joi, 27 iunie 2013

Scriitorul zilei: Emanoil Bucuţa: 
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-emanoil-bucuta.html 

Poezia zilei
Ion Lazu:
Elegie

Văd faţa râului înclinată
Tot râul până la mare.
Pe ea am lăsat-o să plece
Într-o străină-ntâmplare

Ci eu îmi aduc iar aminte
Pe malul pierzând rădăcini
Acel pumn mort de cuvinte
Căzut peste trepte-n declin.



Cu greu mi le-aduc iar aminte...
Numai râul ştie de-o urmare.
Eu îi văd brusc faţa
Înclinându-se către uitare.

1969, Pătârlagele, Buzău
(Din volumul Muzeul Poetului, 1982)



Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, Ed. TipoMoldova, 2013
(fragmente)
... Mă aflam într-un mormânt descoperit, săpat în curtea casei din Popa Nan, nu departe de salcâm şi de curticica găinilor. Ştiam că e mormântul bunicii, deşi nu scria nicăeri. Pe buza gropii, stătea una din mătuşile mele şi plângea, dar mai mult formal, pentru că aşa se cade, iar eu in vremea asta mă spălam cu ţărână, o luam de pe lângă mine şi o turnam pe corp, ca şi cum ar fi fost apă. Ştiam că e ţărâna bunicii, se distingeau fâşii de altă culoare decât restul, şi spălatul cu ea îmi făcea bine la dureri. Mă spălam cu ţărâna bunicii şi plângeam, dar mă şi bucuram de binele acela nespus, când simţi că ţi se ia durerea cu mâna. Totul cu o senzaţie de autenticitate care le lipseşte de multe ori momentelor trăite cu ochii deschişi.
   Trebuie să existe şi o gramatică a visului, elemente care să spună că e la trecut sau la viitor, că se întâmplă aici sau în altă parte, cu tine, cu el, cu ei, cu noi... Trebuie să existe negaţii şi afirmaţii. Dar nu le cunosc, pentru mine visul e un etern prezent, totdeauna aici, mereu afirmativ. Mă cufund în vis, mă revigorez, mă odihnesc. Mă aşez în pat ca într-un vehicul şi călătoresc, totul este adevărat, autentic, neprefăcut, de parcă mi-aş fi regăsit lumea curată, în alb şi negru, a copilăriei. (...)
   Ieri seară o teribilă senzaţie de bine, de parcă aş fi supt laptele cerului ori mi-aş fi muiat gura în faguri nevăzuţi. Am uneori asemenea stări de extaz, fără legătură cu materialitatea mea fizică; ar trebui să mă bucur de ele, poate că sunt ce am mai bun. Poţi să te simţi zeu sau rege fără să-ţi dai seama. Şi mai e ceva: să te simţi ocrotit, nu de cineva anume, nu de un acoperiş, ci de convingerea adâncă şi absurdă că nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Cerbul urmărit de câini, în sufletul lui se crede nemuritor. (...)
Dar eu încă n-am fost în stare să tipăresc nici traducerea din Eminescu. În tot ce am încercat să fac s-a instalat o aşteptare deşertică: mă tot uit în zare şi nu apare nimic. Mâine, mâine, niciodată azi. Fiecare zi, fiecare noapte e doar aşteptare, singura care nu moare niciodată. Cartea pe care o aştept devine veşnică. Nu se vede la orizont, dar asta nu-nseamnă că nu există. Iar eu sunt fortăreaţa ridicată în întâmpinarea ei, la marginea deşertului. Poate că n-o merit. Dar n-am de gând să dezertez.  (...)
   Seara, am asistat la o slujbă, la Saint Germain-des-Près, în românească aproximativă „Sfântul Germain al Câmpurilor” sau „din Câmpuri”. Acum, a ajuns în mijlocul Parisului, pe malul stâng al Senei, faţă-n faţă cu Luvrul. În biserica mai veche decât Notre-Dame, urma să aibă loc o slujbă închinată euharistiei. În nişele zidurilor împodobite cu fresce recente şi statui de sfinţi, erau impresionante pietre tombale; una mi-a atras ochii: un cavaler de piatră îngălbenită şi lustruită ca osul, culcat pe-o coastă, cu un genunchi ridicat, într-o poziţie cam ghiduşă pentru un mort, îşi sprijinea tâmpla în palmă, atent, ca şi cum ar fi tras cu urechea la ceva. A fost şi un moment nostim: o soră cu figură de iepure cu ochelari se apropia de mine zâmbind, cu braţele întinse, eu mă uitam la ea mirată, dar cineva din apropiere mi-a explicat că într-o anumită etapă a slujbei, fiecare trebuie să sărute pe cineva, aşa e ritualul.

   Către sfârşitul slujbei, emoţia mă înăbuşise: o colegă urma să citească „Rugăciunea unui dac” în traducerea mea. Sub bolţile vechi de nouă veacuri şi în auzul cavalerului de piatră-ngălbenită! Ca să nu mai vorbesc de auditorii francofoni, din toată lumea. Aşteptam cu sufletul la gură să aud cum sună Eminescu sub bolţile catedralei. Îmi venea să spun şi eu, parafrazându-l pe Napoleon: „Neuf siècles nous écoutent!” În locul murmurelor de mai înainte, în biserică s-a făcut linişte desăvârşită. Ascultam, încercând să percep univoc poemul, ca şi ceilalţi, dar auzindu-l în franceză îl aveam totodată în mine în româneşte şi bubuia ca un clopot. Tăcerea absolută din jurul meu, cea mai bună dovadă că versurile nimeriseră la ţintă, a continuat câteva secunde şi după ce „Rugăciunea” s-a terminat; pe urmă, aflând că eram traducătoarea, s-au strâns cerându-mi textul. A fost multiplicat la xerox şi împărţit. Afară, ploaia picura încet, bătea vântul, şi Parisul mi s-a părut deodată o cetate cucerită. Am mers pe jos, pe străduţe cu galerii de artă, librării, anticariate; într-o vitrină, o tânără ţesea sub ochii trecătorilor o tapiserie.
   va urma


Cărţile prietenilor mei: Şerban Codrin, Ştefan Radof, Theodor Răpan.
























ion lazu, Fotografii... 
Andrei şi Ion Lazu în faţa Catedralei din Timişoara, vara 1990.