vineri, 18 ianuarie 2013

I.L. Caragiale, Publicistica, IX; Cărţile prietenilor mei: Vlad Neagoe; Fotografii de iarnă...

I.L. Caragiale, Publicistica, IX; 



Din secţiunea Morală şi educaţiea Publicisticii lui Caragiale,  transcriu câteva ziceri de-ale dramaturgului, pe care le-am subliniat la lectură, după un mai vechi obicei, care pe Lidia o scandalizează, pe când mie îmi este totdeauna de un real folos...
Î. : Încotro mergem? 
R.: Dacă am avea pe cine să ne poată duce, am merge încotro ar trebui să mergem. Dar fiindcă la noi toţi comandă şi nimeni n-ascultă - căci nu s-au născut încă nici cei ce să ştie comanda, nici cine să ştie asculta - mergem şi noi cum merg toate în natură, sub imperiul necesităţii, mergem încotro o vrea Cel-de Sus...
Î.: Ce e cu uimitoarele progrese... pe care le-am făcut?
R.: Că am făcut progrese satisfăcător dintr-un punct de vedere, nu mai încape vorbă. Cine citeşte istoria bietului nostru popor şi vede prin câte a trecut el de peste două veacuri şi mai bine, până să se-ntemeieze statul lui actual, înţelege că  - oricâte lipsuri am constata la noi în comparaţie cu starea lumii civilizate, şi oricât ne-am plânge de ele...-  suntem departe de ce am fost, ca de la ticăloşia cea mai adâncă la o stare cuviincioasă de omenie...
Despre educaţia tineretului: "fiind vorba de educaţia tinerelor generaţii, cu părere de rău trebuie să constatăm că toate clasele, de la cele mai înalte la cele mai umile lasă toată grija şi aruncă răspunderea întreagă în spinarea şcolii." I.L.C. face socoteala că un elev petrece la şcoală cam 900 de ceasuri pe an, din cele 8700. Deci doar a zecea parte din timp. Restul în familie, în societate, care au şi ele o răspundere pentru starea tineretului. Adaugă: "lumea noastră mai crede că învăţătura are asupra omului o putere fără margini, că prin şcoală omul poate căpăta ceea ce nu s-au îndurat ursitoarele să-i ursească - inteligenţă, judecată, voinţă, ba chiar talente, ... ba mai mult de-atît, că prin şcoală ar dobândi omul însuşiri sufleteşti cu care din naştere nu a fost dăruit... Pretindem de la dascăl nici mai mult nici mai puţin decât să ne facă dintr-un boboc de scaiete un trandafir de lună, o privighetoare dintr-un pui de vrabie..."
Cum comentează Caragiale starea morală a naţiunii? 
"La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii. (Atenţie, o spune din Germania! n.n.) . Şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni.... Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. "
"Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s-o lăudăm noi) extraordinar de frumoasă şi de...grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie - cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecete romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor. Din aceatstă stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă deabia pe departe începe a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea este aşa greu de înţeles teama unora de #înstrăinarea neamului românesc", de "alterarea spiritului naţional..."
De meditat la toate aceste spuneri ale lui Caragiale. Datate, să fim atenţi, an 1910! , cu doar doi ani înainte de sfârşitul dramaturgului. Aproape nimic din vituperările antiromâneşti de dinainte de exil, şi din primii ani ai exilului, când se pare că totul îi părea execrabil în ţara din care plecase... Se va fi lămurit între timp că nici în Germania nu umblă câinii cu covrigi în coadă; aşa că a venit la sentimente mai bune faţă de foştii conaţionali. (Sau încă de la începutul exilului, ci firea-i scormonitoare şi cârcotaşe, cum este descris de toţi cei ce l-au cunoscut, va fi observat unele aspecte ce-l contrariau, dar închidea ochii şi îşi făcea curaj, pentru că şi aşa, nu se mai punea probleme reîntoarcerii ?) De meditat...
va urma...

Un comentariu pe blogul poetului ION MURGEANU
Mă uit cu atenţie şi văd că pe soclul Marelui nostru poet numele său e scris în ruseşte, ori în ucraineană, cam tot una! Citesc şi nu mă mir: pe soclul statuii poetului naţional al Ucrainei din parcul Herăstrău, numele Taras Şevcenco este caligrafiat cu litere latineşti. Or, rostul unei statui este de a face cunoscută o mare personalitate. Dacă ruşii i-ar ridica o statuie lui Shakespeare, ar scrie nu cum se scrie îndeobşte, ci cu litere slavoneşti, şi nu oricum, ci aşa cum se pronunţă... Nu asta e de neînţeles, spuneam, ci e chiar foarte de-nţeles. Am văzut o statuie a lui Chateaubriand într-un scuar din faţa Muzeului Naţional din Atena şi, să spun drept, am avut destule probleme cu descifrarea literelor greceşti. Dar, mă rog, era Chateaubriand al grecilor, spre cunoaşterea şi perpetuarea faimei sale în Elada, etc.
Iar ce mă miră şi mă bucură şi-mi dă un fel de înălţare sufletească, e anume faptul că, în Cernăuţii din istoricaBucovină românească, acum a Ucrainei, pustiită cu premeditare de tot ce fusese element românesc, (împrăştiat prin Siberia, ori pe la Vorkuta), autorităţile locale au dat totuşi voie celor ce au ridicat monumentul, desigur o mână de scriitori români admiratori ai genialului poet Eminescu, să posteze pe soclu, deasupra numelui cu litere ruseşti - slave oricum -, efigia iscăliturii Poetului, atât de cunoscută: MEminescu... Un real şi nesperat triumf, în istorica bătălie pierdută cu colosul slav de la răsărit...


Cărţile prietenilor mei: Vlad Neagoe, Cartea Babilonului
Ed. Vinea, 1999, 263 pagini.




































 ion lazu, fotografii: Iarnă, ceaţă, promoroacă...