joi, 22 martie 2012

Scriitorul zilei: Valeriu Cristea; anunţ f.f. important. Poezii; fotografii de autor


Scriitorul zilei: Valeriu Cristea, n. 15 ianuarie 1937  - d. 22 martie 1999

 
Dintr-o familie de funcţionari, nevoiţi să-şi schimbe locul, cel ce avea să devină unul dintre criticii de mare prestigiu din ainte de Revoluţie, se naşte la Arad, face scoala primară de Galaţi, liceul la Cluj, unde începe o facultate tehnică, dar renunţă în grabă, transferându-se la Filologia clujană, apoi la cea din Bucureşti, pe care o absolvă abia în 1962, cu o întrerupere datorată exmatriculării, pentru că se solidarizase cu un coleg judecat ca deviaţionist (anii 58-59, de tristă amintire, pentru cei care i-au trăit...). Mai întâi profesor în preajma capitalei, apoi redactor la Gazeta literară-România literară, până în 1989, când îl urmează pe Eugen Simion la Caiete critice şi la conducerea revistei Literatorul, fondată împreună cu Marin Sorescu.
Un critic literar cu personalitate, neamestecându-se în critica de întâmpinare decât strictul necesar, în fapt dedicat unei înalte idei despre menirea criticului, întru slujirea literaturii prin aprofundarea capodoperelor. S-a fixat pe câţiva mari scriitori ai lumii, în primul rând pe marii ruşi: Dostoievski, Gogol, Cehov, dar şi Cervantes, Kafka, Faulkner. Simpla enumerare dă seamă despre orientarea lui Valeriu Cristea către  problemele de esenţă ale literaturii, iar nu spre dispute curente. Unde să găseşti răspunsuri decât acolo unde mesajele artei se prezintă întruchipate la cel mai înalt nivel omeneşte posibil? Totul se întâmplă între lectorul avizat/dedicat plasat în avanpostul să de observaţie (Fereastra criticului) şi capodoperă. Eseistica lui Valeriu Cristea este consemnarea acestor confruntări cu marile probleme ale creaţiei, ale expresivităţii.

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/valeriu-cristea/index.php
Opera: Tînărul Dostoievski (1971); Pe urmele lui Don Quijote (1974); Introducere în opera lui Ion Neculce (1974); Domeniul criticii (1975); Alianțe literare (1977); Spațiul în literatură (1979; ediția a II-a, 2003); Dicționarul personajelor lui Dostoievski, I-II (1983, 1995), tradus ulterior și în limba rusă; Modestie și orgoliu (1984); Fereastra criticului (1987); După-amiaza de sîmbătă (1988; ediția a II-a, 1999; ediția a III-a, 2006); Despre Creangă (1989; ediția a II-a, 1994); A scrie, a citi (1992); Bagaje pentru paradis (1997); Dicționarul personajelor lui Creangă (1999).
***
Abia acum, revăzând datele biografice ale "scriitorului de azi", îmi dau seama că aş fi putut să-l cunosc, ori măcar să-i reţin numele, sau figura, încă de pe vremea studenţiei, cum am reuşit într-un alt caz: după Decembrie 1989 am văzut pe stradă un domn slab-înalt, cu nasul coroiat, păr lung, cărunt-ondulat - chip inconfundabil -  reţinut de mine de la odioasa şedinţă de demascare a unor studenţi, care... ce făcuseră? Unul dintre ei notase cu 10 o lucrare de diplomă a unui student la filosofie care scrisese excelent despre Kant. Întrebarea celor care deschiseseră acest proces public, la Înfrăţirea între popoare, fiind tranşantă: poţi nota cu 10 o lucrare despre un filosof idealist?! A încercat lectorul să explice că lucrarea era bine scrisă, pe baza unei lecturi eshaustive a operei lui Kant, desigur un filosof idealist, situat în opoziţie cu luminoasa învăţătură marxist-leninistă etc..., dar nu l-au lăsat să-şi termine argumentaţia. L-au trimis la munca de jos. Năpăstuitul era chiar domnul întâlnit de mine pe Calea Victoriei, cam prin dreptul Muzeului Colecţiilor. Şi bravul om arăta chiar ca venind de la munca de jos... Îl şi cocârjase un pic... I-am ştiut până de curând şi numele, unguresc sau de evreu ungur, nu mai contează acum. Un alt student afirmase că racheta cosmică americană, desigur mai mică mult decât cea sovietică, lucru ştiut de toată lumea, s-ar putea ca totuşi să aibă aparatură la cel mai înalt nivel. L-au exmatriculat pe susţinătorul acestei supoziţii aberante, duşmănoase, otrăvite, dar l-au exmatriculat şi pe colegul de cămin care nu luase atitudine. Cel cu care avusese controversa era de faţă, pe podium, ca acuzator... Şi alte cazuri, de acelaşi fel, execuţii fără drept de replică, la acea abominabilă şedinţă, unde fusesem convocaţi pe bază de liste, ca să nu lipsească nimeni, ca să înţelegem că deviaţionismul nu are în această ţară nici o şansă, nici o ascunzătoare, nici o iertare.... Între care şi cel în care a fost implicat Valeriu Cristea...
Era după revoluţia din Ungaria, era după ce-i ajutasem pe sovietici să o înăbuşească, iar pe conducătorii noului guvern să-i suprimăm, la Snagov, unde fuseseră expediaţi de sovietici, în înţelegere cu dej, fără a li se preciza destinaţia... Ce-i drept, după aceste ticăloşii ale oamenilor lui Dej, acesta a cerut, răsplata jertfei patriotice: ca trupele sovietice de ocupaţie să părăsească România. (Ceea ce i-a sporit mult popularitatea Plăpumarului. Însă liderul stalinist dorea să-şi asigure tronul, să-şi lichideze duşmanii politico-ideologice; până una alta să intimideze, să descurajeze orice manifestare a libertăţii de gândire. Totul sub cel mai strict control!) Dând cele mai înalte asigurări că linia bolşevică va fi urmată neabătut... Stalinismul, împins după uşă în URSS, ascuns sub covor în celelalte ţări comuniste, a avut la noi o prea dură şi lungă recidivă, menţinându-se neabătut până în 1964. Lucrurile se cunosc. Dar se cunosc?
Or, cine tăia şi spânzura cu mânie partinică în aceste şedinţe publice de demascare? Nimeni altul decât acelaşi I.I., cel de care, după "evenimente", se lipise subiectul rubricii mele de azi. Nebănuite sunt căile Domnului? Iubeşte-l pe duşman? Toate aceste precepte biblice îmi spun că multe se pot întâmpla pe lume -, chiar şi lucruri împotriva firii - însă nu mă ajută defel să şi înţeleg ce şi cum...
Or, pentru mine, pe-atunci, legat de prestaţia critică singulară a lui Valeriu Cristea, nu a contat decât aşteptarea tensionată, vreme de 12 ani, numărând zilele şi săptămânile, în speranţa că voi fi atât de norocos ca să prind apariţia volumului al II-lea din Dicţionarul personajelor lui Dostoievski...Ca să încerc a înţelege eu însumi ce a înţeles Valeriu Cristea că a înţeles Dostoievski din enigma Omului...

***
Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, 2009, în manuscris.

1 mai 07. Am aflat pe căi întortochiate câteva noi adrese, Petru Comarnescu, Alice Botez, G. Ivaşcu, Valeriu Cristea, G. Macovescu, Aurel Covaci, G.M. Zamfirescu, Victor Ion Popa – să le identific pe teren, să obţin aprobările, datele şi tot ce mai trebuie...
Merg cu tramvaiul 19 până la Ozana, apoi pe jos, cale lungă, să-şi limpezească gândurile domnul scriitor, până la Gura Ialomiţei nr. 3, sc. E, după colţ, la stânga, blocuri lungi, muncitoreşti, de patru etaje, unde nu mai ai grija liftului... Vorbesc la parter, un domn cumsecade, mutat de curând îmi spune să merg la familia de deasupra, unde ştie că a stat Valeriu Cristea, dar mai bine să-l caut la scara D pe preşedinte, care dă aprobările. Ajung astfel la familia arh. Popan Cristiana, mă invită înăuntru, domneşte, văd un apartament de artişti, cu tablouri, grafică, mobilă şi totul de cel mai rafinat bun gust. Vor să-mi acorde tot sprijinul pentru memoria lui Valeriu Cristea, om deosebit. Îl cunosc şi pe fiul lui adoptiv D. C. E., vor lua legătura şi cu el, vom colabora. Dl Popan îmi spune că pe o alee vecină există o placă memorială pentru poetul George Ţărnea. Din Rm. Vîlcea, le spun, de fapt din comuna Şirineasa, pe Luncavăţ, spre Băbenii lui Dragoş Vrânceanu. L-am cunoscut pe poet, cred a nu mă înşela că provenea din părinţi basarabeni. O discuţie elevată, despre multe de-ale culturii. Iată, îmi spun, oamenii de la vernisaje, de la concerte, unde n-am întâlnit picior de literat...Dl Popan mă însoţeşte până la blocul unde a locuit Ţărnea. Copiez textul, fotografiez. Ne despărţim sub cele mai bune  auspicii.(...)
10 mai 2007: (...) La înmormântarea lui Octavian Paler, îi spun lui D.C. E. că am descins la locuinţa lui Valeriu Cristea, am văzut, am pozat, am primit aprobarea asociaţiei de locatari. Îmi confirmă că tutorele său a trăit acolo începând cu 1973. Mă întreabă, aiuristic: Puneţi placa memorială pe palier? În holul de la intrare? Îi răspund: Ba pe faţada blocului, la vedere din stradă, pentru toţi cei care trec, nu doar pentru colocatari. Pe o alee alăturată, îi precizez, există o placă memorială a lui George Ţărnea. Nu ştia de ea...(...).










Anunţ f.f. important.
Un anunţ f.f.important, va admite oricine, trebuie să fie "scurt şi cuprinzător", pentru că altfel... În cazul meu, ca să nu mai lungesc vorba, anunţul este: Fac publică opţiunea mea de-o viaţă, păstrată în taină, aceea că Anul Nou ar trebui să înceapă la 21 martie. Este opţiunea de 3000 de ani a iranienilor. Vreau şi pentru noi, ceştilalţi, Anul irania! Punct. (Semnul exclamării, de fapt...)
Explicaţia? M-am săturat până peste cap de Anul calendaristic, cu începutul de An plasat undeva, la nişte zile după Solstiţiul de iarnă, stabilit-convenit prin pertractări, ajustări, postsincronizări etc - indiferent care sunt explicaţiile şi de fapt cunoscându-le foarte bine şi acceptându-le ca atare. Dar dacă nu s-a mai putut ca Anul Nou să se declanşeze în ziua Solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească din nou etc etc (iar dincolo de Ecuator, simetric, să crească, Domnilor, atenţie!), de ce să nu aducem începutul anului, la nivel planetar de data asta, racordându-ne nu la calendarul ruşilor vechi, nici la cel al chinezilor, nici al aztecilor, nci al boşimanilor, la o adică, ci racordându-ne la Anul Iranian, care nici măcar nu-i discriminează pe cei din emisfera sudică, nu? Pur şi simplu, să pornim cu toţi  de la start, în deplină egalitate a şanselor. De meditat.
Ieri, în zi de Echinox, la ora 16:00, plimbându-mă singur prin parcul IOR, căruia i-am spune mai bine Balta Albă, cum i s-a spus din vechime, am avut revelaţia unui început "de anotimp, de an, de timp..." (cunoaşteţi citatul - nu e cine ştie ce...) Nici aşchie de gheaţă pe oglinda lacului, unde acum 4-5 zile am avut curajul să încerc o traversare... Tras de mânecă, tras de mână de Lidia, emotivă...
Lumină începătoare în smicelele Sălciilor plângătoare, muguri galbeni-verzui, (Verde curd, verde crud...) care ştiţi ce înseamnă... Presiune la limită pe capilarele sevei. Pe faţa lacului, la distanţe securizante de 50-51 de metri, perechile arhetipale Raţă-Răţoi, distribuite fără cusur, democratic aş zice,  - şi n-am înregistrat decât o singură tentativă a unui răţoi de a se introduce în ecuaţia cuplul constituit pentru toată viaţă. (Tentativă de mine înţeleasă în sensul cel mai exact, ca impuls al perpetuării speciei - dar respinsă cu brio de răţoiul titular, intratabil.). În alt sector al lacului, Pescăruşii socializând, totuşi agitaţi şi ei, parcă mai albi ca niciodată, sensibili la imperativul cuibăritului. Faţa lacului, înţepată de izbucnirile Peştişorilor, dezmorţiţi şi dânşii. Îi aveau sub observaţie un Tătic şi Copilaşul lui care de-abia învăţa să păşească, dar totodată se dovedea foarte interesat de viaţa peştilor. N-am îndrăznit să-l întreb pe tătic dacă şi Ţestoasele au apărut, după poate cea mai lungă hibernare a lor, de când s-au înpuiat pe lacul IOR - acum vreo 7-8 ani fuseseră câteva, acum sunt cu miile, poţi vedea zece ţestoase pe metru patrat, la malul Insulei raţelor. Lumea din cartier ştie la ce mă refer. (Simplul gând că o mie şi atâtea de ţestoase au hibernat, asemenea pietrelor dintr-un prund, înfipte în malul Insulei păsărilor - acest simplu gând, îmi modifică pe loc ideea de pământ inert-sterp-mort, pe care o avem dintotdeauna despre solul de sub picioarele noastre, de sub privirile noastre - de sub frunzele uscate şi de sub zăpadă şi tot ce mai troieneşte iarna... Dar insectele, dar celelalte broaşte, comune, dar şopârlele, dar rădăcinile ca atare, mai vânjoase decât pălimarele - n-am ştiut noi mereu că acolo, în lutul înţelenit şi îngheţat s-a înfipt şi s-a împănat Viaţa, în amăgitoare amorţeală, în veşnică şi totuşi trează aşteptare şi veghe?! Acest gând despre vitalitatea gliei de sub picioare, al meu şi al tuturor, nemărturisit însă latent, este în stare, numai el, simt bine asta, să statornicească o dată în plus, osia Pământului pe eliptică, în momentul delicat al tensiunilor interastrale, cel al echinocţiului de primăvară...) Avem Insula raţelor, alta a Plopilor, alta a Ţestoaselor, alta a Pensionarilor, horribile dictu!. Cum avem aici, pe vechea Balta Albă, Insula Colinei dispărute, Insula Plopilor scoşi etc - aţi văzut câte denumiri sunt înţăruşate în Cişmigiu? - e un fleac faţă de toponimia din IOR, vă asigur! Pentru mine, pentru noi, fiecare cot de alee, fiecare copac şi bancă şi tufă are un nume recunoscut şi meritat. Le rememorăm săptămânal, când ochim vreun loc umbros, vreo bancă pe care am stat în vreme ce Andreiu-Mic îşi făcea somnul de la amiază, în mireasma de pini, ori de plopi, ori de sălcioară, ori de tei, mai ales de tei... 
Şi se face că ieri, aproape de orele 16, ajung sub Platanul cel mare, îi mai spunem şi Platanul soarelui, însă pare redundant, căci toţi copacii din parc sunt răsfăţaţii soarelui; oricum, cel pe care tocmai îl depăşisem este Platanul Mariei, prietena poetesă din blocul de alături. Mă răsucisem în loc, să-mi arunc privirea spre Plopul apusului, la mică distanţă de Salcia căţelului, unde acum câteva zile m-a lătrat un căţel ce-şi păzea stăpâna, în vreme ce aceasta, ghemuită pe jos, cu spatele spirijinit de imensa salcie plângătoare, cu un ditamai aparatul fotografic, imortaliza foc cu foc sclipirile apei sub incidenţa soarelui spre chindie. Mă preumblam ca hipnotizat, în pragul unei mari revelaţii. Dar ce să fie? Fetiţe pe role, mai vaporoase-graţioase decât Maia Pliseţkaia, băietani cocoţaţi tocmai în vîrful cel mai ţiguiat al colinelor, artificiale, ce-i drept, dar totuşi un ceva pe care poţi să urci cât mai sus, pe urmele unui impuls nenumit; vrăbiuţele în vârful cel mai înalt al plopilor; căţeii şi câinii de apartament, eliberaţi din lese, peste o sută la număr, zburdând dezlănţuiţi pe insula Pensionarilor (scuze!). Ciorile dându-şi în petec (unul negru, vezi-bine), la distanţă de numai un braţ de creştetul plimbăreţilor; prin ţărână şiruri roşcate de vacile-domnului, ca trase pe aţă, îndemnând încotrova... Ce să însemne toate aste semne? Ce?!
Şi atunci, în acel moment magic, suspendat, am auzit - ca la o desfundare a timpanelor şi a tuturor simţurilor - ceea ce cred că a auzit toată lumea din parc, toată lumea de pe lume: Cântecul Mirlei în plină zi. M-am uitat în sus, spre coroana somptuoasă a Marelui platan, ocupând mai toată bolta cerească, sărbătoreşte punctată de biluţe întunecate. De ce biluţe? Nu că am ignora sensul lor germinativ, dar aşa le percepe lumea, copilărită fără veste - aşa le văd copiii-gâgâlicile, în timp ce-şi întind mânuţele - să apuce de pe boltă aceste zdrăngănele de toată nostimada, atârnând la discreţie... De ce totuşi întuncecate? Ca să facă mai pregnantă lumina boltei cereşti, nu e simplu?
Ei!, şi în chiar clipa despre care vorbeam, s-a declanşat în plin Cântecul Mierlei, al mierlelor, căci erau mai multe, detectabile printre biluţele Platanului, ca nişte adnotări pe transmisia Morse a Primăverii, ca nişte note vibratile pe portativ...  Şi s-a umplut parcul, s-a umplut cerul şi lumea sufletească de cântecul Mierlei. Semn nesmintit că anotimpul s-a urnit din loc, că Natura a intrat în linie dreaptă, cu toţi mugurii gata să mitralieze...
Primăvara a venit, oameni buni! Nu mai e nimic de adăugat, la astă mare Veste mare. E sfântul început a toate, vorba Poetului...

Ion Lazu: fotografii de autor

colina, I.




colina, II.






colina, III.



colina, IV.






colina, V.