vineri, 28 iunie 2013

Scriitorul zilei: I.D. Sârbu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-i-d-sarbu-poezii.html

Poezia zilei 
Aurelian Bentoiu * (29 iunie 1892- 27 iunie 1962)
La câmp ne cheamă morţii

Odihnă nu mai aflu de la un timp încoace,
Căci s-a zbicit pământul şi-i numai bun de plug.
Rămâie-acasă ţâncii-n ogradă să se joace,
Eu vreau să-mi văd plăvanii cum se-opintesc în jug.

Rămâie-n sat notarul cu ochii pe hârtie,
Să ţie socoteala la cei ce nasc şi mor,
Eu merg să scriu afară, în zvon de ciocârlie,
Povestea milenară pe umedul ogor.

Aşa precum prin veacuri au scris-o şi bătrânii,
Când nu era hârtie şi nu era condei,
E veşnicirea vieţii şi e povestea pâinii,
De păsări aşteptată, de oameni şi de zei.

Cu primăvara-n aripi, pluti-vor berze iară
Pe marea de lumină a cerului senin,
Să mergem, fraţi, căci plugul iubire e de ţară
Şi viaţa rost nu are un altul mai deplin.

Veniţi să-i facem vieţii lucrarea mai departe,
Spre noi se-ndreaptă-acuma nădejdea tuturor:
Anafura pe care părintele o-mparte
E rod adus pe lume de plug şi de ogor.

La câmp ne cheamă morţii, şi dacă nu ne-am duce,
Şi-ar aştepta, sărmanii, pomenile-n zadar;
Şi cum s-ar frânge trupul Jertfitului pe cruce,
Când n-am avea o pâine s-o ducem la altar?

Îşi toarce borangicul în şes înaltul soare,
Ca-n ziua-ntâi când lumea creat-a Domnul Sfânt.
Să mergem, fraţi, cu plugul, căci munca pe ogoare
E binecuvântată şi-n cer şi pe pământ. 

(Din volumul Zări şi zodii. Poezii din închisoare, Editura Alianţa Civică, 2001)


Drumul spre Ombria, de Elisabeta Isanos, colecţia Opera omnia, Editura TipoMoldova, 2013
(fragmente, III)
        La televizor, reţin un pasaj din Umberto Eco: Există ceva şi mai rău decât să nu ai un cămin, slujbă, familie: să nu exişti în conştiinţa celorlalţi. Să faci parte doar dintr-o categorie socială, cum intră vitele într-un furgon.(...)  
         Îndată ce mă trezesc, roua gândurilor depune primele cuvinte, primele imagini. Timpul, cred eu, are relief, pante, culmi, adâncituri, chiar şi prăpăstii, la propriu. Nu e o figură de stil. Dacă apuci să calci greşit, cazi în gol, în Valea Plângerii. Important e să te menţii în punctele înalte. Un marş pe culmi! Faptul că relieful timpului e nevăzut îl face şi mai periculos: e ca şi cum ai merge pe munte cu ochii legaţi. Totul depinde de cum gândeşti: culme sau prăpastie? Dacă apuci să te gândeşti la hău, ai şi căzut.(...)
    În fine, îmi umblă prin cap o idee năstruşnică: un poet plimbându-se la Şosea, uitat de toţi, „nomen odiosus”, se întâlneşte cu alt poet, adulat, cu numele pe buzele tuturor. La un moment dat, uitatul îl opreşte pe celebrul care vorbea întruna, şi-l întreabă: „Ce auzi?” „Nimic!” „Cum nimic, n-auzi greierii?” „Ba da.” „Ştii ce spun ei? Rostesc nume de poeţi! Taci şi hai s-ascultăm, să vedem pe-al cui îl strigă...” Numele cui îl strigă greierii?  
   Natura, spune Jung, este aristocratică; un om valoros compensează zeci de nulităţi. Sunt departe de a crede aşa ceva. Dintre fraţi, supravieţuieşte cel mai rău, mai egoist, mai vulgar, primii mor cei de rasă. Nu idiotul se prăpădeşte mai întâi. Natura şi omul nu au aceleaşi scopuri, aceleaşi criterii; natura scoate în faţă şi susţine ferocitatea, cruzimea, mediocritatea, egoismul. Natura este mediocră, practică soluţia minimei rezistenţe, prin adaptarea la mediu. Încurajează STAS-ul. De ce are omul alte criterii, alte scopuri decât natura? Pentru că nu e o făptură naturală, ci artificială. Şi mai artificială este Eva, făcută din coasta omului, deci de două ori însufleţită de duh.(...)
   Amintiri care nu amintesc nimic. Dar sunt plină de ele: bucăţi obscure de lume au rămas în mine, şi nu le mai pot numi amintiri pentru că n-au ce să amintească: locurile nu mai sunt, iar eu nu mai ştiu de unde le am. Umbre cenuşii de oameni pierduţi, nu le pot da nume. Amintirile sunt amnezice. Şi-au pierdut memoria. Mi le amintesc, dar nu ştiu cine sunt, îmi aduc aminte de locuri, dar nu ştiu unde sunt. Dacă aş fi ştiut ce sunt, cine sunt, de unde sunt, nu ar fi avut niciodată o asemenea tărie. Amintiri libere ca pietrele.(...)
   M-am bucurat că plecam, fie şi la 55 de ani, vârsta minimă. Penibilă despărţire. O colegă a vorbit despre mine, prea frumos ca să fie adevărat; am vorbit şi eu, însă stângaci şi cu prea mult avânt trist, spunând că în atâţia ani mă identificasem cu zidurile, cu treptele etc.; noua directoare m-a întrerupt: „Ajunge, gata!” Nu pomenisem nimic de factorul uman. Le-am mulţumit colegilor că m-au suportat atâta timp. Am primit cadou o fructieră de porţelan şi un buchet de flori. Acasă, am răscolit totul şi am făcut curăţenie. Nu ştiu ce voiam, de fapt, întorcând casa pe dos. (...)
   Primăvara fornăia afară, năruindu-mi visurile cu gheţari. Printre buruieni, nuiele roşii străpungeau resturile de zăpadă, cineva bătea cuie într-o schelă de lemn. O crenguţă de prun înflorise la geam într-o sticlă de bere, iar pomul întreg tremura gol afară, înmugurit.
   Am fost şi am rămas o făptură terestră. Legătura dintre mine şi mare, înafară de bălăcelile în preajma plajei, a făcut-o marinarul, fratele bunicului, fost contramaistru pe vapor. Băuse vin albastru în Spania şi le demonstrase marinarilor englezi superioritatea boxului românesc. Parcă-l aud spunând că şi el, ca orice tânăr, căutase Lâna de Aur, dar rămăsese tot cu cea de oaie din salteluţa dată de maică-sa la plecarea de-acasă. Nenea era în fond un suflet trist, deşi ne făcea să râdem. În oraş ieşea cu şapca ponosită de marinar şi încă atras de uşile cârciumilor, ca în tinereţe când abia sosit la ţărm îşi număra paralele la lumina  felinarului, înainte de a coborî treptele spre uşa barului scump, cu bătăuşi germani şi chelneri obraznici. Îl iubeam postum, pentru că mi-a înveselit copilăria. Pe-atunci, ningea peste noapte, auzeam casele gemând de oameni, în curţi erau copaci subţiri, cu umbre tremurătoare pe zăpada nouă. În toate casele unde intram, copil, încercam să ghicesc uşile spre încăperi secrete, trebuia să fie pe undeva, în semiîntuneric, vreo bătrână torcând din caier lângă troianul de lână albă, aşa cum şi bunica torcea la nesfârşit, din saltele vechi, surogatul Lânii de Aur.

   va urma  


ANUNŢ: Astă seară, vineri, la orele 23:00, pe TVH (fostul TVRM) puteţi urmări al treilea episod din serialul Memoria creatorului - despre "Odiseea plăcilor memoriale" de Ion Lazu şi "Soarta firului de nisip" de Lidia Lazu. Invitaţii Ilincăi Dumitrescu vor fi: Simona Cioculescu, Lucia Negoiţă, Radu Voinescu, Nicolae Tzone, Emil Lungeanu.


Cărţile prietenilor mei














 * Despre Aurelian Bentoiu

Aurelian Bentoiu cu fiul său Pascal (viitor compozitor, muzicolog) şi Marta (Cozmin), viitoare scriitoare. 1936,











Aseară târziu, iar la drept vorbind chiar în crucea nopţii, cu cartea lui Aurelian Bentoiu în faţă, din care citeam în transă, "tot tremurând, tot aşteptând", eram terorozat de întrebarea: Cum ar fi trebuit să procedez? Cum e mai bine să fac? Acest autor merită să fie postat la Scriitorul zilei ! Dar cum să procedez, mai exact? A murit pe 26 iunie, deci am pierdut prilejul de a-l posta acolo.... Acolo unde deja îl postasem pe Petre Pandrea, un alt mare om al ţării în secolul XX, un alt mare nedreptăţit al Regimului Roşu, el însuşi traversând două detenţii... Să-l postez astăzi..., în locul lui Ion D. Sârbu, care şi el, tot aşa...două detenţii... (Dar Dumnezeule, cum de ai îngăduit?! Ce ghinion pe această naţiune!) Ori să-l las pentru 29 iunie, ziua naşterii sale? Dar e vorba de o datare pe "stil vechi" şi nu-mi cade bine să operez eu modificările de rigoare... Aş avea senzaţia că măsluiesc lucrurile... într-un demers unde miza exclude măsluirile! Şi apoi, pe 29 iunie îl am pe Nicolae Bălcescu, nu? Stresantă dilemă! 
Şi atunci m-am hotărât să-l adaug pe Aurelian Bentoiu zilei de astăzi, fără pic de întârziere. (De parcă, totuşi, s-ar mai putea face ceva în spinoasa problemă a recuperărilor în literatura română...) Zadarnic aş căuta în Istoriile literaturii avute la dispoziţie... nu-l aflu nici măcar la Indice de nume. Ba nu, ba nu! Tot la Călinescu este salvarea ruşinii istoriografiei noastre: îl găsesc pe Aurel Bentoiu menţionat cu Pioase amintiri despre Titu Maiorescu ale studenţimii române, Conv. Lit. 1922, un text de 5 pagini. 
Ce se întâmplă? Am primit spre citire de la prietenul poet Pan Izverna câteva cărţi - ele sunt prezentate în rubrica de mai sus. M-am concentrat asupra lui Aurelian Bentoiu, despre care nu ştiusem nimic ca autor de literatură.  Dar ce ştiusem eu până acum despre...? Aflasem din monografia lui Bogdan Popescu (am postat o cronică pe acest blog, la momentul cuvenit  - vezi aici:  
http://ilazu.blogspot.ro/2012/09/scriitorul-zilei-stefan-banulescu.html) 
despre scriitorul Ştefan Bănulescu câteva lucruri referitoare la A.B. Cei doi sunt din aceeaşi localitate dunăreană: Făcăieni-Ialomiţa; tatăl scriitorului, văr cu A.B., ca sanitar al unui regiment combatant în Dobrogea, 1916, îl recuperează pe Slt. A.B. dintr-un morman de cadavre... Vărul fusese doar rănit. (S-a recuperat, a revenit pe frontul din Moldova şi a avansat până la gradul de căpitan.)  Relaţiile celor doi veri au fost cum au fost, ambii porniţi de-acasă, să înfrunte Lumea. Ce aflu acum, din prefaţa cărţii, scrisă de fiul lui A.B., compozitorul Pascal Bentoiu, şi din evocarea fiicei, scriitoarea Marta Cozmin - pe care am întâlnit-o de câteva ori la Cartea românerască, sau acasă la Mircea Ciobanu... Aflu că A.B. a făcut Liceul Lazăr, coleg cu Camil Petrescu, apoi Şcoala de ofiţeri, din nou coleg cu C.P.; a terminat cu brio Dreptul (deja bănuim că era un lider recunoscut al studenţimii), a devenit discipolul lui Istrate Micescu, a făcut apoi eclatantă carieră în avocatură: cel mai solicitat avocat din anii 30! A intrat în politica liberală, 10 ani deputat de Ialomiţa.  Din 1935 până în 1940, de trei ori subsecretar de stat, la Justiţie şi la Interne, apoi ministru la Interne şi la Justiţie, în mai multe guverne Tătărăscu. În 1948 radiat din Barou. Arestat, o detenţie din 1948 până în 1856 -, însă fără proces, fără condamnare; eliberat în 1956, locuieşte vreme de 18 luni împreună cu fiul Pascal Bentoiu, cu nora Anni Bentoiu şi cu fiica acestora. Dar este din nou arestat, de data asta condamnat la 25 de ani detenţie, din care nu va executa decât 5 ani, decedând la Jilava, în 1962, de cancer, la vârsta de 70 de ani. Despre moartea în închisoarea din Jilava a lui A.B. scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. La 34 de ani de la deces, se pronunţă o sentinţă de anulare a pedepsei... 
Dar ce este, până la urmă, cu cartea pe care m-am apucat să o citesc?  Om cu însuşiri intelectuale ieşie din comun - deja ştim că la despărţirea de Maiorescu AB a ţinut discursul din partea studenţimii române - pledoariile lui în instanţă au fost cuprinse în antologiile de rigoare. Dar timp de scris literatură propriu-zisă nu a avut acest om de un angajament social extrem, care printre altele dinamitase agricultura din zona Călăraşilor, implementând metode şi utilaje de ultimă oră. Şi totuşi, unde se ascunsese Poezia? Mărturiseşte Pascal Bentoiu: "Nu este prin urmare surprinzător că pe nedrept încarceratul, plimbat prin cele mai oribile închisori, traversând şi perioade de izolare totală ("cele mai sinistre..."), a revenit intensiv la preocupările tinereţii sale, compunând acolo, în închisoare şi fără cel mai mic petec de hârtie ori capăt de creion, întreg volumul de versuri ce se publică aici". Şi fiul precizează: "Nu pot uita cum, în primele 8-10 zile după eliberarea sa din iunie 1956, n-a avut linişte până ce nu mi-a dictat... pe cicluri şi cu foarte puţine versuri lipsă, toate poeziile aici tipărite.". Subliniez că este vorba despre nu mai puţin de 135 pagini de versuri. Ce ar mai fi de adăugat la această performanţă greu de imaginat, şi încă mai greu/imposibil de egalat?  În primul rând faptul simplu că Poezia a putut fi o salvare a omului, în cruntul regim de detenţie din puşcăriile politice româneşti. Să mai spun că la sovietici, de la care am importat sistemul carceral, existau cărţi, exista posibilitatea de a scrie? Să spun că în Gulag, sovieticii au avut abilitatea să-i folosească la maximum pe savanţi, punându-i la lucru, în cercetarea ştiinţifică de vârf, în inovaţii? La noi, dimpotrivă, intelectualul de marcă trebuia stârpit, prin toate mijloacele. S-au găsit scursuri umane care să demoleze cu pumnii fiinţa aproapelui, pentru un jalnic blid de linte. Şi să nu uităm: sistemul carceral român a născocit diavoleşti metode, fizice, psihologice (Experimente...) pentru dezagregarea personalităţii umane, pentru redeşteptarea instinctelor de fiară. Dacă nu vom produce alceva de soi, în deceniile ce urmează, îmi zic, aceste născociri  din arealul carpatic deja ne asigură o prioritate de necontestat...
Am spus că Poezia a putut reprezenta salvarea sufletească; musai să adăugăm credinţa, care ea însăşi face minuni; şi să mai adăugăm, parcă împotriva mersului lucrurilor, dragostea faţă de ţară, de semeni, de trecutul naţiunii. Citiţi sau recitiţi poezia postată mai sus. Citiţi-o cu ochii sufletului şi cu mintea curată, fără farafastâcurile postmodernismului. V-aţi concede că da!, astfel de idei şi sentimente au putut constitui un reazem de neclintit pentru oamenii adevăraţi în înfruntarea cu vitregiile sistemului concentraţionar comunist. Iată mesajul acelei lumi, azi deja pierdute: "Eu merg să scriu afară, în zvon de ciocârlie,/Povestea milenară pe umedul ogor.// Aşa precum prin veacuri au scris-o şi bătrânii,/ Când nu era hârtie şi nu era condei,/ E veşnicirea vieţii şi e povestea pâinii, / De păsări aşteptată, de oameni şi de zei."

Ce s-a pierdut prin strivirea acestor destine de oameni excepţionali? S-a pierdut aproape tot ce putea fi mai de nădejde pentru coerenţa unei naţiuni, în vremurile maştere prin care am trecut. Practic a devenit inutilizabilă, improbabilă însăşi scara de valori pe care aceşti constructori de ţară o edificaseră. 
În momentul arestării sale, în 1948, A.B. avea doar 56 de ani, era deci un om în plină desfăşurare de excepţie. Din detenţie s-a întors cu sute de poezii, memorate pe dinafară, ştiute şi de alţi colegi de detenţie: C.C. Giurescu, Victor Papacostea... Începuse o scriere memorialistică "Zări şi zodii", din care nu a elaborat decât capitolul despre copilărie, două caiete, 120 pagini; ar fi urmat alte 5 capitole, poate şi mai consistente. Pregătea o lucrare dramatică despre domnitorul Constantin Brâncoveanu, o obsesie de-a lui Aurelian Bentoiu, de fapt un simbol naţional. Dar n-a trecut anul şi l-au înhăţat din nou. Nu vom şti niciodată ce alte poezii a mai izvodit în cei 5 ani de detenţie. Literatura noastră, minată de nevindecatul amatorism care ne proclamă pe toţi poeţi, scriitori cu patalamale, cu zeci de premii pe cap de cobreslaş!!! - oroare!!! -, a pierdut iremediabil prin scoaterea din cauză a intelectualilor întemniţaţi, însăşi coloana sa vertebrală.  Într-un capitol referitor la literatura concentraţională sunt discutate 3-4 nume, se fac aprecieri cu privire la 4-5 cărţi. "Zări şi zodii. Poezii din închisoare" nu cred să fi avut vreo cronică, în vreo revistă literară-culturală, în aceşti 12 ani de când a apărut. Vor veni acum, brusc, 20-50 de cronici care să repună lucrurile în ordinea corectă? Îndoi-m-aş ... Şi atunci... şi atunci?
Ion Lazu


Fotografii... 
Fotografie
Ion Lazu, student, 1960.