marți, 22 ianuarie 2013

cărţile prietenilor mei: cezar baltag; o pagină de jurnal 1991 fotografii de iarnă...


 ion lazu: O pagină de jurnal, 1990
17 06 1990. Ce-mi place şi mă dă gata pînă la urmă la unii pictori? „Neglijenţa” cu care pun culorile pe pînză. 
În decursul unei singure zile (16 iunie), Televiziunea Română a reuşit performanţa de a-şi schimba poziţia cu 180 grade. A reieşit că agresorii de la Miliţia Capitalei şi de la TVR nu erau demonstranţii de la Universitate, ci grupuri de bişniţari care se duseseră să-şi scoată de la arest amicii căzuţi în plasă; că agresorii au fost minerii, la Universitate şi la Institutul de Arhitectură, unde s-au produs pagube mai mari decît la TV. Că asociaţiile de revoluţionari n-au avut nici un amestec, ba dimpotrivă, l-au salvat pe Al. Stark. Că minerii au agresat şi pe reporterii de la TVR. Că au distrus casa lui Raţiu, nu şi pe a lui Cîmpeanu, apărată de armată. Şi atunci, cum rămîne cu incitările lui Iliescu, ale TVR, ale radioului, ale Adevărului? Unde sunt trupele în uniformă ale legionarilor, despre care strigau la televizor, fluturând hârtii doveditoare (!!)  Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu?!

Iubita îşi lăsă urechea pe pieptul meu
-  Ce năvalnic îţi bate inima, dragule!
-  Aşa va bătea pentru tine, mereu!
Iubita îşi rezemă tîmpla de pieptul meu:
-  Ce puternic bate inima ta, dragule!
-  Va bătea pentru tine, puternic, mereu!
-  Iubita îşi alintă capul pe pieptul meu
-  Ce frumos cîntă inima ta, dragule!
-  Aşa va cînta pentru tine, mereu!
Iubita îşi odihni capul pe pieptul meu
-  Ce liniştit bate inima ta, dragule!
-  E liniştită de dragul tău.
Iubita îşi prăbuşi capul pe pieptul meu
-  De ce a tăcut inima ta, scumpule?
-  De dragul tău, tace, de dragul tău.
Ca să-ţi audă mai bine iubirea...

8 iulie. Duminecă, zi senină, după 4-5 zile cu ploi, furtuni şi vreme rece. În plinul verii.
 De curînd, o observatoare franceză împărţea ţările central-est-europene în  ţări ce au fost sub stăpînirea Austro-Ungară şi ţări ce au fost sub turci şi ruşi. Aşa o fi, însă dintre balcanici noi suntem în urma bulgarilor. Pare un paradox, dar nu este decît un adevăr strict şi o umilinţă în plus…
Poate ca o corectare a ideii pe care o notasem ieri (dar unde e notiţa respectivă? s-a pierdut sau doar s-a rătăcit?), că unele amintiri se îndepărtează numai în timp, iar altele se îndepărtează de sufletul nostru, se înstrăinează…, visez că eram într-un autobuz care ne ducea probabil la un spectacol cu echipa de dansuri şi deodată o zăresc pe MP în faţă, pe un scaun, cu fusta ei în carouri, crem-cenuşie. Însă mai erau cîteva tinere îmbrăcate cam la fel şi de aici nesiguranţa mea cu privire la identitatea ei. Deci mai degrabă dorinţa mea ca ea să se afle în acel autobuz (al timpului). Într-o altă secvenţă eram pe trotuar, în faţa unui chioşc şi o rugam pe MP să mă lase să o însoţesc, iar ea nu spunea că nu mă lasă, nici că o deranjază insistenţa mea, ci că are de cumpărat ceva de la chioşc, apoi pleacă în grabă, nu are pic de timp. Am privit-o drept în ochi, pe cînd se mişca în faţa mea: ochi de fată tînără, oarecum rîzători, şi i-am văzut cele două şiruri de dinţi subţiri. Apoi s-a îndepărtat, era chiar în faţa debitului de tutun, cu o fetiţă ca de 9-10 ani alături, blondă-şatenă, care-i semăna cumva, fără ca să fie frumoasă ca ea - şi mi-am zis că poate să fie fata ei, sau o nepoţică, oricum cineva care n-ar fi trebuit să asiste la scenă. Refuzul ei nu fusese net, tranşant, nu a avut o reacţie de respingere, ci una de înţelegere a situaţiei mele, chiar de acceptare a ei: ştia că sunt însurat şi că, totuşi, îmi doresc aceste întîlniri cu ea, însă de data asta avea alte obligaţii şi nu putea întîrzia cu mine. Au mai fost şi alte secvenţe, dar acum nu-mi mai sunt clare, degeaba aş insista să mi le reamintesc… (un Epilog la romanul Ruptura?)
9 iulie. Luni, de dimineaţă foarte frig, peste zi soare. Gata cu campionatul mondial de fotbal. A fost foarte bine cu meciurile, acum va fi foarte bine fără ele.
 Ar fi să mă gîndesc mai serios la schiţa cu farmacistul Puk care şi-a otrăvit soţia. Ceva în genul “Un lucru bine făcut…”. Sau doar fantezia bolnavă a mătuşii M.?
Andrei îmi spune, pe cînd ne duceam la culcare, după prînz, că nu suportă glumele de la tv. - De ce  le transmit? vrea el să ştie. Care e hazul lor? Îi explic, dar la modul general:  - Hazul vine din faptul că una ai crezut, la una te-ai aşteptat şi altul e adevărul. Diferenţa dintre aparenţă şi realitate, dintre ce aştepţi şi ce se întîmplă cu adevărat. De aici vine hazul, cînd vine. Mă priveşte, intrigat. Închei: - Iar pentru alde noi, de aici vine supărarea cu glumele de la TV...
Da, Gherasie al meu trebuie să aibă şi un capitol post-revoluţionar, foarte mănos de altfel, căci cea mai agresată a fost facultatea de geologie, unde Gherasie avea depus un colţ de mamut… a dispărut şi acela... Chiar îi deranja / îi ameninţa pe mineri? Nu. Din răutate. Şi ca să intimideze: Puterea (oarbă) e la noi!
(Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)
va urma

ion lazu: Comentariu la o rememorare
Pornind de la ce scriam ieri, despre cei doi intelectuali "fii ai satului", aşa cum mi-i reamintesc din copilărie-adolescenţă,  needificat nici până astăzi asupra mobilurilor sufleteşti ce-i îndemnau la acest tip de inaderenţă la lumea din care printr-un noroc se desprinseseră..., după ocoluri imprevizibile, gândul s-a stabilizat nu pe felul cum eu însumi m-am purtat cu cei din comuna mea de adopţiune - căci asta se ştie din tot ce-am scris, nu numai din Veneticii, dar şi din alte proze ale mele - iar dacă nu se ştie acest lucru, atunci chiar că nu are rost să insist -, ci m-am gândit la atitudinea mea faţă de localnici, în cele 3 luni de campanie, dacă era să merg în două perimetre în acea vară, sau în cele 6-7 luni, în cazul campaniilor întregi...  Ce eram eu, în fapt? Un străin, venit pentru nişte cercetări geologice, pe care musai să le duc la capăt, pornind zi de zi pe traseele mele, prin păduri, râpi, pe ogaşe, prin singurătăţi uneori înspăimântătoare, unde localnicul nu ajunge decât de nevoie, când caută vreo vită rătăcită, pierdută... Acolo, pe viroage, prin ogaşe inaccesibile se află "deschiderile", "aflorimentele" care te ajută să-ţi faci o idee cît mai exactă despre structura geologică a zonei...despre eventualele substanţe minerale ce ar putea prezenta interes economic, despre amănunte de ordin stratigrafic,  de interes strict ştiinţific. Te întorci acasă spre seară, stors de vlagă, să mănânci, să te refaci, să pui ordine în carnet, în probele recoltate, pe harta aflată în lucru, pe care ai ţinut-o în mâna stângă cât a fost ziua de lungă - iar în dreapta, ciocanul, creionul... Când să mai aibă timp de socializare bietul geolog?! Prin 1964-1965, deci după câţiva ani de teren, am scris aceste versuri:
"Nu m-am pierdut prin  pădurile noastre nicicând,
Felul de-a fi m-a adus fără greş printre oameni.
Chiar fără hartă şi fără busolă în mâini
Ajung totdeauna cu vlaga spre seară la oameni..."
Desigur nişte versuri care nu au văzut niciodată lumina tiparului, nici măcar în integrala mea poetică Eu scriu la lumina mâinii mele... Toituşi, îmi dau seama, nu de aceea le scrisesem eu, în Subcarpaţii Moldovei, ci pentru ca să mă minunez eu însumi mai întâi de cele ce mi se întâmplă..
Zice Emerson: "Priveşte în inima ta şi scrie. Acela care  scrie pentru el însuşi  scrie pentru un public etern.". Ce-i drept, abia zilele trecute mi-au căzut sub priviri aceste rânduri. Dar îmi dau bine seama că asta am şi făcut, instinctiv: am scris pentru mine, în primul rând, ca să-mi fac de înţeles diferite situaţii  greu se dibuit sau de explicat, contrarietăţi ale vieţii ce-şi cereau rezolvarea în faţa coalei de hârtie, ca un prim pas, absolut necesar în abordarea corectă a vieţii.... Te uiţi în jurul tău, îţi spui: Asta e lumea în care trăiesc şi al cărei sens aş dori să-l prind... Ce e cu aceşti oameni, semenii mei, prinşi în chinul fără de sfârşit al vieţii lor? De ce suferă atât de mult, de ce nu reuşesc să se ridice deasupra nevoii, de ce îi asupresc pe cei din familie, pe vecinii lor, care şi ei nu se lasă mai prejos...? Cu proza nu prea reuşeşti să te sustragi vieţii din proximitate, oricât ţi-ai alege un subiect din alte vremuri, din altă ţară, din altă limbă chiar - musai să te descurci nu cu materialul clientului, ci cu hălci din propriul suflet... Am înţeles bine asta când a fost să scriu Rămăşagul, o poveste de pe la 1520...  Nu vei reuşi să povesteşti o înfruntare dintre oameni, fie şi din evul mediu, decât cunoscând bine oamenii ca atare, cu tot ce e bun şi mai puţin bun în ei, de nu cumva chiar abominabil..., cunoscându-te mai întâi pe tine însuţi, în momente de relaxare, în situaţii limită, în iubirea fugace, în tristeţea remanentă, în aşteptarea nedefinită, nemaisfârşită... Asta i-a fost dat prozatorului. Vai de dânsul, veţi zice... Singur se băgă în jug, n-avem ce-i face!... Bine, dar cu poetul cum stau lucrurile, că doar acesta se închide îăntre patru ziduri, scrie cu ochii pe pereţi, dând să prindă în cuvinte de înţeles visătorii de-ale sale, "convorbiri cu idealuri, deci paralele cu viaţa...
Vom vorbi şi despre acest poet, bănuit autist fără leac...
va urma...


cărţile prietenilor mei: Cezar Baltag, Ochii tăcerii,  
BPT, Ed. Minerva, 1996, 286 pagini 


 





















ion lazu, fotografii de iarnă...