vineri, 7 iunie 2013

Scriitorul zilei: Ion Murgeanu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-ion-murgeanu.html


Poezii de Ion Murgeanu
(n. 7 iunie 1940)

Toiagul înflorit

Era a noua dimineaţă de când călătoream
Răscruci necunoscute păduri ocolitoare
Şi-n zare turle argintii urcau până la cer
Toiagul înflorise; din mâna ce-l purtase

Un roi de fluturi albi săltau aici pe coastă
Mireasma cunoscută doar de mirosul meu
Era deci o biserică şi-n ia un cor de îngeri
Toiagul înflorit m-a scos în calea luminată

Vestiri pe care le vestise cândva sufletul meu
Dar cât am stat să-mi număr zilele şi anii
Din creanga înflorită de pe toiagul meu
Zvânci un porumbel ca o poruncă albastră

Toiagul înflorit era acum un  copăcel
m-am aşezat trudit de drum la umbra deasă
şi îngerii  zburaseră spre culmea izvoroasă
unde ştiam că locuieşte Dumnezeu. Băteam

în toaca de închipuiri în chipuri noi se disipaseră
roind într-un văzduh de aur chipul meu
cât aş fi numărat până la trei  bătusem
la  poartă cu  toiagul înflorit; visasem?! 



Sonetul fanion

Priveam de la fereastră cum morţii înfrunzesc
Cum se blonzise vremea prea aspră peste ţară
Şi mă gândeam ce bine-ar fi să fiu  afară
Simţeam de pe frunzare cum morţii ciripesc


Din luntrea lor mai rămăsese inutilul Caron
Bătrân şi gârbovit în tău un rest de altă vară
Ci oastea înfrunzirii insinuă un ton uşor
Din frunza ei de cridă câţiva mai întrebară

Un lucru pentru care chiar nu aveai răspuns!
Atunci la ce te mai zgâieşti la noi mi-au spus
Au crezi că suntem încă-n servici la fanion

Ori crezi c-am fost trimişi şi n-am ajuns
Ori că închipuirea ta-i bolnavă şi barbară?!!
Chiar că tăceam; n-aveam niciun răspuns.

(poeme preluate de pe blogul poetului Ion Murgeanu) 

Poezia zilei: Lidia Lazu


PREUMBLARE DE VIS

Hălăduind prin munţi
doar noi trei
ne simţeam ca acasă

foarte rarele întâlniri
cu sălbăticiunile erau o bucurie 
lipsită total de vreun gând
sperios

stăteam neclintiţi şi
acele minuni pădurence
se uitau spre noi
şi nu se grăbeau să fugă
dimpotrivă păreau că
ne fac o mică paradă
răsucindu-se în loc

ori alungindu-se după
cine ştie ce
chemare stranie
pe care doar ele o auzeau

petele de culoare intensă
laminate pieziş de
jocul luminii strecurate
printre frunze
aprindeau în noi emoţii
copleşitoare

la care ne putem întoarce
ori de câte ori dorim


ion lazu: Pagină de jurnal, 2013

 
Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, de Ioana Revnic, Ed. Allfa, 2013, 270 pagini. (partea a doua)
 
Reproduc o frază din jurnalul anului 1992, publicat mai zilele trecute pe acest blog: "Colegul Liviu se miră că eu fac sublinieri pe cărţile pe care le citesc. I-am răspuns: Eu nu doar citesc o carte, eu o muncesc!" 
N-am mai lungit discuţia cu fostul coleg de facultate, coleg cu mine şi în anul 1992, când notam în jurnal. Sperând că a înţeles "unde bate vorba" mea. 
Mie, dimpotrivă, mi se pare că o carte iese îmbogăţită dintr-o lectură de acel gen. Lectura însăşi fiind o interacţiune a cititorului cu textul propus de autor. Asta în toate cazurile, fie vorba şi de capodopere ale antichităţii sau ale clasicilor. Oricum ar sta lucrurile, cartea de Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (achiziţionată la Bookfest şi citită imediat) este plină de sublinieri şi de adnotări. Ce frumos arată o carte muncită! Şi ce tristă întâmplare: să citeşti o carte şi ea să nu-ţi solicite reacţii, de niciun fel. Criticul în chestiune, stârnit să se confeseze, face afirmaţii tranşante cu privire la literatură în general, la scris şi scriitori, cu privire la criticul literar în speţă şi la menirea sa. Iată:
"Ca să fiu sincer, până la urmă, tot literatura a fost cea care, pe la optsprezece, nouăsprezece ani, m-a făcut să mă uit mai atent la oameni. Nu realitatea, ci literatura, în mod special marii scriitori ruşi - Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Cehov - m-au învăţat să acord importanţă oamenilor." p. 62-63.
Despre criticul literar: "...nu ne rămâne decât să stabilim a posteriori un traseu şi să sesizăm eventualele inconsecvenţe ale scriitorului cu el însuşi. Să descoperim regulile pe care scriitorul şi le-a făcut pe parcurs şi să constatăm dacă s-a abătut de la ele."(p. 66). "Scrisul este o aventură, iar scrisul despre scris - la fel."(p. 67)
 Într-o carte de convorbiri ale unui critic ajuns la glorie dar şi la senectute (Alex. Ştefănescu face mare caz de acest aspect, ceea ce un mai vârstnic ca mine priveşte cu oarecare suspiciune) cu o tânără literată, în cazul Ioanei Revnic foarte avizată dar şi foarte hotărâtă să "scoată tot" de la interlocutor, fie şi cu întrebări  îndrăzneţe, chiar nemiloase -, lucru care nu a scăpat celor care au prezentat cartea la târg -, autoevaluările intervievatului sunt practic inevitabile.  Provocate de cel care întreabă, livrate din plin de cel ce răspunde, aşteptate de cititor ca pe o mană cerească, autoevaluările ca atare sunt în sine o chestiune foarte delicată, nu? Între modestia propriu-zisă, conţinută, a unora, sau mai bine ori mai rău jucată de alţii şi relatarea aşa-zis detaşată a faptelor de arme (scripturale), şi până la flagrante "exageraţiuni", vorba lui Maiorescu, cititorul avizat/prevenit din timp, cam ştie la ce să se aştepte. Ai mai citit astfel de autoevaluări, te aştepţi la o aşezare mai temeinică a lucrurilor. În acest sens, nu am fost defel curios să citesc autoevaluările lui Adrian Păunescu, ele nu pot fi decât hiperbolice, excesive. Aici se pare că funcţionează acel tertium non datur: ori personalitatea este de excepţie şi ea, la rigoare, ni se prezintă ca atare - lucru de înţeles până la urmă, cu toate stridenţele aferente: o muncă titanică, a unui Hasdeu, a unui Hugo, a unui Păunescu, până la urmă, nu poate fi prestată decât de o personalitate accentuată, cu resurse fizice şi spirituale de excepţie (nemaivorbind şi despre talentul ieşit din comun); ori nu este vorba în fapt despre o operă remarcabilă - şi atunci lauda de sine devine penibilă. În ce mă priveşte, modelul meu de scriitor a fost dintotdeauna A.P. Cehov, care a scris enorm, prin raportare la scurta-i viaţă, şi totdeauna la nivelul capodoperei, iar pe de altă parte nu a făcut niciodată caz de propria persoană.
Te gândeşti că suntem, în mod minunat, beneficiarii (până la un punct sau până la capăt) al unor firi cu care am fost înzestraţi de la naştere, trecute nouă de "părinţii din părinţi"; că la drept vorbind, prea puţin putem face ca să ne-o schimbăm, să o augmentăm. Şi că tot ceea ce întreprindem, în bine dar şi în rău este urmarea prin deducţie a acestui dat preexistent în noi. Criticul mărturiseşte că încă de pe la 8 ani a avut convingerea că vocaţia sa este literatura, poezia în primul rând. Din tot ce ni se relatează sau din ce ştiam deja, se poate trage încheierea lipsită de echivoc că Alex. Ştefănescu nu a precupeţit niciun efort ca să-şi slujească vocaţia. A citit enorm, totdeauna cu creionul în mână, dar ajutat şi de o memorie fastuoasă, iar în paralel a încercat de timpuriu să-şi valorizeze înzestrarea: a publicat poezii în ziarul local (girat de Platon Pardău), s-a remarcat la banchetul de sfârşit de liceu, dând citire unei foarte lungi poezii sentimental-umoristice în care le-a făcut parte tuturor profesorilor şi colegilor... Un adevărat triumf personal, cum singur declară. În anul întâi de facultate fiind, îi scrie unui amic gălăţean: ..."vreau gloria, ieşirea din anonimat". Manifestarea publică în ipostaza de poet i s-a părut dintotdeauna cum nu se poate mai firească. (La 15 ani îngroapă în pământ o poezie de-a sa - şi una a iubitei sale - convins de valoarea textului, în eternitate). Într-aceasta ignorând posibilele riscuri: la o agapă de cămin studenţesc, a dat citire unei parodii după Împărat şi proletar (despre ţărani colectivişti şi şefii de brigadă), text savuros (lansez ipoteza că punctul de pornire au fost versurile lui Labiş: "Împotmoliţi la marginea miriştii / În gând înjură vremea tractoriştii."), care însă i-a adus incomensurabile nenorociri, începând cu deschiderea unui dosar de urmărire. Deja ştim: anchete drastice, excluderea din UTC, nu şi din facultate, la intervenţia dnei Zoe Dumitrescu Buşulenga. N-a mai putut fi reţinut ca asistent, carieră universitară ratată... Nici să se înscrie la doctorat, nici să beneficieze de alte înlesniri, necuvenite celor cu dosar. (Dureroasă ironie a soartei, specifică perioadei comuniste: turnătorul lui Alex. Ştefănescu primeşte repartiţie la televiziune, iar cel turnat, cum deja am spus, la nomoloasa...Caşvana... Turnătoarea lui îi va fi lector la prima carte de versuri - o va respinge chiar fără să o fi citit...). (Mă contrariază faptul că Alex. Ştefănescu scrie în trei rânduri acest lucru: La acea dată - în anul I de facultate - nu aveam habar de existenţa Securităţii. E una să nu-i fi dat importanţă, ca şcolar, ca licean-vedetă, şi cu totul altceva să nu fi auzit, în 1965-66 de Oblonita instituţie. Dar temutele-sâcâitoarele Cadrele - care "hotărăşte totul!", unde anual depuneam adeverinţe, declaraţii? Dar Dosarul? dar arestările-condamnările-Canalul groazei etc?  Ceva nu rimază în acesată afirmaţie, aşa cum este ea formulată).
O dorinţă obstinată de reuşită în lumea literară, o încredere deplină în destinul său, sprijinul unor Adrian Păunescu, Nicolae Nanolescu, Ştefan Bănulescu, Florin Mugur etc l-au ajutat să se impună în cariera de critic literar. I se deschide o rubrică de "comentarii critice" în Luceafărul; face carieră în presa vremii... Revenind: o putere de muncă ieşită din comun l-a propulsat în topul criticilor de la sfârşitul veacului trecut. Debutul în forţă, la 24 de ani, apoi cartea despre Nichita Stănescu au stat la temelia unei afirmări impetuoase, neobişnuite la noi. În timp, criticul nostru, mereu prezent acolo unde se fac jocurile şi gloriile, nu s-a ferit de ajutorul mediatic, emisiunile de ani şi ani la televiziune i-au asigurat popularitatea. Datele temperamentale, repet, i-au îngăduit aceasta. Dar abia cu Istoria literaturii contemporane, 1941-2000 a dat marea lovitură a vieţii sale.  Succes eclatant, inclusiv mari câştiguri băneşti, drept care şi-a împlinit o veche dorinţă: să fie proprietarul unei case cu grădină şi livadă, undeva la ţară... Cum îi e felul, Alex. Ştefănescu a făcut mare caz şi de această realizare a sa, pe de o parte confirmare a succesului net, pe de altă parte ocazie să ne vorbească despre neasemuitele-i îndemânări într-ale gospodăriei, practic în orice acţiune de care s-ar apuca. Îndemânări moştenite de la "a sa mamă", căreia îi aduce un extraordinar elogiu. În sinea mea mă complăcusem în ideea că Veneticii mei reprezintă măcar din acest punct de vedere o performanţă (Ana Blandiana: "Nu cunosc în literatura română un mai frumos omagiu adus mamei."). Acum sunt nevoit să constat că există un omagiu şi mai ardent, cel adus de Alex. Ştefănescu. Ce-i drept, eu m-am folosit de mijloacele mediate ale romancierului, neaplicându-i personajului meu nici un singur epitet, pe când criticul îşi declară pur şi simplu, la scenă deschisă, iubirea şi admiraţia pentru a sa mamă (el e fiul ei!).
Criticul mărturiseşte a fi în mod fundamental un admirator al familiei (sale) şi îi evocă într-o lumină idealizantă pe tatul său, şeful secţiei financiare a urbei, mare cititor de literatură, devotat carierei fiului său, pentru care a conspectat nu mai puţin de 1000 titluri din literatura română, dar şi pe cei doi fraţi mai mici, ambii profesori universitari la Politehnică. Nu doar inteligenţa lor, valorizată la maxim, dar şi calităţile sufleteşti-umane, dar şi harurile artistice primesc note de "zece cu plus", cum însuşi studentul filolog primise la un moment dat. 
Cu o convorbitoare ce nu se dă în lături de la întrebările cele mai dure/delicate, aflăm ce crede criticul despre femeie şi despre taina ei, despre dragoste, despre sex ca atare, dar şi despre sexul femeii, imagine asupra căreia revine, cu retuşuri, de trei sau patru ori în cuprinsul cărţii.
va urma



ion lazu, Cărţile prietenilor mei: Ion Murgeanu, Excelsior, Colecţia Opera Omnia, ed. Tipo Moldova, 2013

Poetul Ion Murgeanu, fotografie de Ion Lazu
 



































ion lazu, Fotografii...Lumânărele...