sâmbătă, 31 martie 2012

Scriitorul zilei: Ticu Archip; consemnare Zilele Nichita Stănescu la Urziceni

Scriitorul zilei: Ticu Archip
    
Fiică a unui ofiţer din Târgovişte, face facultatea de Matematică în Bucureşti, absolvită în 1913 şi va fi profesoară la diverse licee, apoi asistenta lui Gh. Ţiţeica şi a lui D. Pompeiu, la cursurile de geometrie analitică şi de mecanică. Debutează după primul război mondial cu piesa Inelul, pusă în scenă la T.N.B., 1921, urmată de piesa Luminiţa, 1928, de Ecoul, 1930 şi de Gură de leu, 1935, piese care au plăcut  doar în parte, cu subiecte la modă: caruselul iubirii în Inelul, contrarietăţile unei căsnicii ce se va destrăma, în general conflicte construite "matematic" , cu personaje ce ilustrează abordări diverse ale vieţii. Din 1922 se ataşase mişcării literare de la Sburătorul, îmbrăţişând modernismul, psihologismul, abordarea ibseniană a subiectului dramatic.
Se exersează şi în proza nuvelistică: Colecţionarul de pietre preţioase, 1926, Aventura, 1929, ocupându-se de cazuri mai ciudate, alunecând spre grotesc şi chiar patologic. O întreprindere romanescă de mari proporţii, Soarele negru, îndelung elaborată, din care a apărut în 1946 primul volum Oameni, iar în 1949 cel de al doilea Zeul, despre un profesor universitar, fire egolatră, dominatoare; din al treilea volum Patul fraţilor au apărut fragmente nesemnificative. Posibil că realismul socialist nu a convenit unei scriitoare cu interes pentru sondaje abisale în psihologia personajelor, astfel că în continuare autoarea s-a ocupat de traduceri din mari scriitori ruşi: Gorki, Tolstoi, dar şi din cei francezi. Al. Dumas, J. Verne sau din englezi: Oskar Wilde, J. Conrad etc.


Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Ticu_Archip

Din Ion LAZU: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

6 august 2008: (...)Apoi cobor pe Sărindar, o iau pe Zalomit, trec prin Cişmigiu, nici aici nu s-a ostoit dogoarea de furnal a zilei, ies pe poarta dinspre liceul Lazăr, trec Schitu Măgureanu şi îndată intru pe Sf. Constantin; ajung la 13-A, cel cu placa lui Th. Mănescu – unde vreau să pun placă memorială pentru scriitoarea Ticu Archip. La uşa cealaltă e încuiat cu lacăt şi lanţ. La următoarea clădire sunt muncitori, întreb, nu ştiu... revin, sun la Petre Oprea, nume cunoscut de la editura lui Ţone; mi se răspunde, urc la etajul I şi sunt invitat într-un mic apartament. O doamnă cu zîmbet blajin, cu mult tact, semănând cu draga mea mătuşă Dona – şi un domn tare în vârstă, foarte înalt şi neverosimil de slab, prelung la faţă, cu ochi care te fixează hipnotic. La 80 de ani, critic de artă, muzeograf – îi spun că îmi aduc imediat aminte că am consultat la editura Vinea câteva fragmente din Jurnalul lui, precum şi o monografie Ctin Michailescu. Da, i le-a dat, în vederea unei colaborări despre pictura avangardei. Precizez: Pictorul de la Cernica, să-şi dea seama că am citit respectiva monografie. Şi de la această frază de identificare se iscă toată discuţia – practic monologul lui de vreo oră-două. Zice: În 1952, student în anul II, am avut o discuţie pe coridor cu George Oprescu şi imediat m-a angajat cercetător la Institutul pe care-l conducea... Apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional, dar şi în Minister, la compartimentul muzeistică, a vorbit la multe vernisaje, expoziţii, a prefaţat cataloage, a scris inclusiv despre C. Brâncuşi, pe când nu era voie să atingi subiectul; însă el este un autor cu ghinion, cărţile lui au fost trase în tiraje pentru străinătate, pentru corpul diplomatic etc. Şi tot aşa. A ţinut un jurnal încă de prin 1951, însă fără implicaţiile politice ale vremii.
(...)
Fiindcă întrebasem de Ticu Archip, căreia vrem să-i punem o placă memorială, îmi spune că a trăit deasupra lor, la etajul II, cu sora ei care a murit la 93 de ani. Când s-a mutat el aici, s-a interesat de scriitoarea Ticu Archip, a citit vreo două lucrări de-ale ei, care nu i-au făcut cine ştie ce impresie. Dar a înţeles că fusese o ferventă cenaclistă la Sburătorul lui Eugen Lovinescu şi o persoană foarte activă în viaţa literară. În fapt o profesoară de matematică. Zic: A murit în 1965. I-a supravieţuit sora ei, Maria Zănoagă-Ştefănescu, veneau din neam de mari boieri olteni şi locuiseră în acest imobil încă dintre războaie. E o casă a unei firme franceze. Însă în 1946, profesorul Druhet (?) a părăsit România după ce a lichidat firma şi i-a spus dnei Maria Zănoagă: Ce va urma e de jale, vindeţi tot, plecaţi din ţara asta cât mai repede. Dna Zănoagă a vândut iute moşia din Oltenia, a trimis prin consul banii la o bancă din Paris, mişcare cum nu se poate mai iscusită! Şi fapt e că mulţi ani după instalarea comunismului, familia Zănoagă primea lunar dividende, o sumă enormă, cca 25 mii lei – şi aşa se face că în fiecare duminică la 11.30-12.00 cam 12 invitaţi urcau pe scări la etajul II – mâncarea era comandată în oraş, prăjituri şi băuturi dintre cele mai fine, iar pianistul Demetriade le dădea frumoase concerte. Cum s-au cunoscut cu dna Zănoagă? S-au mutat aici şi, peste vreo săptămână ea bate la uşă, îmbrăcată ultra-elegant, cu lanţuri de aur la gât şi se recomandă: Sunt Maria Zănoagă Ştefănescu, de deasupra Dvs, proprietara casei – şi dacă nu aţi venit să vă prezentaţi ca noi vecini în imobil, iată că mă prezint eu. Apoi, aflând că era colecţionară de artă, a intensificat relaţiile.
Vorbim de Oprescu, Bunescu, Maxy, persoane care mă interesează. M.H.Maxy era şeful lui direct, cam scorţos, iar Marius Bunescu era directorul general al Muzeului naţional. Dar eu mă ţineam de-o parte, nu mă băgam în ciorba lor, precizează P.O. Îmi spune cineva de un pictor retras la Cernica. Îl întreb pe M.H.Maxy: Nu mai ştie de el, ce face, ce gânduri are; cumpărase o casă la Cernica, cu gând să deschidă o şcoală de vară pentru pictori, dar nu ştie ce s-a ales de acea iniţiativă. Îl întreb şi pe Bunescu, nici el nu ţinuse legătura cu pictorul: Mă invita pe la el, pe vremuri, dar nu mai ştiu ce face. S-a hotărât să-l viziteze. Ia autobuzul, coboară unde i se spusese, întreabă de sfatul popular. Păi, acum duminica, nu găsiţi pe nimeni... Nu, că el se interesează  de un pictor C.M. Pictoreaso!, strigă femeia cu care vorbise în staţie. Şi apare o matahală de femeie care călca nediferenţiat prin băltoace, cu un vas plin cu lapte. Merg împreună spre acel conac, unde la parter era un fel de orfelinat pentru copiii abandonaţi. Urcă ei la etaj, acolo era o sală mare, cam de 8/30 m, ca o mare sală de clasă – şi pe lângă toţi pereţii, rezemate zeci şi zeci de tablouri care l-au captivat, mult mai de valoare decât ale lui Maxy, care n-a trecut niciodată de cubism, mai valoroase decât ale multora care erau în prim-planul mişcării picturale din România. I-a scos acea monografie, pe care am văzut-o la Vinea. Aflând că există nişte fonduri pentru achiziţii, l-a recomandat cu convingere, i s-au cumpărat pe loc 10-12 lucrări, altele de către alte instituţii culturale, în scurt timp a ajuns la o foarte înaltă cotă.
Pe pereţi, multe tablouri, ghicesc un Ciucurencu, un Dragoş Morărescu, trăitor în vecini până de curând, domn pe care şi eu l-am cunoscut şi am cărţi cu autograful lui, un Vasile Celmare şi îmi spune câteva nume mie necunoscute. Îmi dă multe fascicule din jurnalul lui de muzeograf. Apoi coborâm pe-o scară, într-o garsonieră numai bună să te izolezi şi să scrii, de acolo recuperează câteva fascicule pe care nu le mai avea sus. Mai stăm un pic de vorbă şi ne despărţim, cu bune urări.