joi, 17 ianuarie 2013

I.L.Caragiale, Publicistica, VIII; cărţile prietenilor mei; Fotografii de iarnă:

I.L.Caragiale: Publicistica, VIII 

  
...Mergând mai departe cu lectura cărţii recuperate de la Metrou, şi preocupat în continuare de relaţia Eminescu - Caragiale, constat că Poetul a rămas o constantă în conştiinţa marelui dramaturg, până în ultimii ani de viaţă ai autoexilatului. A continuat să-l preocupe receptarea lui Eminescu, destinul operei acestuia. În adresările către Al. Vlahuţă, din anii 1909-1910, publicate în acest volum sub titlul Politică şi literatură, cu subtitlul Corespondenţă (probabil texte pe care Vlahuţă le publica în revista sa, printr-o înţelegere ca între vechi prieteni - Caragiale i se adresează constant cu apelativul Frate Vlahuţă, şi îşi încheie corespondenţele semnând de fiecare dată cu Al tău vechi, Caragiale), citim: "Mai întâi, eu nu cred că Eminescu, dacă ar mai trăi, "intrând în lupta politică şi ajungând mare şi puternic", n-ar mai scrie şi ar înceta să fie poetul pe care-l admirăm. Ba, iartă-mă, cred tocmai contrariul." Şi continuă: "De ce să ne amăgim cu un optimism exagerat? Trăim într-o societate unde încă îi trebuie cuiva, fără nume de familie sau fără avere, de două ori minte ca să nu treacă de prost; într-o vreme când, fără avere sau nume de familie, i se poate tăgădui taletului nu numai viitorul, ci şi trecutul. Astfel, cred că succesul politic i-ar folosi mult bietului literar, admirat până ieri numai de un cerc strâmt de intimi; i-ar ridica de pe cap presiunea nimicniciei lui sociale, înălţându-l, de la umila lui josnică treaptă, în vaza lumii (...). Într-un cuvânt, talentul literar i-ar fi consacrat de succesul politic, şi n-ar mai avea nevoie să aştepte o moarte nenorocită pentru a deveni popular." Am dat acest citat in extenso pentru a se şti mai în amănunt felul cum vedea Caragiale lucrurile, dar şi pentru a sublinia că destinul lui Eminescu constituia încă, după două decenii, un reper în abordările lui Caragiale.
Fără îndoială, răspunzând se pare unui chestionar trimis de Vlahuţă, Caragiale răspunde în detaliu. El are mereu în vedere cazul Eminescu, dar şi propriul caz, căci la acea dată, 1910, deja se implicase personal în luptele dintre partidele politice din Regat, mai întâi de partea conservatorilor, apoi a liberalilor, a tachiştilor etc, mereu în căutarea unei formule care să-l propulseze în ierarhie, inclusiv în parlament, de ce nu. Şi, desigur, nu numai că vedea în cariera politică singura soluţie la noi pentru a te ridica materialiceşte deasupra sărăciei, a veşnicei strâmtorări financiare, dar vedea totodată cum alţi actanţi, poate mai puţin talentaţi, se ridicaseră la mari funcţii în stat, nu datorită scrierilor literare, ci prin pârghiile luptei politice. Titu Maiorescu nu era decât un caz, anume unul care "îi stătea în gât" lui Caragiale, dar erau atâţia alţii care se ridicaseră prin carieră politică. Oameni la care acum Caragiale se vedea nevoit să apeleze...
La întrebarea lui Vlahuţă: dar prin implicarea politică nu cumva scriitorul este îndepărtat de la vocaţia sa? nu cumva datorită obligaţiilor de partid, e pus în imposibilitatea de a spune "întregul adevăr"?  Caragiale întoarce întrebarea pe toate feţele... El spune: "Dacă un poet şi-a închinat viaţa la combaterea prejudecăţilor funeste, la gonirea opiniilor strâmte, la luminarea spiritului naţiunii sale, la curăţirea gustului ei, inspirându-i sentimentele şi ideile cele nobile - ce să facă mai mult? Cum să fie mai patriot?" Asta pentru că Vlahuţă adusese în discuţie " seninătatea şi mândria poetului"... Nu fără temei, comentează părerea lui Goethe cu privire la olimpianismul  pe care trebuie să-l arboreze poetul. Pentru Caragiale, care simte că literatura este "un sport de lux", producând "versuri care să mă amuze pe mine când am vreme de pierdut", la întrebarea, bănuită de noi, a lui Vlahuţă: nu cumva, intrând în politică, scriitorul va fi constrâns să nu mai spună doar o parte din adevăr?, Caragiale răspunde tranşant: Şi aşa nimeni, nici scriitorul nu spune/scrie niciodată tot adevărul, ci doar o parte din el. Ca tot omul, de altfel, subliniază I.L.C. Şi imediat înscenează situaţii de viaţă în care bietul om, din diferite considerente, nu spune adevărul, ci doar partea convenabilă. Împingând lucrurile la limită, cum îi e obiceiul, Caragiale îl întreabă pe Vlahuţă: vin la dumneata cu o lucrare a mea de tot slabă, cum tuturor ni se întâmplă - ce-mi spui: catastrofă! Pleacă de-aici cu tâmpeniile dumitale!, sau o dai pe după salcâm... Mai direct: ..."un literat, chiar neînscris în vreun partid, nu poate să-şi spună totdeauna gândul întreg."
În altă scrisoare din acest ciclu, la întrebarea de ce literatura de la noi nu se bucură de mai mare căutare, I.L.C. răspunde pe puncte: 1. Poate că literatura noastră nu e la înălţimea exigenţelor tinerei generaţii, drept care se citesc mai mult traduceri din literatura străină; 2. "Dacă în alte părţi ale lumii se constată, să zicem, la o sută de născuţi, unul de talent, la noi proporţia e răsturnată: numai unul e fără talent dintr-o sută. (...) Numai aşa putem înţelege cum unele şcoli înalte produc mult mai mulţi scriitori decât cititori." Şi 3. "Preocupările politice militante absorb din zi în zi mai mult  tinerimea.( ...) Aşadar, pentru literatură rămân, buni de socotit cititori, liceenii din cursul inferior; între aceştia  neapărat că nu vom trece pe aceia care sunt înşişi scriitori, fie în versuri, fie în proză, fie în amîndouă". Cu înţelesul că deja aceştia, scriind ei înşişi, nu mai citesc pe alţii...
Se tot vorbeşte despre caragiale contemporanul nostru, despre actualitatea lui Caragiale. Pe bună dreptate, după cum se şi vede...
va urma...

Ion Lazu, Cărţile prietenilor mei: Ion Horea: Căderea pe gânduri, Ed. Ardealul, 1996, 112 pagini 
Notă: constatând că nu întotdeauna cărţile unor scriitori importanţi sunt de găsit pe Google, m-am gândit să suplinesc această deficienţă a editurilor şi să postez pe blogul meu copertele unor astfel de cărţi, însoţindu-le de autografele primite de la autori, în cazul că le deţin - nu pentru a mă împăuna cu vorbele flatante din autografe, convenţionale prin forţa lucrurilor, ci pentru a prezenta mostre de scriere olografă. Deci un fel de muzeu virtual...
 






















ion lazu, fotografii: Iarnă, ceaţă, promoroacă...