Scriitorul zilei: Constanţa Buzea; consemnări, poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941
            

Constanţa Buzea 

Acolo unde cred că eşti

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.


Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

 

Constanta Buzea 

Naivul Rasplatind Pe Cel Ce Minte

Aceleasi drumuri si aceleasi tinte
Aceiasi porumbei pe-un blid de linte
Naivul rasplatind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihna si de lucruri sfinte
De-o lacrima întreaga si fierbinte
De umilinta si de rugaminte
Catre duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.

 ***

Viitoarea poetă s-a născut într-o familie modestă din mahalaua Olteniţei-Giurgiului, din sudul Capitalei. A terminat facultatea de Filologie în 1970. A debutat cu poezii încă de pe băncile liceului şi a publicat un număr impresionant de volume, impunându-se drept una dintre marii poeţi ai ultimei jumătăţi de secol XX. Redactoră la revista Amfiteatru între anii 1974 şi 1990, după care a trecut la redacţia România literară, unde a deţinut rubrica de Poezie şi pe cea de Poşta redacţiei, promovând generaţii succesive de poeţi. 

S-a căsătorit în 1971 cu poetul Adrian Păunescu, au avut doi copii, după 15 ani de convieţuire s-au despărţit. Unele aspecte dureroase ale iubirii cu poetul tribun sunt narate în scrierea autobiografică Creştetul aisbergului (2009).
Debutând în volum cu De pe pământ, 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă "Luceafărul", deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din  colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei, la "Poarta cetăţii", cum şi-a intitulat Gh. Pituţ prima carte de versuri.  Până prin 1965 nici nu se putea debuta altfel în poezie. Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Gh. Istrate, alţi prieteni din grupul respectiv, dar şi Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ana Blandiana au plătit acest tribut.  Apoi , cu un nume deja făcut, fiecare a continuat în felul său personal, s-au salvat de la fundătura partinicului doar cei care au avut specială înzestrare pentru poezie. Singura salvare fiind talentul, nimic altceva. Ultima redută. "Ultima Thule". Pe alţii lipsa talentului i-a scos din cursa pentru poezie, chit că au continuat să publice ani la rând şi decenii, în virtutea inerţiei, nevoiţi să îngroaşe latura militantismului, a ceauşismului naţionalist. Un exemplu ar fi Ion Crînguleanu, altul A.I. Zăinescu, sau... dar sunt destui. Constanţa Buzea este exemplul salutar, fericit, salvării prin talent şi prin conştiinţă artistică înaltă. Iar pe partenerul dsale, nu lipsa de talent, ci arivismul, lipsa caracterului l-au dus spre derizoriu şi circ. Puternică a fost la Constanţa Buzea şi ardoarea cu care s-a devotat cuvântului, înainte de orice altceva, înainte chiar de fericirea personală. Jurnalul publicat până acum arată într-adevăr doar vârful aisbergului nefericirii sale personale, marele dezastru adus în viaţa ei de iubirea pentru bardul de la Bârca. Restul de durere, muntele de gheaţă şi de durere se află ascuns vederii directe, disimulat în lunga elegie a poeziei sale de-o viaţă. Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc etc.

Opera: De pe pământ (1963); La ritmul naturii (1966) , Norii (1968); Agonice (1970); Coline ( 1970) Sala nervilor (1971; sonete); Leac pentru îngeri (1972; antologie) , Răsad de spini (1973) , Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975); Limanul orei ( 1976);  Poeme (1977; antologie); Ploi de piatră (1979);  Umbră pentru cer (1981); Cină bogată în viscol (1983); Planta memoria (1985); Cheia închisă (1987; antologie); Pietre sălbatice (1988); Ultima Thule (1990; sonete); Pelerinaj (1997); Foșnet fabulos (1997; antologie); Pastelul amoros (1998; antologie); Pretext de conversație (1998; antologie); Roua plural (1999, ed. adăugită 2007; antologie); Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol); Netrăitele (2004); Netrăitele II ( 2008); Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971(2009)

Poezia zilei, Lidia Lazu: 

                 poetei Constanţa Buzea

Astfel era una dintre părţile vieţii -

Ca o coajă de pîine

Înmuiată în zloată şi ciugulită

De păsările cerului

Iar cealaltă parte

Era ca o pată de ulei

Pe asfaltul încins

Nimeni nu le-ar putea uni

Într-un singur cuvînt

Măcar pentru o clipă.

             To the poet Constanta Buzea

Thusly was one of life’s parts

Alike to a crust of bread

Soaked in mud and pecked at

By the birds in the sky

And the other side

Was like an oil spill

On the hot pavement

None could unite them

Within a single word

Even for a moment

(din volumul Cuvântul care stă să mă nască/ The woed poised to birth me, Ed. Vinea 2008)

      

Consemnare: Lansare Hanna Bota şi Pompiliu Manea la Casa Titulescu, II:

Şi a urmat cea de a doua lansare, despre care au vorbit-citit cei doi scriitori-jurnalişti: Ion Andreiţă şi Ioan barbu. Călător pe cinci continente este jurnalul fără precedent în literatura română al unui om care a făcut înconjurul lumii cu un vapor al unei companii specializată în astfel de călătorii. Numele vaporului. Amsterdam, căci compania este olandeză. Un vas de 54 m lăţime şi 250 m lungime, cât să poată trece prin canalul de Panama, de Suez; cu 9 nivele, prevăzut cu 15 lifturi de mare viteză pentru cei 2500 de pasageri-răsfăţaţi ai soartei şi alte 8 lifturi ultrarapide pentru cei cca 700 membri ai echipajului. Pare fabulos, dar aceşti oameni  din administraţie-deservire, în mare majoritate asiatici (doar 3 români!) au studii superioare, sunt temeinic instruiţi aşa că este exclus să nu cunoască numele fiecăruia dintre pasageri. Servicii la cel mai înalt nivel, masa practic la orice oră din zi; în unele cazuri, vaporul rămânând în larg, pasagerii însoţiţi de aprovizionare pentru 2 săptămâni, ajung în port cu vaporaşe mici; sunt instruiţi pentru aceasta, învaţă să conducă micile nave, primesc şi un brevet de navigaţie, cum primesc şi un brevet pentru conducerea submarinului, în descinderile din zona Barierei de corali.  În porturi îi aşteaptă autobuze ale companiilor de turism, din timp angajate să-i transporte la obiectivele de interes Autorul nostru a recurs la o oluţie mai ingenioasă, poate ceva mai riscantă: la un preţ mai mic, angaja un taximetru, care pentru o întreagă zi costă doar 100 $. Decis să nu rateze nimic, dl P.M., care se pregătise timp de ani buni pentru excursie, documentîndu-se, a beneficiat de biblioteca de pe vapor, una dintre cele mai bine dotate din câte există. Atlasuri cât două mese; un glob terestru cu diametru de 2,5 m, pe care îl puteai cerceta folosind o scăriţă. etc etc.   Dl Pompiliu Manea, de felul său din Purani-teleorman, cu studii politehnice, profesor universitar la Cluj, menegerul unei firme de apoarate medicale pentru oameni cu dizabilităţi locomotorii, crede că a investi într-o astfel de excursie suma de 30.000 dolari, ba poate 40 de mii şi mai mult de-atât, nu e cine ştie ce mare lucru, excursia merită cu prisosinţă. Urmează să facă o alta, pentru care se pregăteşte, se documentează la sînge: o excursie în Antarctica! Se simte confortabil situându-se în rândul marilor înaintaşi care au făcut faima românilor. A selectat nu mai puţin de 9.000 de fotografii, a înregistrat, a făcut filmări care totalizează 240 de ore... totul la nivel fabulos, într-o întreprindere fără pereche de a cuprinde această lume, cu tot ce poate ea oferi omului acestor vremuri. Dar nu vrea să pună punct la sfârşitul acestei călătorii pentru o dată în viaţă, nicidecum! Pregătit pentru noi abordări la scară planetară...

Relatează aventura de 14 ani a unei echipe de studenţi români, care prin 1902-1903 au câştigat un concurs la paris, la care participaseră 140 de echipe. Răsplata era o excursie în jurul lumii. Au făcut-o pe jos, parcurgând mii de km, rupând sute de perechi de opinci, căci, înţelegeţi, erau echipaţi în costume naţionale, cu tricolorul pe piept şi dând spectacole de folclor pe oriunde ajungeau. I-.a prins războiul mondial, unde ba pe lângă insula malta vaporul în care cei 4 temerari a fost aruncat în aer, a supravieţuit, printre cei câţiva norocoşi, românul Dan Dumitru. Care ajuns la Salonic este arestat de Inteligence Service, trimis la Londra, unde ambasadorii restabilesc adevărul: ceea ce ştia o lume despre cei 4 români fără egal, nu aflaseră teribilii spioni ai perfidului Albion. Se poate mai mare ruşine?  Dar se face că ruşinea celor maari se şterge, pe când a celor mici li se lipeşte în frunte, pe vecie, să se ştie unde le este locul!.

Şi câte alte lucruri minunate nu ne-a povestit marele călător, ce ni se relevă ca mare român, ca monarhist; are în vedere un studiu care să aducă la lumină urmele marilor români din capitala imperiului austro-ungar, Viena, unde români de mare calibru au pus temelii ale ştiinţei, artei, culturi, făcând Istorie.


Un comentariu pe blogul scriitorului Nicolae Ciobanu-Roman

Emoţionantă cu deosebire relatarea întâmplării cu fata sectanţilor, ajunsă pe nepregătite la pubertate - împrejurare delicată, în care fără tact şi omenească înţelegere dascălul nu-şi împlineşte sacra menire. 

Ah, sectanţii, cu închistarea lor, care îi rupe de restul lumii şi chiar de viaţa ca atare, în mare măsură.. Am avut de-a face cu sectanţi, nu doar într-o viaţă de geolog terenist, dar încă din şcoala secundară. Un coleg Ştefan, poate am scris despre asta sau poate nu, căci despre multe am scris şi textele respective nu s-au publicat, iar despre altele nici n-am apucat a scrie, doar mi-am amintit, cu cine ştie ce prilej. Or, amintirea desfăşurată în detaliile sale e tot un fel de scriere, însă în gând, la modul abstract. Căci rememorarea are şi ea un fel de "redactare",  de punere în pagină, cred că aşa e la tot omul... nu doar blestemul scriitorului, la care totul se întâmplă parcă numai în vederea scrisului, pârdalnicul... 

Era acest Ştefan un sectant tipic, cum aveam să constat mai târziu: retras, ţeapăn cu dinadins, blond-spălăcit, coroiat, cumva deosebit şi ca înfăţişare, pe cât de mediocru într-altfel, căci nu strălucea la carte, cu tot zelul depus. A încercat o apropiere de mine, cu scop explicit ca să mă convertească. Probabil adventist. S-a mutat la altă clasă, sau a părăsit Slatina, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar privirea lui dezamăgită, reproşându-mi inaderenţa...

Cu sectanţii am avut a face şi pe teren, chiar în judeţul Bacău, comuna Valea Rea, pe hărţile noastre, însă acum Livezile, la modul pozitiv, uitându-se că oamenii din vechime au dat nume locurilor după merit, iar nicidecum la fantezie, sau aliniate ideologic...Am avut răgaz cu dinadins, în 4 decenii de geologie să  cercetez la milimetru şi să mă încânt dând târcoale ecuaţiei troponimic-realiatate de pe teren...
Un coleg al meu, căutând găzduire mai spre marginea satului, a nimerit la aceşti sectanţi, tot adventişti-sâmbătari, altfel gospodăroşi, cu vite în ogradă - era asigurată măcar una dintre mese, nu? L-ar fi tentat să stea la ei. Dar i-au pus condiţia să nu iasă sâmbăta pe teren, musai. Interdicţie inacceptabilă. Dar dumineca? Avea voie, i s-a spus. Asta l-a cam scârbit pe coleg. Ieşeam pe teren şi dumineca, dacă peste săptămână ploua mereu. Dumnezeu iartă, înţelege...asta fiind până la urmă marea Sa putere.  Numai că Dzeul lor, parcă altul, nu iartă, e inflexibil. Nu-i bine pentru sectanţi. Vede asta o lume. Îi izolează, a doua oară, nu doar la marginea satului, ci şi a vieţii.
De observat că li se trage din neam, din bunici în părinţi, în copii şi în urmaşi; sunt psihologii aparte, la propriu. Vor să depindă de un grup anume, securizant, iar nu de obştea satului, de lume în general. O gândire simplistă? O anume nesiguranţă de sine, dispuşi să se livreze deplin, dar şi aroganţa neaşteptată, care îi face să se creadă aleşi, chemaţi, diferiţi de gloată. Totdeauna au existat astfel de psihologii, de când e lumea lume - astfel de oameni emotivi, pe acest fond apar sectele, mai cu seamă în ultimul secol, căci ce-a fost pe vremuri e altceva, acum au mai multe mijloace de a se aduna între ei. Ce-am văzut la pocăiţii din America m-a umplut de sictir - şi nu le cădea bine nici sectanţior mai vârstnici. Reprezentaţii de sunet şi lumină, la cel mai înalt nivel...exhibiţionism sadea. greţos... 

Sunt destui sectanţi pe la noi, de la o vreme, mai ales în Moldova, dar şi în Ardeal, în alte părţi. Pocăiţii, o derivare din Protestantism, s-au iscat în Elveţia, nemulţumiţi de ritual, de preoţime. Dar apăruseră Bibliile la îndemână, Evangheliile, de unde mai nainte nu aveau acces decât preoţii. Au citit, li s-a părut că numai ei pricep slova veche, adventiştii-sâmbătari, penticostalii, martorii lui Iehova, dar sunt şi "creştini după evanghelie", cărora le spune pocăiţi. Faptul că se cred deosebiţi, aleşi întru Domnul, le dă o fervoare mistică, o încredere în ei, o opacitate la mesajele vremii, o desconsiderare a celorlalţi. Am văzut inşi nenorociţi când soţia s-a dat cu secta, n-a mai vrut să ştie de partenerul ei... Dacă deschizi enciclopedia şi le arăţi că rădăcinile lor sunt f.f. recente, sectanţii autentici se supără,  nu vor să afle măcar care le este provenienţa...La nevoie negând toate evidenţele. Ei vin direct din cuvintele Bibliei...
Or, eu cred că fiecare om în parte, având suflet şi judecată, musai să fie cumva sectant, să abordeze credinţa cea unică în felul său, cu grila sa spirituală. Iar pe de altă parte, a fi ortodox, catolic sau orice alt fel de creştin pentru mine cel puţin nu are relevanţă.  Dacă simţi nevoia imperioasă să crezi, asta e minunea, în rest sunt detalii, sunt contexte - a le aduce în prim-plan este rătăcire, trufie, alte belele...
Dar mă luasem cu vorba...

Ion Lazu: Fotografii de autor...