sâmbătă, 8 iunie 2013

Scriitorul zilei. Gelu Ionescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-gelu-ionescu.html


Poezia zilei: Lidia Lazu 
STRĂDUINŢA

Toate cotloanele pădurii
au fost răscolite

la fiecare cotitură

s-a aşezat câte un semn

păsările au promis

că se vor aduna la un loc şi vor amuţi
pentru o clipă

jivinele s-au legat şi ele
că nu vor mai fugări pe nimeni
în tot acest interval

frunzele încearcă
să nu mai foşnească
trunchiurile
să nu mai scârţâie şi să nu se
prăbuşească niciunul


pentru ca lumina de ieri
să ne ajungă
şi să ne izbăvească


Ioana Revnic: Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, III

  
(Un intermezzo)
Poate n-ar mai fi fost nevoie de încă o probă că viaţa omului nu este mai mult decât propria ficţiune cu privire la ceea ce i s-a dat să trăiască; totuşi Alex. Ştefănescu  ne-o probează o dată în plus, ca să nu mai avem niciun dubiu. Scrie, cu tot năduful: a simţit din copilărie chemarea literaturii, a poeziei în mod expres şi ar fi vrut să se dedice exclusiv acestei vocaţii imperioase. Dar a fost deturnat de la vocaţia sa, a devenit critic literar şi a trebuit să scrie toată viaţa despre alţii în loc să fi scris numai despre sine. La insistenţele lui Manolescu i s-a deschis o rubrică permenentă, la insistenţele lui Florin Mugur musai să scrie o carte de cronici literare - cea cu care a debutat. A făcut toate acestea, cu eforturi straşnice, cu rezultate remarcabile, însă... însă, în tot acest timp, ni se spune, criticul a avut sentimentul provizoratului, a simţit că trăieşte viaţa altuia, nu pe a sa proprie. E o pură cochetărie. Imposibil să nu fi aflat criticul că acesta este un sentiment general-uman, că pe această idee de când lumea s-a axat la un moment dat demersul existenţialismului, între războaie etc etc. Ce bine dă să acreditezi ideea că ai fi putut livra omenirii mult mai mult, în alt sector şi la alt nivel valoric...  Ce să mai spună atâţia conaţionali, toţi "născuţi poeţi", şi care din cauza conjuncturii nefavorabile, iar niciodată din cauza lor! nu au reuşit să-şi valorifice potenţialul liric? (Ce să spun eu, în particular, care debutând cu poezii în 1964 şi publicând versuri vreme de 6 ani, am debutat în volum cu proze, în 1970 şi am continuat ca prozator până astăzi - semnând vreo 15 volume -, iar poeziile mi-au apărut după decenii? Dar ce să spun despre faptul ca atare că, poet simţindu-mă şi mişcându-mă în consecinţă, spre stupoarea colegilor, a trebuit să fac pe geologul vreme de 4 decenii şi mai bine, ieşind la pensie din această meserie care m-a ţinut departe de  redacţii, de viaţa literară, căreia alţi confraţi i s-au dedicat în exclusivitate, derobându-se de la toate celelalte obligaţii sociale? Găsesc că "aşa a fost să fie" şi dau laoparte gândurile despre "ce-ar fi fost dacă...").  Şi acum, ca simplă ipoteză de lucru, epurată de orice insinuare nedemnă, să ne închipuim că Alex. Ştefănescu ar fi debutat în 1974 ca poet, evitând ingratitudinea fostei sale colege de an... Ce s-ar fi întâmplat?  Ne gândim la un debut serios, remarcabil, chiar ieşit din comun. Dar câte debuturi ieşite din comun nu s-au produs pe-atunci? Ce se mai ştie despre acei poeţi minunaţi şi volumele lor de excepţie, mai ales: de mari promisiuni? Se scriau câteva cronici de întâmpinare ultrabinevoitoare, însă lăsând să se înţeleagă că autorele nu a făcut gaură în cer... Şi între timp poetul cel năvalnic mai publica o carte, două, trei, în uşoară, abia sesizabilă pierdere de viteză... de ce? cum e posibil? Nimeni nu poate explica, în schimb toată lumea înţelege: poezia ţine de o tinereţe a spiritului, de o feciorie a cuvântului... Mă uit prin volumul Prima verba, II de Laurenţiu Ulici, cotat ca mare descoperitor de tineri talentaţi. Din sumarul de cca 70 de nume, doar despre 2-3 s-a mai auzit de-atunci, cât de cât. (Excepţia care confiră regula, dar confirmă de fapt spusa lui Nichita: "poezia e altceva!"). Însă niciun nume de primă mărime. Şi întreb: cum ar fi fost altfel, când la mare preţ erau Blandiana, Alexandru, Păunescu, Mălăncioiu, Melinescu, Pituţ, Marinescu, dar şi Mircea Ciobanu, Mihai Ursachi, Dimov, Mazilescu... şi n-am suflat o vorbă despre Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu... Or, întrebarea de bun simţ este aceasta: Câţi mari şi foarte mari poeţi pot fi în atenţia lumii literare? "În mod fatal" nu mai mulţi de 20-30, să zicem 50. (Mulţi poeţi de-ai vremii fiind totodată şi redactori, după rânduiala comunistă, deci cu acces la reviste, n-au reuşit totuşi să-şi consolideze un statut de excepţie. Să dau nume? M-aş rezuma la cel al poetei care l-a respins pe aspirantul Alex. Ştefănescu.) Să presupunem că Alex. Ştefănescu s-ar fi plasat între primii 50-100 de poeţi ai vremii. Ar fi convenit această situaţie, în sine foarte onorantă, unui temperament care viza din start topul?! Bineînţeles că nu. Aşa însă, criticul a rămas cu "oful" că nu i-a fost dat să se afirme ca poet, dar a avut în schimb o carieră la vârf în critica literară. O rubrică permanentă, nişte rubrici permanente, nu aveau pe-atunci decât câţiva condeieri, toţi critici literari, vezi-bine... Prin prestaţia sa excelentă, perseverentă, neobosită, criticul despre care discutăm s-a plasat imediat între primii critici ai vremii. Literalmente, nu se putea un rezultat mai bun. Îl fericim şi îl felicităm, fără a ne amăgi o singură clipă cu ideea că îl vom determina să renunţe la astfel de aserţiuni. Sigur, mulţumirea de sine nu duce la nimic bun, constructiv, însă nici nemulţumirea de sine nu este productivă întotdeauna, deşi din aceasta pot fi trase mărturisiri înduioşetoare. Iar mai simplu spus, la obiect: aceste fumigene stilistice, care dau bine în societate, nu sunt defel necesare în cazul unei cariere redutabile, precum cea a lui Alex. Ştefănescu.)
va urma



Cărţile prietenilor mei




















ion lazu, Fotografii extrasezon, la Neptun...