sâmbătă, 22 iunie 2013

Fotoreportaj de la Centenarul Ion Dumitrescu, sala Ion Heliade Rădulescu a Academiei Române.
Ieri au rostit alocuţiuni/au susţinut referate următorii participanţi - iar în câteva cazuri, textele celor ce nu au putut fi prezenţi au fost citite de Ilinca Dumitrescu:  Valeriu Râpeanu, Laura Manolache, Gabriela Munteanu, Lavinia Tomulescu-Coman, Iulia Cibişescu-Duran, Gh. Deaconu, Mihail Cosma, Mircea Ştefănescu, Petre Codreanu, Camelia Pavlenco, Marin Velea.

Gh. Deaconu
Valeriu Râpeanu
Ilinca Dumitrescu, Lavinia Tomulescu Coman

Ilinca Dumitrescu, Mircea Ştefănescu.
Laura Manolache
Adăugaţi o legendă
linca Dumitrescu, Iulia Cibişescu-Duran
Ilinca Dumitrescu, Marin Velea






























Scriitorul zilei: Şt. O. Iosif

http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-sto-iosif-consemnari.html

ion lazu: Pagină de jurnal, 1993 
3 o2. Azi Lidia îmi spune că în Evenimentul zilei a apărut ştirea cum că amicul C.D. a fost la Iliescu şi i-a cerut postul de ambasador ONU la New York.
E de înţeles că acei care au o memorie prodogioasă sau o fantezie debordantă sau un spirit analitic îndrăcit vor primi mereu aplauze, vor fi chemaţi din nou la rampă? Dar noi, ceştilalţi, care cu o nostalgie poate mai puternică pentru trecut decât a "favoriţilor soartei" abia de reuşim să pescuim, după chinuri penibile, un fragmenţel de amintire; noi, care în sudoarea frunţii, abia de reuşim să însăilăm o intrigă fantezistă, născocită..., noi să fim mereu daţi de-o parte, împinşi la margine? Vreau să spun că viaţa e nedreaptă dacă la năzuinţe&strădanii egale ca intensitate ne pune la îndemînă mjloace atît de diferite. Îl admir cu invidie pe divinul Mozart, dar respectul şi solidarizarea mea merge către Salieri, care nu va fi avut geniu cu carul, dar era mai mult decît un biet intrigant. Avea talent, avea perseverenţă.Trăia în muzică...
La ce îţi foloseşte să fii cel mai…, cel mai…, dacă nu eşti şi cel mai înţelegător, mai tolerant, mai cumsecade? (Te propulsează în carieră, însă nu te fac fericit...)
În lumea dinaintea lui Decembrie, valorile erau inversate (dar mulţi ştiau asta, aveau sistemul lor c.g.s…); în lumea de tranziţie scara valorilor a explodat; pînă cînd ele se vor reaşeza mai este! Acum toate par derizorii: gînduri, gesturi, aspiraţii, amintiri – nimic nu mai are preţ, se trece peste orice. Te apucă descurajarea. Şi atunci, dacă ai ceva de salvat, de conservat, de păstrat pentru mai departe, ce poţi face? Ca să nu ţi le maculeze privirile şi vorbele celoralţi, ca să nu ţi le fure uitarea... (Uitarea e un mare hoţ! Ea e Hoţul cel mare!). Mai ai la dispoziţie mijlocul de a trece totul pe hîrtie – dar şi cuvintele se depreciază de la un timp, se bagatelizează, se năruiesc, se acoperă de praful nimicniciei. Un cuvânt ce străpungea pieptul, acum cade la pământ, bulgăre de zăpadă...Materialele trebuiesc adunate de pe jos şi re-zidite într-o construcţie durabilă – o biserică, un acoperiş, un paratrăsnet. Pînă să ne lansăm în vise cutezătoare privind eternitatea, se cuvine mai întîi să asigurăm trăinicia zidirii, cu liant de credinţă şi de iubire.
Pentru mine ca persoană absolut nepretenţioasă, în privinţa mîncării şi a oricărei necesităţi vitale, strictul necesar e de fiecare dată prea deajuns.
(Din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
va urma

***

Atenţie! Mâine, pe acest blog, o Consemnare de la Evenimentul comemorativ Irina Mavrodin ce a avut loc astăzi la Librăria Bastilia,  cu lansarea volumelor postume: L'echiquier; Jucătorul de şah şi a antologiei O viaţă înaltă ca un dar divin, urmată de Colocviul Irina Mavrodin - Ipostaze culturale.
      ***

Fotografii: Mi-am amintit de Parcul Sequoia... 


Lidia cântând zărilor californiene. În clipa următoare îl va înhăţa pe Jerry la dans...