luni, 12 martie 2012

Scriitorul zilei: Constantin Chiriţă; consemnări, fotografii


Scriitorul zilei: Constantin Chiriţă, n.12 martie 1925 -d. 14 noiembrie 1991


Fiul unui învăţător din Ibăneşti-Vaslui, şi-a început liceul la Galaţi, terminându-l la Bucureşti, după care se înscrie la Politehnică, pe care nu o va termina, ispitit de gazetărie, de scris şi de militantism în general. Redactor la Scânteia, participant la şantierul de voluntari Bumbeşti-Livezeni; debutează în mod previzibil cu proze realist socialiste, 1949, continuând cu un roman de asemenea pe linie: Oameni din oraşul nostru, 1951. Marea surpriză o va constitui ciclul Cireşarilor,  început cu un roman de aventuri pentru tineret, continuat cu alte patru volume, din 1956 până în 1970. Reeditat în 1972, din nou în 1976 şi în 1985. Totalizând un tiraj de vreun milion de exemplare, numai Radu Tudoran cu al său Toate pânzele sus, apărut cu doar 2 ani înainte, îl întrece ca best-sellers. Romanul grupului de adolescenţi porniţi în aventură montană-speologică a fost ecranizat tot de autor, a prilejuit un serial TV de mare audienţă, inducând un fel de emulaţie adolescentină, care în alte împrejurări, necontrolate, ar fi dus cine mai ştie unde. La noi, totul fiind dirijat ideologic, totul s-a rezumat la grupări de excursionişti-exploratori-cercetători, un gen de solidarizare tinerească pe care nu reuşiseră să le consacre organizaţia de pionieri, uteceul... De altfel C.C., care a continuat în fapt să scrie diferite proze pe linie, despre realităţile socialiste şi despre omul nou, dar s-a încercat şi în romanul poliţist propriu-zis: Trilogia în alb, 1964-1969,  însă fără rezultatele spectaculoase din ciclul Cireşarilor, în lipsa mijloacelor scriitoriceşti adecvate stilistic, în primul rând. Nimic din bonomia, verva şi inventivitatea care asiguraseră receptarea entuziastă a cititorilor tineri şi nu numai. Spre sfârşitul perioadei ceauşiste, probabil nemaiavând cea mai mică iluzie cu privire la edificarea societăţii multilateral dezvoltate, CC şi-a urmat familia în RFG, soţia sa fiind de entie germană. A decedat la scurt timp după căderea regimurilor comuniste din această parte a Europei. 
Ar fi de meditat chiar asupra faptului că prea mulţi dintre mulţii susţinători fervenţi ai comunismului la noi, chiar nefiind prea înaintaţi în vârstă, au capotat imediat după schimbarea regimului, în anii 1990 şi 1991. Dar şi asupra altui aspect de sociologie: că destui susţinători ai comunismului din ţară au sfârşit prin a pleca în Vest, după ce o viaţă întreagă blamaseră capitalismul. Ar fi de meditat chiar la faptul că doi scriitori total diferiţi, unul scriind numai şi numai pe linie, C. Chiriţă, iar celălalt nescriind niciodată la comanda socială, Radu Tudoran, s-au întâlnit într-un mare succes, tocmai pe plaja de aşteptare din zona romanului de aventuri pentru tineret. Mi se pare că faptul ilustrază cum nu se poate mai elocvent nevoia organică de normalitate culturală într-o societate a dirijismului exacerbat.

Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/constantin_chiri



















***
Un comentariu pe blogul lui Nicolae Ciobanu-Roman:

femei, lacrimi şi cărţi...





Minunat text, pe o temă de mine îndeobşte evitată, pentru a  nu mă repeta, măcar ca idee. (Proliferarea şi supa reîncălzită...). "Căci de iubire nu te mai saturi / Suflete cu alveole sparte... ", scriam, poate cu 3 decenii înapoi, poate încă mai demult. Astea fiind doar nişte versuri, dar mai cu pornire scris-am despre Femeie prin mai toate prozele mele, fie publicate, fie încă nu. Acum însă, citesc un prea iscusit text de scriitorul Nicolae Ciobanu, care se dă pe după diferite cognomene sau cum li s-o fi spunând - de parcă ar mai fi timp pentru a se juca alte şi alte roluri de coloratură. Când una e de spus şi numai una de făcut. 
M-a impresionat profund abordarea pieptişă a subiectului: femeile din viaţa mea... Pe câteva le-am fi bănuit, ni se vor fi părut chiar repere obligatorii, bifări protocolare, figuri impuse, cam în felul cum se scria la noi pe la finele veacului XIX sau şi mai devreme. Mai mult idealizare decât atestarea persoanei anume despre care amintirea vrea să-şi amintească. Or, totul e altfel la NC, e adică vorba prin excelenţă numai de povestea Domniei sale, irepetabilă. Am mai citit pe ici-colo referiri la alte împrejurări autobiografice ale autorului de astăzi, însă văd că protagonistele de-acolo au fost împinse în umbră, spre a face loc în avanscenă altor suflete care l-au captat pe copilul fragil, problematic, însetat peste poate de afect. Şi veşnic flămând, ceea ce este în sine o mutilare. Poate aş miza pe chipul profesoarei de meditaţii la franceză - episod scris în mare tensiune, în concentrare de schimnic asupra sentimentului genuin. Băieţelul, băietanul, băieţandrul, adolescentul-licean sau studintele, mereu în căutarea a cuiva de care să se lipească sentimental-afectiv. Să se apere de agresiunea Lumii. În momentele de exaltare, cum şi în cele de disperare, personajul izbucneşte irepresibil în lacrimi - hohote devastatoare, ca la pierderea identităţii - manifestări care sfâşie şi întorc din drum orice pornire spre altceva-altcineva. Absolut la celălalt pol al răgetelor colegului invidios, care hohoteşte de ciudă, de răutate, în fapt neînţelegând că valoarea e sortită să treacă înaintea aparenţelor...Sau măcar în momente faste.  Sunt persoane de mare delicateţe umană, care l-au asistat în râvna sa de a se emancipa spiritual, cultural, artistic: profesoare, colege, bibliotecare. Cartea ca obiect, ca idee şi aspiraţie e nelipsită din fundalul acestor scene cehoviene. Bibliotecarele, nu? Dacă nu chiar autorii-autoarele, atunci măcar să fie cineva care a rămas cu viaţa la marginea rafturilor de cărţi. De preferat parte femeiască.
Femei, lacrimi, cărţi...Pe cât de tensionate micile piese ale rememorării femeilor din viaţa sa, pe atât de eficient e stilul, acribios, controlat la limită, epurat de  adjuvanţi, limpezit de orice echivocuri şi distorsiuni, cuvinte lipsite de precizie, ce prea multora le scapă de sub condeiul încins la alb, sub focul emoţiei;  şi nu poate fi uitată mama soţiei, o persoană de extremă generozitate, croită sufleteşte pentru devoţiune (care nu a fost nicicând un mod de a te umili, ci un bun prilej de a te înălţa pe scara umanului), adoptându-l pe narator, apoi neîndrăznind să-l acapareze pe deplin, cum simţea nevoia, o bătrânică generică, devenită încă din viaţă un fel de sfântă. Extraordinară evocare, portret ce va dăinui precum a fost dăltuit, cu deplină abnegaţie şi dăruire. Nu din alte împrejurări, în totalitate născocite, ci din astfel de situaţii norocoase ale vieţii fără rând s-au ridicat motivele de legendă, cele din care se adapă omenirea din totdeauna cu energie spirituală.
Iată că literatura română o ia de la început, încă şi încă o dată, cu fiecare strădanie cinstită întru slujirea adevărului sufletesc. M-am dus la culcare cu evocarea lui NC în minte - şi am tot pritocit-o şi retrăit-o peste noapte şi până-n zori. Începeau să fie ale mele aceste întâmplări. Substituire de persoană... şi încă alte acuze... Când de fapt nu am nici o idee cum să mă port cu un text la cea mai înaltă cotă valorică, literar vorbind. Cumva mă amuză simularea unei sperieturi a autorelui, precum că scrierea textului, câteva pagini-acolo, i-a luat nu-ş-câte ore, poate două zile. Păi, cum altfel?!?!, e întrebarea mea simplă. Muzica!
I.Lazu


ion lazu: fotografii de autor