De felul său din Caracal, ca fiu de funcţionar şi-a făcut şcoala, apoi liceul în Caracal, Craiova, Bucureşti, Mizil, Galaţi, după care s-a perindat pe la medicină, Conservator, ca să termina Dreptul, la Iaşi şi Bucureşti. Cariera de avocat îl poartă şi ea prin diverse alte târguri regăţene, inclusiv la tribunalul Slatina, după care ajunge la Curtea de Apel din Bucureşti. Toate aceste peregrinări locative, dar şi propriu-zis cariera de avocat îl vor fi făcut să nu mai ia lucrurile în grav, să privească spre aspectele mai trecătoare ale vieţii.
Aşa se face că s-a evidenţiat în poezia de nişă, satirică, încurajat de George Topânceanu, oarecum în siajul altui confrate: Cincinat pavelescu, scriind cronici rimate, satire, epigrame, poezii la concurenţă cu ocazionalul şi anecdoticul, dar şi schiţe vesele, literatură ironică-unoristică pentru copii, la care se adaugă traduceri din literatura lumii, sectorul ei amuzant, care bine-dispune pe cititor... Şi poezii în formă fixă, chiar sonete, câteva mai mult decât onorabile. Câteva titluri: O picătură de parfum, 1929, Surâs, 1931, Flori şi ghimpi, 1956, Bagaje uşoare, 1961, Florile vieţii, 1962, Versuri clare, 1965, Schiţe oarecum vesele, 1966, Soare cu dinţi, 1972...Cum se vede şi din titluri, mereu jovial, destins, bonom, s-a amuzat să scrie clar, să nu ia în grav nimic din ce se întâmplă în preajmă; probabil ca formă de fugă din lumea tribunalelor, unde desigur altfel se puneau problemele...
***
Pe str. Sf. Constantin Nr. 13-A există o placă memorială pentru scriitorul Tudor Măinescu; de cealaltă parte a intrării, am pus o plcă memorială pentru scriitoarea Ticu Archip.
Poezia zilei
Ion Lazu: Din urmă...
Mă-ajung din
urmă poezii ce-s scrise
Cu vieţi
parcă-înainte, cu decenii,
Iar eu
privesc blajinele vedenii
Şi-abia-mi
reamintesc defuncte vise...
Îmi las un
timp privirile deschide
Ca pe mesaje
ce lansasem vremii
Şi-acum la
mal se-ntorc, cum nişte premii
Care
pe-atunci îmi fură interzise...
Ce-s aste
rime şi fervori sublime
Ce-au dat în
clocot firea-mi idolatră
Şi-acum îmi
par ca dăltuite-n piatră,
Pe cât le
bănuisem sibiline?
M-ajung din
urmă poezii... Mesaje
Reînviate ca
din sarcofage.
28 august
2011.
"...cariera de avocat îl vor fi făcut să nu mai ia lucrurile în grav..."
RăspundețiȘtergereAsociat cu superbele poz(n)e cu şi despre cîini, mai că treci cu vederea gingaşul sonet rememberesc ce poartă pecetea Leului... Dar, cine-o face - fără a pastişa pe nimeni - nici nu ştie ce pierde.
A-pro-pont: ce tip de aparat foloseşti, Pane Ionu, că mă-mbolnăveşti de admirativă invidiune. Accept pe mail detalii text-nice, preţ etîcî.
Dragul meu pretin Culai/Culaieş, Bădiţă, d-apăi ce întrebare să mai fie şi-aceasta, cu aparatul, precum că aş avea cine ştie ce odor de aparat. Or, ca să nu zic vorbă mare, repet ce-a spus/scris dl Cristescu, pe vremea tinereţilor mele un artist fotograf celebru pe-aiaste meleaguri, ba autor şi al unei cărţi de popularizare a meşteşugului foto. Iară Dânsul scria astfel: Cel mai bun aparat este acela în spatele căruia se află un bun fotograf. Poate era şi o încurajare pentru bietul român fără acces la marile firme vestice. (Iar primul meu aparat chiar că a fost un Smena, cum atestam în Himera noastră) Înţeleagă fiecare după cum i-i pofta. Iar nu anume că eu mi-aş trage spuza pe turtă... În cazul meu, nici nu cred a fi vorba despre bunul sau foarte bunul fotograf. În unele privinţe, pe vremuri, când musai să te pricepi la developat-copiat-mărit, adică la munca în laborator, eu aveam chiar mari probleme. Şi multe imagini faine voi fi ratat la trecerea lor pe hârtie... Mai simplu spus, am acum un aparat Casio, cumpărat ori cadorisit mie de fratele, de nepoată-mea, nu mai ţin minte. Au sărit întru ajutor, pentru că m-au văzut şi s-au crucit: făceam de-o vreme fotografii cu un aparat Becq, digital şi acela, dar căruia i se distrusese cristalul lichid sau ce-o fi acela care îţi arată pe dreptunghi ce vezi şi ce vei fotografia. Îmi buşisem aparatul când cu pusul plăcilor memoriale, lovindu-l în repetate râmduri, până s-a dereglat. Ci eu, de nevoie, continuam să fac fotografii, pe unde mă purta nevoia pusului de plăci, cu acel aparat, digital vezi-bine, dar pe orbeşte, fără să văd ce încadrez etc. Şi, în acele împrejurări, chiar că mi-au ieşit nişte fotografii minunate... Îl mai folosesc şi acum, de fapt îl port cu mine, ca rezervă şi, la nevoie, fiind mai plat, îl scot iute din buzunar...
RăspundețiȘtergereTotuşi, explicaţia nu e la dl Cristescu, nici la ce-ţi spusei mai-nainte. Ci ar fi, ar putea fi în modul cum priveşti spre lumea din jur. Pe şleau ar trebui să zic: priveşte-o cu mare drag, cu încântare. Restul, ştie aparatul ce să scoată...
Azi dimineaţă, îmi arunc privirea pe geam, de la etajul patru. O femeie îşi scosesc căţelul la plimbare, fără lesă, îl lăsa să se desfăşoare în voie...vremea fiind foarte rea, mai apoi a cam fulguit. Un câine f.f. mic, de buzunar, nu neapărat canish, cumva se va fi numind, alb-înspumat, pufos, nu lăţos, aproape draptunghiular. Lăsat liber, printre blocuri. Mergând aţă înainte, repejor, cu paşii lui mici-micuţi, precum cu o mie de picioruşe-miriapode. Nostim de tot. Mic şi umflăţel, pufos. Din când în când se oprea, se întorcea pe jumătate, altfel n-ar fi văzut-o pe stăpână, dornic să o ştie în spatele lui; apoi, calmat, se repunea pe traseu şi - mai departe, cu foarte mulţi paşi foarte mici, albi toţi. De la distanţa-înălţimea de unde îi priveam, părea o secvenţă de desen animat, cu tot hazul y compris...Păi, dacă nu o priveşti cu drag, se strâmbă/se înnegurază şi linia cea mai dreaptă/luminoasă, nu?
Un gând bun, Lazu
Detaliate şi convingătoare explicaţii, d-le Lazu. Îmi aduce aminte de istorisirea unui coleg de muncă. De Crăciun, copilul i-a spus tatălui că ar vrea ca moş Crăciun să-i aducă un stilou, ca acela cu care colegul da bancă din a treia, scrie atât de frumos. "La ce bun încă un stilou, nu ai unul?" l-a stârnit tatăl. "Apoi dacă ai şti ce frumos scrie acela?" i s-a plâns puştiul. Tatăl, s-a interesat şi i-a pus în ghete, stiloul visat. Dezamăgit, puştiul i s-a plâns din nou tatălui. "Nu scrie la fel!" "Schimbă şi tu mâna"... a zâmbit tatăl. Cum adică, s-a mirat puştiul: "Cu ce?" "Păi, cu mâna colegului tău, să vezi că va scrie cam la fel şi acesta". O fi înţeles puştiul?
RăspundețiȘtergereDe altfel, în poezie, e la fel ca şi cu aparatul de fotografiat. Când eram mic şi vedeam în poze, pana din mâna scriitorilor, credeam că doar cu aşa ceva se pot scrie opere mari. Un diavol micuţ, pesemne, din spatele nostru râdea de noi. Prima strofă a poemului postat aici, de Ion Lazu, spune, cam tot atât cât a încercat scriitorul Lazu, să-i explice prietenului Culai. Strofă, care şi spune, de altfel, de ce nu toate cuvintele, pot participa la transmiterea unui mesaj poetic. Ca şi lumina, diafragma, unghiul...(şi câte alte necunoscute) pe care artistul le "introduce" în acel aparat. Cum să nu fii încântat?
este fotografia scriitorului Romulus vulcanescu nu a poetului tudor mainescu,publicati va rog o poza reala a poetului sau mai multe
RăspundețiȘtergereRegret...Εste o imagine găsită pe Google. Încercaţi şi Dvs şi veţi găsi DOAR această fotografie ...Nu am fotografii cu T.M, şi nu ştiu de unde aş face rost. Poate aş fi putut să-mi dau seama că e a lui MV, pe care l-am cunoscut, prin anii şaptezeci.
RăspundețiȘtergereVă rog să-mi trimiteţi Dvs fotografii cu T.M., dacă aveţi şi le voi posta cu promptitudine. Şi vă mai rog să vă semnaţi.
Un gând bun, Lazu