duminică, 9 iunie 2013

Scriitorul zilei: Mariana Filimon
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-mariana-filimon-poezii.html

Poezia zilei: Lidia Lazu

 ***

Pietre ochioase
muncite de valuri
descoperim sub maldărele
de alge uscate
la ţărmul Egeei

le culegem cu mare tulburare
ca şi cum am da jos
de pe socluri vechi
statui greceşti 
cu urme de pictare

nu ştim cum să procedăm
cu aceste frânturi de frumuseţe
rotunde ovale patrate
colţuroase ori ţuguiate

le răsucim în lumină
le strângem în palmă
ca pe comori nepreţuite
şi în final
le aruncăm în Mare
una câte una

să se mai bucure 
încă o dată
între celelalte lespezi

care ascund în adâncul apei
cu mare grijă
o mulţime de închipuiri
în veşnică şi uimitoare
prefacere

8 iunie 2013


Ioana Revnic: Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, IV 



Încă un intermezzo: N-aş vrea deloc să se înţeleagă că m-aş îndoi măcar o clipă de talentul poeticesc al lui Alex. Ştefănescu, dimpotrivă. Şi în general, am convingerea că orice scriitor autentic are o puternică vână de poet.  Mari romancieri ai noştri, se cunoaşte, au debutat ca poeţi, exemplele sunt notorii, nu mai revin. Dar şi printre scriitorii contemporani avem nenumărate exemple de critici literari care au recidivat în poezie. Gheorghe Grigurcu ar fi exemplul cel mai la îndemână. (Cu sublinierea că nu a scris decât despre poezie, nu şi despre cărţile de proză.) Pe când lucram la editura Vinea, am fost lectorul antologiei Un trandafir învaţă matematica, apărută în colecţia Ediţii definitive. Dar până să plec de acolo i-au mai apărut alte 2-3 volume de poezii.  La fel se întâmpla, tot la Vinea, cu volumele de poezii ale criticului literar Marin Mincu.  Alte exemple la îndemână: Ion Pop, debutat ca poet, Ion Bogdan Lefter. Mai aparte este cazul lui Victor Felea, debutat şi el ca poet, dar susţinând rubrica de critică literară la Steaua, la Tribuna şi remarcându-se prin volumele sale de exegeză. Între timp îi apăreau şi volume de poezii, le trimitea criticilor literari din ţară şi era nemulţumit că, în parteneriat, nu se scrie mai serios despre lirica lui. Am aflat toate astea din Jurnalul unui poet leneş, 1953-1993, apărut în preajma morţii autorului - carte de memorialistică delectabilă, pe cât de cuprinzătoare şi care s-ar putea să fie considerată cândva capodopera lui Victor Felea. Nu altfel ar putea sta lucrurile în cazul Florenţei Albu, care a scris cu asiduitate numai poezie, dar care cu memorialistica din Zidul martor pare să fi dat cartea vieţii ei. Mircea Ciobanu, impus ca poet, a scris în paralel proză de anvergură, printre altele seria de cinci Istorii. În Istoria sa critică N Manolescu acordă atenţie egală ambelor aspecte ale scriitorului Mircea Ciobanu. Şi exemplele pot continua. Dar ca să închiem această discuţie pe tema aptitudinilor poetice ale prozatorilor şi criticilor literari, voi spune că Alex. Ştefănescu reprezintă, din câte îmi dau seama excepţia: practic nu s-a manifestat ca poet, însă mărturiseşte a fi scris mereu şi poezie. Nu atât de intens cum şi-ar fi dorit, acesta fiind marele of al criticului.  Ceva se mai poate face, dar nu prea mult. Sunt aspecte pe care destinul nu le mai poate cuprinde, sunt acele manifestări retrase în ... "irealitatea imediată", în virtualitate, "din alte vieţi ale vieţii", cum s-a exprimat Mircea Ciobanu într-o dedicaţie ce mi-a dat cândva. Oricum, iau ca atare frustrarea pe care o mărturiseşte criticul. Îl consolez cu constatarea că, măcar în literatura română, de la Maiorescu încoace, a fost întotdeauna mult mai lesne să te impui ca exeget decât ca autor de ficţiune. Iar mai la obiect: cât reprezintă, procentual, criticii din numărul total de scriitori? Nu mai mult de 20%, după cum arată apartenenţa la diferite secţii ale USR. Şi totuşi, într-o anchetă din Contemporanul: Zece scriitori pentru Academia Romînă, dintr-o listă de peste 156 de nume propuse, s-au plasat în top-ten nu mai puţin de şase critici literari!!!
Un parantes, legat tot de scriitorul-poet: Îmi e destul de greu să înţeleg că în argumentaţia de respingere a unor scriitori precum Cristian Tudor Popescu, Gabriel Chifu şi Norman Manea, dl Alex. Ştefănescu apasă pe detaliul că toţi aceşti actanţi ai vieţii literare, cu însuşiri creative prea modeste au pregătire de ingineri; se acreditează ideea că o pregătire tehnică ar submina aspiraţiile spre literatură, că ar exista o incompatibilitate etc. Aşa să fie? (Cum rămâne cu Dan Barbilian, cu Camil Petrescu, romancierul şi dramaturgul care susţinea comunicări de matematici la Academie?) Printre scriitorii cei mai admiraţi ai criticului, el însuşi cu performanţe într-ale matematicii, se prenumeră Nicolae Manolescu (a făcut un an sau doi la Matematică, exmatriculat pe bază de dosar, ajuns la Filologie printr-o conjunctură) şi Nichita Stănescu, plecat la admitere să se înscrie la matematică, dar virând-o în ultima clipă spre Filologie (ce-i drept, acolo se înghesuiau cele mai frumoase fete!). N-ar mai fi devenit Manolescu "cel mai important critic din a doua jumătate a secolului XX?" N-ar mai fi devenit Nichita Stănescu "cel mai mare poet din a doua jumătate...) etc? EEi sunt acolo unde trebuiau să fie, prin talent. În ce mă priveşte, am crezut că talentul nu are aface cu pregătirea şcolară liceală-universitară, dar până la urmă nici cu doctoratele. Iar în fapt am constatat că prea puţini mari scriitori provin de la Filologie, fie ea antebelică, interbelică ori postbelică. Aplombul cu care studenţii filologi se aruncă în aventura scripturală îi avantajază cât de cât în prima etapă, tulburând apele, dar inconsistenţa actanţilor de acest fel iese destul de repede la iveală. Cei decenţi se retrag în cercetare, în alcătuirea de dicţionare. Însă, lipsa unor minţi riguroase în domeniu este, printre altele, explicaţia modului jalnic în care dicţionarele sunt alcătuite. Ar fi necesară o discuţie specială pe această temă. (Cunosc cazuri de scriitori care, prezenţi în dicţionarele Iorgulescu şi Marian Popa din anii 70, şi continuându-şi activitatea până în actualitate, au fost pierduţi pe parcurs, fără păs, ei nu figurează în variantele ulterioare de dicţionar. "Ne lipsesc nemţii", vorba lui Tudor Arghezi. Înţeleg prea bine: un dicţionar cu scriitori nu e o istorie a literaturii, unde autorul îşi construieşte propriul sistem de valori. Deşi... Deşi nu am să-mi explic cum se face că Istoria... lui G. Călinescu, apărută în 1941, îl omite pe Ioan Missir, cu al său roman Fata moartă, apărut în 1937, premiat în 1938 de SSR, apoi şi de Academie. Nici îi ediţia revăzută de divinul critic, apărută după Revoluţie acest roman remarcabil nu îşi află locul. Şi nu este unicul caz de omisiune inexplicabilă. Să spun că în Istoia lui Marian Popa lipseşte teribilul poet Vasile Vlad? El lipseşte cu desăvârşire şi din Istoria critică. Care oricât de sintetică ar fi, are la indicele de nume cu 20% mai puţine decât în G.Călinescu. Atît de drastic să fi scăzut numărul scriitorilor în literatura română, după trecerea a 70 de ani?!)
va urma.

 Cărţile prietenilor mei


















ion lazu - Fotografii de autor: Răsărit de soare (milimetru cu milimetru) la Neptun