miercuri, 26 iunie 2013

Scriitorul zilei: Petre Pandrea
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-petre-pandrea.html

ion lazu: Pagină de jurnal, 1993
Să mă fi făcut preot, nu se punea problema, prin anii ‘60; călugăr nici atît, căci cu firea mea dependentă de alţii, n-aş fi supravieţuit, rupt de lume. Mai bine geolog, te ocupi de lucruri care au în sine o infinită răbdare. Pui distanţă. Periodic, te retragi dintre convivi, trăieşti cu ochii la pietre. Un mod de a te pierde sigur şi de a te regăsi doar din întîmplare.
Firea mea discretă mă face să mă retrag tiptil din faţa omului fericit, care trebuie lăsat în pace, să-şi trăiască minunea (vezi şi versul din Labiş) – în schimb nu pot rămîne indiferent la nefericirea celuilalt, la necazul şi sărăcia lui. 
Mă gîndesc uneori ce-o fi în inima celor care mizează totul pe scris, pe artă, în multe cazuri inşi fără familie, fără copii. Nu-i invidiez deloc. Poate ei nici nu bănuiesc adevărul acesta salutar: Un copil e ceva mult mai de preţ decît o carte, oricît de bună, chiar epocală.
Dintr-o astfel de interogaţie peripatetică a ieşit Rămăşagul, romanul meu aşa-zicând istoric, de pe la 1520...
(Din Lamentaţiile Uitucului, descărcabil, contra cost, de pe Biblioteca europeană).
P.S. Întrerup aici, pentru o vreme postarea Jurnalului meu din anii 90 pentru  o altă aventură blogistică- pe care v-o propun mai jos:


 NOTĂ: Începând de astăzi, voi posta pe acest blog fragmante din Partea a II-a a romanului Drumul spre Ombria, de Elisabeta Isanos.  Cititorii fideli ai blogului nostru - cei care, prin atenţia acordată şi prin comentariile sagace m-au constrâns să perseverez ani la rând în salahoria de blogger - îşi amintesc faptul că  numai cu vreo lună în urmă am postat aici poezii din Poemele Dagmarei /Les poemes de Dagmar, ale aceleiaşi Elisabeta Isanos. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că tot pe acest blog am postat o cronică elogioasă la Partea I-a din Drumul spre Ombria, Ed. Lucman, 2004 (unde afirmam, fără echivoc: “Nu-mi e deloc teamă să afirm un lucru foarte clar şi răspicat, pe cât de surprinzator pentru colegii de breaslă: cu Drumul spre Ombria poeta Elisabeta Isanos ne dă una dintre cele mai preţioase bijuterii ale literaturii noastre din toate timpurile. ”), se deduce fără greş admiraţia mea entuziastă pentru scrierile Elisabetei Isanos (poezie, proză, eseu, traduceri), implicit dorinţa mea sinceră de a le face cunoscute măcar fragmentar prietenilor noştri online. 

"În ziua aceea sufla un vânt îngheţat şi începuse să se-ntunece de la trei. Aveam în faţă ceasul din colţ, din marginea pieţei Rosetti, şi stăteam la coadă cu picioarele într-un troian, la uşa unei mezelării, aşteptând să se descarce marfa. În vremea asta traduceam în gând din Eminescu, ştiam poezia pe dinafară. Exista în capul meu o legătură, destul de ciudată, între traducere şi război. (...) Din când în când tropăiam pe loc, să nu-ngheţ. Mi se părea că vânzătoarele se mişcau într-un film încetinit. În cele două ceasuri cât am stat acolo am tradus două strofe. Le repetam în gând, să nu le uit până ajung acasă, dar  oricum aş fi putut să le refac oricând: în urma fiecărui vers rămâne o dâră în creier, un fel de cărare pe care o poţi regăsi.(...)
Poezia tradusă era Pe lângă plopii fără soţ. Cum să spui asta în franţuzeşte? "Fără soţ", adică impari, oricât de mulţi ar fi, de la trei până la infinit, tot singuri rămân, pentru că nu au soţ. Tot atâtea singurătăţi.  Acasă m-am lăudat, din obişnuinţă, cu cumpărăturile făcute, despre ce făcusem cât am stat la coadă n-am suflat un cuvânt. Cea mai reuşită mi se pare strofa care mi-a ieşit dintr-o dată, aparent fără efort, ca şi cum aş fi ştiut-o pe de rost demult şi nu ştiam că o ştiu: "Comme le marbre d' une deesse / La froideur des bras / Tu as cette eternelle jeunesse / Des belles d' autrefois...". Fiecare strofă tradusă mi se părea o victorie.
Din păcate, nu dura mult, şi iarăşi frământarea, revenirea chinuitoare asupra cuvintelor, neliniştea, somnul zbuciumat în care continuam să leg cuvinte. Poezia e o descărcare de energie. Sepia, când i se strânge cerneala-n pungă trebuie să împroaşte. E-adevărat că unii împroaşcă şi cu venin sau cu gloanţe, fiecare descarcă doar ce a adunat.
După ce i-am arătat câteva poezii, CDR. m-a întrebat, mai mult în şoaptă: "Şi pentru toate astea, ce răsplată?"
Ce leafă primesc pomii când înfloresc?
Ce gratificaţie i se dă unei vrăbii?
Dă-mi onorariul pe care-l primeşte iarba,
salariul mierlei, indemnizaţia apei,
diurna mugurilor, lefuşoara tufişului,
bursa pietrelor...
Sau mai bine lasă-mă în plata Domnului.
Dar cei cărora le spuneam că nu vreau nimic se revoltau şi mă priveau ciudat, ca şi cum între poezie şi banii primiţi era o legătură pe care eu n-o ştiam sau mă făceam că n-o ştiu. Cineva mi-a spus: "A, tu vrei doar onoare..." Mă simţeam umilită. Probabil că dacă aş câştiga enorm m-ar privi cu respect."

va urma


Cărţile prietenilor mei: Elisabeta Isanos






















ion lazu, Fotografii... Mi-am amintit de Grecia...

Lidia la Nafplion, sum abruptul Castelului Palamidi, 2009


Scoici de la Marea Egee, Nea Macri, 2013