miercuri, 24 aprilie 2013

Scriitorul zilei: Cezar Ivănescu...http://ilazu.blogspot.ro/2012/04/scriitorul-zilei-cezar-ivanescu-poezii.html

Ion Lazu - Pagini de jurnal, 1992 
23 ian.  Da, exact acesta este dublul motiv pentru care îţi vine să scrii povestea vieţii tale: întâlnindu-mă cu Floarea Stanca, fosta colegă de şcoală primară, am fost izbit cât de incredibile păreau acele amintiri pe care i le înşiram, cît de îndepărtate păreau acele vremuri despre care fiecare vorbea cu totul altfel, încât mi-am zis, o dată în plus: Ba da, a fost adevărat tot ce-mi amintesc! Şi-mi pare că în această dublă valenţă a trecutului stă însăşi fascinaţia lui, de aici decurge tentaţia de a cotrobăi în memorie, de a-l descifra şi a-l fixa în cuvinte.

Nu poţi înţelege cu adevărat dacă înţelegi aşa repede, zise Încetul
Nu poţi înţelege cu adevărat dacă gândeşti aşa de încet, zise Grăbitul
Nu poţi înţelege bine dacă zici că ştiai, spuse Tăcutul
Nu poţi înţelege bine decât dacă începi prin a spune: nu înţeleg…

Guguştiucii, mai îndrăzneţi prin comparaţie cu prea timidele turturele, le-au înlocuit în câteva zeci de ani, ocupându-le spaţiul ecologic din tufişuri şi iată că deja au ajuns până sub pervazul nostru, precum porumbeii.
Părinţii Lidiei, morţi aşa tineri, epuizaţi de muncă, de conflictele cu fratele Nicolae, mai ales cu Mărioara lui, care îi reclama la miliţie.
Bucuros de vitalitatea tatei, care se duce la tîrg să vadă de-un purcel (cînd deja are o purcea dată la vier); zilnic trece drumul la Filica să-şi bea cafeaua. Bucuros şi de hazul sorei A., care exclamă, hîtră: Păi de ce crezi că sunt eu nervoasă?! Îi spun astea colegei, care văd că o ia în serios: Aia e tînără? E nemăritată? Cine ştie la ce o duce gîndul, în legătură cu moştenirea, vezi-bine…
MP. Explicaţia, în cazul meu, ar fi asta: am avut încredinţarea că în om există ceva indestructibil; că, indiferent de context, el va rămîne şi va trece prin toate, bune şi rele. Ce anume ar fi acel ceva indestructibil? Conştiinţa de sine? Sufletul? Destinul? Norocul? asta e mai greu de precizat. N-are nici un rost să escamotez tinereţea mea pro-comunistă, suficienţa mea de pe vremea studenţiei. Ideologia marxistă, mai bine zis propaganda lor deşănţată, necontrabalansată de nimic, mă păcălise de-a binelea, prin falsa ei generozitate faţă de omul de rînd, veşnic nedreptăţit. Ca apoi, lovindu-mă de practica vieţii în socialism, să-mi dau singur seama, destul de repede, că omul de rînd era principala lor victimă:  manevrat, furat cu metodă, cu cinism…
La ducere cu trenul, un tînăr îmi spune că el nu condamnă comunismul. Îi enumăr acuzaţiile esenţiale. Recunoaşte că nu s-a gîndit la toate astea.
La întoarcere, discuţie cu un montaniard la pensie, instruit, avizat, poliglot, din vechea gardă a lui Eugen Cristea, cu fotografiile, schiurile şi floarea de colţ. Şi acesta mă pune pe gînduri, pe de-o parte cu relele de dinainte de război, apoi cu mîinile nevăzute care trag marile sfori ale istoriei. Îi spun: E prezumţios să ne lansăm în astfel de explicaţii. Faptele sunt fapte: nemţii l-au urmat pe Hitler ca o turmă; au distrus popoare, cu metodă, cu plan. Hitler îşi scrisese cartea în 1930, se ştia ce are de gînd. Nu s-au scandalizat, nu l-au alungat cu pietre. De fapt le-a convenit…
Citesc Copiii din Arbat. Dacă o carte este bine scrisă, valoroasă aristic, ea pledează în favoarea naţiunii din care s-a ridicat autorul, chiar fiind critică, sau de-a dreptul vehementă. Acuză-l pe acest autor de nepatriotism – e absurd.
va urma


Cărţile prietenilor mei: Ion Murgeanu, Carla în Decembrie, Ed. Cetatea literară, 2002








Poezii regăsite, anii 60


Miere şi sare

În pădurea unde m-aş  pierde
Cerul e oprit la verde.
Poiana din dunga de plai
Are ieşire directă în rai.
Sfârşitul aici n-ar fi mai straniu
Ca întâlnirea unei salamandre.
La orice pas dau de oseminte
De oameni lungiţi pe o parte
Când li se frânse fierbinte
Scutul dintre fiinţă şi moarte.
Pe sub tufe şi rugi
Căpăţâni ca scorburi şi buturugi -
Oase spălate de ploi
Lustruite ca pietrele râului,
Între uitare
Şi înviere:
Femurul un ţurţur de sare
Iar craniul un stup cu faguri de miere.
Miere şi sare
Sare şi miere.
1965, Grozeşti- Oituz

Ceas

Din mine întreg nici un os
Nu-i atât de-nfundat şi departe
Ca să nu mi se-arate frumos
Schela albă de după moarte

Din mine întreg nici un gând
Nu-i atât de înalt şi departe
Ca să năruie soarele blând
Sau să tacă etern într-o carte.

Şi-atunci cine-ar fi să-nţeleagă
Că ascult de-o vecie întreagă
Un ceas uruind în vâltoare
Cu două vreascuri arătătoare?

1964


ion lazu: Fotografii...flori şi buruieni...