Scriitorul zilei: Alecu Ivan Ghilia,

Scriitorul zilei: Alecu Ivan Ghilia, n. 1 martie 1930

 

Născut într-un sat din comuna Şendricani, jud. Dorohoi, dintr-o familie de ţărani săraci şi cu mulţi copii, a fost adoptat de un unchi. A făcut şcoala primară în satul natal, Şcoala normală în Şendricani, apoi Academia de Belle-Arte din Iaşi, 1948-1950, unde devenise discipolul lui Corneliu Baba, care practic îl adoptase. Maestrul fiind înlăturat de la catedră, Ghilia se transferă la Institutul de Arte plastice din Bucureşti, spre ghinionul său nimerind în clasa lui H.H. Maxy, adversarul lui Baba. După un an de persecuţii, se mută la secţia istoria artei. Devine redactor la Contemporanul. Începe seria reportajelor despre colectivizare - pe când în satul natal, tatăl său era principala piedică în constituirea colectivei. Strâns între două opţiuni ireconciliabile. Dar scriind pe linie, cu fervoare, mereu în deplasări: Cântece de drumeție, 1958; Scrisori din Bărăgan 1959; Insula speranței 1963.
Se îmbolnăveşte de plămâni. Dar succesele încep să apară: publică proze scurte, povestiri :Frații Huțulea1955; Asaltul timpului,1961; Povestiri  1964.  Dar şi poezii. Însă marele succes vine cu romanul Cuscrii, 1958; Premiul Academiei. Alte premii, pe seama unor scrieri proletcultiste, maniheiste. Prieten şi cu Octavian Paler, pe care-l cunoscuse, licean, pe timpul refugiului din 1944, de teama armatei roşii, ajunşi cu căruţa până în satul Lisa, sub Făgăraşi. În 1980 are neplăcuta surpriză să i se respingă romanul Întoarcerea bărbaţilor. Prieten cu Leonida Plămădeală, basarabean, acesta i-l prezintă pe părintele Constantin Galeriu, basarabean el însuşi, care îl converteşte religios pe fostul ateu şi slujitor al ideilor comuniste.

După Decembrie 89, Alecu Ivan Ghilia, nerenunţând la scris, revine la pasiunea pentru oictură, afirmându-se ca unul dintre pictorii cu certă originalitate. Romanele sale, preponderent autobiografice, se întorc acum asupra "luminii din adâncuri", a raporturilor dintre cei vii şi antecesorii care, de dincolo de moarte, le călăuzesc paşii celor ce se nevoiesc pe-acest pământ, le ocrotesc devenirea lumească. De fapt, scrierile adevărate ale autorului sunt adordări autobiografice, despre lumea satului moldovean, cu fascinantele rude ce i-au marcat copilăria, despre anii de formare ca artist grafic şi scriitor. Jurnalul, poezia, înregistrarea în stil cine-verite a unor scene de viaţă sunt mixate într-o maniera care îl individualizeată pe autor.

Titluri ale unor scrieri de Alecu Ivan Ghilia: Ieșirea din Apocalips, 1960; Îngeri biciuiți ,1967; Appassionata 1971; Recviem pentru cei vii 1972; Dragostea câinelui de pază  1978;Un Oscar pentru Ana  1982; Întoarcerea bărbaților, 1991; Piramida  1995. 2 vol.

***

Am discutat mai îndeaproape cu dl Ghilia în primii ani de după Decembrie, la vernisajul unei expoziţii, în sălile din incinta Institutului Francez, prezentat fiind de poetul Pan Izverna, care îi publica lui Ghilia colaborările la Dreptatea. M-a cucerit forţa de creaţie a plasticianului, abordarea dezinhibată a unor teme religioase. Am simţit râvna, dăruirea întru credinţă, noul mesaj ce trebuie transmis semenilor.

În fapt, revoluţia îl scosese în stradă pe scriitorul care pierduse orice speranţă privind sistemul ceauşist; este unul dintre cei trei scriitori arestaţi în noaptea de 21 decembrie, împreună cu Ion Murgeanu şi Florin Iaru.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Alecu_Ivan_Ghilia
 http://stiri.botosani.ro/stire/29226/ALECU+IVAN+GHILIA%3A+%22Daca+nu+era+noroiul,+poate+ca+as+fi+ramas+in+satul+Ghilia+pe+vecie!%22.html

poezia zilei

ion lazu

Te poţi trezi într-o dimineaţă 

că îţi izbucnesc în cap

acorduri ale vreunui cîntec auzit la megafoane,

în copilărie sau adolescenţă; apoi cuvintele prind să

acompanieze obsedanta melodie: Cuvîntul stalinist,

luminios / din bezna asupririi ne-a scos…

Citeşti ceva din ziarele de ieri, pui ceaiul la încălzit,

faci laptele pentru Andrei, îi aştepţi să vină la masă.

După ce aţi mîncat, vorbind despre una şi alta, despre piesa

de aseară, de Ion Barbu… te duci în baie să înmoi rufele.

Apoi, aşteptînd să se umple cada, te razi. Dar flaşneta

continuă să se învîrtă în capul tău, melodia se reia

în “auzul memoriei”, izbucnesc iar cuvintele cîntecului stalinist:

Stalin, far nemuritor! Cele şapte note, sărind din treaptă în treaptă,

capricios, îţi sfîrtecă mintea. Le auzi la un fel de orgă

electronică – semnalul radio la ora prieteniei româno-sovietice –

îl auzeai din grădină pe cînd, deja student, veneai la Pîrliţi în vacanţe:

Uzinele repetă numele lui Stalin… după acest semnal, reluat

minute în şir, de la megafonul colectivei nu se mai auzea decît o hîrîială.

Vorbele ca vorbele, dar semnalul trebuia auzit din valea Strehareţ,

de la praşilă, din izlaz. Puteai să te sustragi? Şi poţi, măcar acum,

după 50 de ani să te pui la adăpost de aceste ciocane uriaşe care

cădeau implacabil pe timpane şi care, vai, continuă să se abată,

în unele dimineţi nevinovate, asupra

memoriei auditive?
1986

Un comentariu pe blogul lui Nicolae Ciobanu:

Dor de Pasteluri... Mai bine de pasteluri să aducem vorba, decât de... pastile. Dle Culai, mi-ai făcut o mare plăcere deschizând o discuţie despre... Acel Rege-al poesiei... Şi nu oricum. Deşi Alecsandri merită a fi abordat cât mai des, din orice parte. Ci dumneata în activezi prin elogiul ce i se aduce în Epigonii. Multe lucruri frumoase spui Domnia ta despre Eminescu la 20 de ani şi-a sa poezie ce a stârnit mari emoţii, despicând apele stătute ale liricii române. Totdeauna când recitesc şi mi se pare că citesc pentru prima dată Epigonii, mă opresc cu dinadins la exprimarea "visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal", un vers magic altfel, căci atât de propriu spus fiind "umerii de deal", vezi  aievea ţundra păduroasă în cârca dealului... dar de ce anume "selbele bătrâne"?. Bătrâne, da, însă ce neaşteptat sună aceste selbe, un cuvânt mai ...vechi decât chiar cuvântul cu pricina, căci aşa sunt percepute de sătean pădurile: ele pre-există! Selbe, cuvânt nemaiauzit prin alte părţi, venind de la selva-silva. Şi tot în acea strofă, referirea la Ştefan cel Mare "zimbru sobru şi regal".  Aici cuvântul "sobru" m-a intrigat de fiecare dată - şi totuşi nu am găsit altul cu care să pot a-l înlocuire...
Foarte iscusit pusă în pagină plasarea simetrică, semnificativă a elogierii lui Alecsandri într-o poezie care punea ordine între actanţii literaturii noastre începătoare.  Şi cu mare amărăciune am revenit la ce ştiusem, în fond: adversitatea pe care marele bard ot Mirceşti a stârnit-o contemporanilor săi, coalizarea caracudei împotriva celui de mare merit. Chiar faptul că a dat nemuritoarele PASTELURI după ani de recluziune la conac, scârbit de indemnii săi detractori. Şi că a fost nevoit să scrie "Unor critici", care pe acea vreme nici nu erau propriu-zis critici literari, ci inşi care te forfecau în culise, cu tot curajul omului de nimic şi cu toată otrava secretată de nevolnicie.  Dar n-a trebuit şi Eminescu să se ridice cu tot dispreţul împotriva "Criticilor mei"?
M-am umplut de amar să aflu cum se risipeşte moştenirea unică a Bardului (scrisă şi imobilă), ce au făcut neisprăviţii comunişti spre a-i spulbera moşioara din lunca Siretului, cum s-au prăpădit conacele şi tot ce ţinea de boierul nostru european, autor al Gintei latine. Latina gintă e regină!
Mă gândesc mereu la aceste mari nume ale Literaturii noastre, intrate în fondul principal al sentimentelor noastre de români. Nu am ştiinţă ce se mai învaţă din Alecsandri în şcoală, în liceu. Pentru cei din generaţia mea, de n-ar fi fost (prin absurd!)  Eminescu, ne-am fi sumeţit cu Alecsandri. Îl simţeam puternic al nostru. Îl aveam în sângele nostru cultural. Mi s-a întâmplat să spun, ca un gest reflex, într-o iarnă "ca pe vremuri",  prietenului Mircea Ciobanu un prim vers din Iarna: "Din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă..." Şi Mircea a dus poezia până la capăt, toate cele multe distihuri ale ei...Cu o pătrundere, cu un sentiment de parcă o izvodea chiar atunci, sub roirea fulgilor copleşitori... Eram deodată, amândoi, "pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum / Se văd casele pierdute sub clăbucii albi de fum..."
Nu voiam în fond să spun, domnule Culai şi prietene, decât că Vasile Alecsandri este cu adevărat unul dintre nu prea mulţii nemuritori ai poeziei noastre. Iar ce se istoveşte sub paşii neatenţi ai noilor generaţii nu poate fi decât vreo pană, căzută în tină, pierdută din zborul înalt al păsării de geniu Alecsandri...

Ion lazu: fotografii de autor...