig! Şi şpaga să fie neapărat în valută…

Vor fi trei patru guverne de sacrificiu, îi spun amicului bocşan. Oamenii vor da vina pe guvernul în exerciţiu, preţ de 2-3 legislaturi; apoi se vor convinge că nu acolo e buba; bunăstarea nu poate veni decît din mai multă muncă la nivel naţional, din mai puţină risipă, din buna chiverniseală. Dar vor avea ei curajul să formuleze această concluzie? (Cu obiceiul nostru păgubos de a da mereu vina pe alţii...)
va urma



Tudor Cicu, eseu
Cicu Tudor




Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)
Motto:
„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.
                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)
8. Să fi urlat ca lupii
Citind despre Eminescu, când colo, când altundeva, încep a-mi pune întrebarea, dacă nu cumva, din dorinţa de a ieşi ca păduchele în faţă, unii şi alţii, tot ne amăgesc cu ştiri, care mai de care, pentru a „nu arăta în nici un fel a poet”, cum ne sugerează (din maximă precauţie) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm crezare celui care a stat în perioada de grea cumpănă, alături de poet – şi anume, lui Slavici: „Astfel am ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar şi noi cei ce-l ştim şi ni-l reamintim după fiinţa lui ce adevărată şi să ne întrebăm dacă nu cumva e greşită imaginea ce ne-am făcut despre el”. Interesantă concluzia la care ajunge Slavici: „... nu l-am iubit nici pentru deşteptăciunea lui, nici pentru ştiinţa lui de carte, ci pentru că nu am cunoscut în viaţa mea un om atât de fericit ca dânsul...”. Un astfel de om, nu are de ce să-şi trădeze prietenul. Doar dacă, ar fi „roit” ca  nefericitul Caragiale după aceeaşi femeie. Ceea ce, nu era în intenţia lui Slavici. Aşa ne dă de înţeles Slavici (dacă îi considerăm adevăruri cele spuse până în 1884), când căile celor doi s-au despărţit. Slavici îl acuza pe G. Panu, binecunoscutul publicist (care, vrând să lovească în Junimişti) – îl lua drept armă de atac pe Eminescu; însă nu înţelegem de ce B.P.Haşdeu calcă pe urmele lui G. Panu! Să fi înţeles Haşdeu, că Dumnezeu tatăl (din „Luceafărul”) – e una şi aceeaşi persoană cu Maiorescu? Şi, că din interese oculte, nu putea fi certat? Atunci, vorbind la serbarea din 13 iunie (a.c.? – scrie Slavici) – Haşdeu nu a produs efectul pe care-l intenţiona, spune Slavici (dar nu precizează, ce anume – adică, presupunem, o anume acuzare a intenţiei lui Maiorescu), iar Maiorescu „nu s-a coborât, ci s-a ridicat în gândul auditorilor... iar Eminescu era dat drept cioclu, dar cioclu care dezgroapă gloriile trecutului nostru...”. D-le Hasdeu! Mă tem că te-ai înşelat! Din ce mi-a căzut în mână, din publicistica lui Emnescu, am reţinut câteva fraze ce mi-au părut profeţii ale timpului în care trăim: 1) Spunea undeva „că se va constata cum o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru”. 2) că în ţara aceasta „pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. 3) că „justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune”. 4) vorbim despre partidele de la noi, unde „cauza acestor angajări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, origanizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camora, care miroase departe a puşcărie”. Theodor Codreanu, analizând clarviziunea lui Cantemir, crede că nu a mai întâlnit-o decât la Eminescu. Şi aici, are în vedere publicistica lui Eminescu, că ceea ce spune Eminescu în „Împărat şi proletar”, intuise cândva Cantemir, despre cei ce au avut mintea să tragă foloase din „zelul” strămoşilor noştri, cei cu trupul herculian, dar minte necoaptă. Theodor Codreanu, pare şi el convins de spusele lui Slalavici când concretizează: „a iubit prea mult poporul român şi ştia prea mult ca să fie iertat de contemporani şi de unii urmaşi”. Am reţinut, de altfel, că Slavici afirma că ideea de „nebunie” s-a născut doar în mintea acelora care nu erau dispuşi să ierte poetului tăria cu care pronunţa adevărul public. Chiar şi exegetul critic Theodor Codreanu, ajunge la concluzia că Slavici îşi reţine un regret, aparte, pentru că odată a acceptat poziţia lui Maiorescu în privinţa îmbolnăvirii lui Eminescu şi  nu a făcut nimic pentru a-l combate şi a-şi salva prietenul. Aici, credem  noi că Slavici se distanţează de Maiorescu şi Caragiale, înţelegând (intuitiv) că în accepţiunea celor doi („smintitul” Eminescu), să nu mai facă parte din colectivul redacţiei Timpul şi, prin urmare, internarea sa de după 28 iunie 1883, ar fi fost (deci) o „arestare mascată”. Făcând apel la corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle, Theodor Codreanu probează că Eminescu era un om foarte obosit (epuizat fizic şi spiritual) dar, o meritată vacanţă ori odihnă – de lungă durată, necesare – de la cine i-ar fi putut veni, când cel ce întreţinea o publicistică ostilă lui Carol şi era considerat „vocea” împotriva a ceea ce era, pe atunci, Transilvania, trebuia să amuţească definitiv, conform ultimatumului de la Viena? Oare, portretul Luceafărului răsărit din „liniştea uitării”... din orizontul „singurătăţii mării”, e o întâmplare? („Luceafărul” fusese scris în perioada bucureşteană, a acelui zbucium de care vorbim). Nu cumva, tot singurătatea e ceea ce-ţi poate otrăvi gândul cu idealuri „nemuritoare şi reci”? Veronica Micle îl părăsise. Slavici se eschivase cu o plecare la Viena şi-l aruncase în „cămeşoiul de forţă” printr-o scrisoare adresată de Catinca Slavici lui Maiorescu. Ceilalţi prieteni s-au făcut că au alte treburi. Nu demenţa ereditară  (diagnosticată pe post de Dumnezeu atoateştiutor, de Maiorescu) ci singurătatea, această boală a tuturor veacurilor, îl încolţise intr-atâta, încât... amărăciunea de a nu-i da de capăt, unor (iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) întrebări, ne urmăreşte încă.    
  
                   (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
                                                            -va urma -  


ion lazu, cărţile prietenilor mei: Horia Gârbea  - Căderea Bastiliei, Ed. Corint, 2007, 142 pagini   




  





















ion lazu, fotografii de iarnă...