Scriitorul zilei Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 -d. 28 noiembrie 1973.

 Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. Prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa  Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-irstoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923; Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***

Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă...Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriie literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Anei de Noailles şi lui Ch.A.Cantacuzino.

Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut nu preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marta Bibescu a  deschis un spital pentru răniți în București, unde a rămas și pe timpul ocupației germane; a fost percepută public ca un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului nemţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile din Cum am devenit scriitor.).

E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...

 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu  s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Pere-Lachaise...

***

Poezia zilei: Linda Maria Baros

Ies pe stradă cu îngerul

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Albită de varul pereţilor.

Bărbaţii pe care-i întâlnesc

îmi ling mâna şi gleznele,

mă urmează-ndeaproape.

Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,

ca pe valuri, pe-acoperişuri.

N-am nici o milă

pentru bărbaţii care mă iubesc.

Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.

Mă salută cei care-au dormit

pe marginea înaltelor acoperişuri,

cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor

– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –

şi i-au obişnuit să respire acolo.

Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.

Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.

Magnificele clinici, interpuşii.

Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.

Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.

Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.

Ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Aceste zvelte forme ale cunoaşterii

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

La toaletă e linişte, e pace, e clor.

Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele

– înalte şi subţiri –,

coborând în viteză de pe faleze,

cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.

Pubisul lor bombat luminează

ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.

Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.

Fiindcă ele au sexul în formă de H,

de la constanta de expansiune a Universului.

Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

Într-un fel de aşteptare chimică.

Universală.

Podul triplu. Chiulasa ochiului pineal

Ca şi cum ai vrea să treci, împărţit în trei,

peste blândul râu Ljubljanica,

să încolţeşti la capătul podului

vietatea solzoasă a pieţei

care se-nvârteşte acolo în loc,

ca un fierăstrău circular.

Mama, plângând cu sacoşa de legume în braţe.

Poate ea ţi-ar aduna de jos, cu mâinile goale,

carnea răzuită de pe oase.

Ochiul închis, pineal.

Mama, ea ar şti cum s-a rotunjit lacrima în tine,

ghemuită ca o fiară,

după legea suprafeţei celei mai mici

pe care se poate-ntinde durerea.

Cum s-a rotit acolo, în loc, întunecată, lacrima, ca o foreză,

vârtejul de sânge cu care-ai încălzit treptele catedralei,

zidurile, cadenţa tirului;

în care ea, mama, îţi spală îndelung,

ca unui fiu pierdut, tăpile şi unghiile smulse.

În spate este podul triplu:

pe care pleci, dacă pleci,

pe care vii, dacă vii,

pe care pleci.

Ochiul închis, pineal. Chiulasa.

Tăcute, tobele feselor, elizeele publice…

Nu-i vezi cum trag la edec gările,

cum îşi vând la colţuri sala paşilor pierduţi,

acceleratele prinse-n muşchiul buccinator al gării,

cheiţa de la gât, basmele,

cum şi le vând pe clipe adânci de delir.

Se-nvât pe-acolo năuci, într-o dulce lucire;

şi-au sumes până la genunchi un crac de-al pantalonilor

– de parc-ar fi nişte piraţi –,

caută golfuri în zare, le mişună peştii-n hublouri.

Sau umblă cu nişte batiste lungi,

fâlfâind în buzunarul de la spate,

ca nişte efluvii revărsate dintr-o sticlă secretă,

dintr-un Molotov…

Cu batistele-astea,

care le-atârnă ca un muşchi elevator căzut pe coapsă,

cu batistele-şi fac semn,

într-o chemare numai de ei auzită

(oh, cine să le vadă ghemotocul de cârpe din gură?!),

într-un prelung şi tandru adio,

de pe lustruitele peroane ale disperării,

de pe cheiurile urinoarelor...

Şi trec nevăzuţi prin vitrine.

Îşi închipuie că scapă de singurătate.

Nimeni nu-i ştie.

Coloane lungi se-adună-n capiteluri.

(Preluări de pe Internet, revista Ramuri)

Ion Lazu: La Clubul de proză, conferința Lindei Maria Baros:”Cum să sculptezi un personaj literar dintr-un iepure de câmp”

O conferință de excepțională valoare, foarte incitantă, ascultată cu viu interes și care a stârnit discuții pline de însuflețire, prelungite pe durata a două ore... Au pus întrebări, au comentat: Emil Lungeanu, Aurel Maria Baros, Ana Calina Garaș, Viorel Dianu, Ștefan Dimitriu, Octav Apostoloiu, subsemnatul...  și alte câteva persoane, al căror nume îmi scapă... S-a insistat și a fost făcută promisiunea ca textul în cauză, de curând tradus în românește anume pentru acest eveniment, să fie publicat, ca să-l avem sub ochi, spre aprofundare.