vineri, 19 aprilie 2013


Scriitorul zilei: Calistrat Hogaş...http://ilazu.blogspot.ro/2012/04/scriitorul-zilei-calistrat-hogas-poezii.html

ion lazu, O pagină de jurnal 1991
17 0ct. Aseară, răsfoiesc din nou Orwell, 1984 şi citesc două schiţe de Kafka. Îmi e foarte clar că transcrie vise-coşmar, sau preia tehnica acestora, pentru a crea o atmosferă stranie, tensionată, iraţională, alarmantă. În orice caz, se pliază destul de abil pe structura visului-coşmar, folosită de altfel şi de mine, de exemplu în schiţa Tulbure, care nu a fost publicată, dar şi în Tiptil, în alte proze scurte.
Transcriu de pe ultima filă a carnetului de teren, cea pe care o şterg cu guma şi o refolosesc pentru note din mers:
Ora 9, ceaţă, tractoare la întors miriştea, oameni la scos sfecla şi la cules porumbul, două ţigănci mă ajung din urmă şi mă întreabă despre lanuri de cartofi. Sunt pregătite cu saci de rafie şi cu nişte sape suple, iuţi, tocmai bune pentru săpat în grabă. N-ai să le vezi la pus cartofi, sau la prăşit, dar le găseşti la furat cartofi, sau la adunat după ţărani. Pe deasupra ţigăncilor ce s-au răspândit pe tarla, pe cer se intersectează ciorile.
În urma mea, cum urc podul Coveselor, se întrezăresc prin ceaţă, peste rîu: satul Pănade, doar biserica şi pereţii galbeni ai unor case, precum în vis sau într-un tablou atârnat în semiîntuneric…
Perlele lui Dan Marţian: Revindecări; Dl prim-ministru a plecat fortuit; dusă pînă la capăt şi apoi finalizată. Un marţian care a început să înveţe limba română?â
 Aşa după cum un actor e atent la mimică, la mişcările feţei, scriitorul e atent la mişcările sufletului. 
26 0ct. Incapacitatea acestei domnişoare de a asculta pînă la capăt, orice i-ai spune, de unde inposibilitatea de a reţine ce-i transmiţi. Nebunia de a-şi nota pe hîrtiuţe orice fleac, dar şi lucruri foarte importante, ce n-ar trebui nicicum uitate, amînate, confundate. O întreb etajele Pliocenului, nu le ştie. Îi vine să se arunce de la etaj. Nu-i cazul, zic, ai să le înveţi; luăm lucrurile aşa cum sunt…

Două vise: pe un vîrf de deal, şi în jur numai prăpăstii, n-aş fi avut cum să mă opresc din cădere; al doilea: venind dinspre capătul unui pod din care nu mai rămăsese decît parapetul, ajung pe un stîlp, cam la mijlocul rîului, nu puteam merge mai departe, se punea problema să mă arunc în apă înainte de a cădea, căci mă lăsaseră puterile. Mă uitam în jos, estimînd situaţia, dar apa rîului era foarte limpede şi-mi era greu să apreciez cît e de adîncă, iar la piciorul stîlpului, (de care mă gîndeam să mă leg cu cureaua, pînă nu-mi amorţesc mîinile) se vedea placa de beton în care era încastrat, lată de zeci de metri, n-aş fi putut să sar dincolo de ea. Tocmai îmi alunecase de sub braţ un lighean de plastic, uşor, cădea încet în jos, nu mai ajungea la apă – să fi fost aşa departe şi eu atît de sus? Apoi chiar ajunse la apă, se scufundă cât de cât şi începu să se rotească, antrenat de bulboana străvezie, rulînd încet în sus şi iar în jos, un lighean prea uşor, asta mă înpiedica să pot estima cum se cuvine adîncimea reală a apei în locul unde intenţionam să sar. Placa de beton pe alocuri erodată, mîncată de viituri. Mă temeam că dacă mă arunc am să mă strivesc de acea placă de la o înălţime aşa de mare. Pe celălalt mal, unde aş fi vrut să ajung, se aflau probabil nişte oameni care mă observau, căci la un moment dat au ajuns pînă la mine, distinct, aceste cuvinte: Îl vezi? Stă acolo agăţat de-o jumătate de zi. Şoapta s-a auzit bine pentru că eram deasupra apei.

Îi spun tinerei acest vis. Nu comentează, trece la altceva. Intrigat, întreb: Ce zici de visul meu? Ciudat vis! După care revine la sporovăiala ei despre frigul de la Blaj, despre absurditatea de a fi geolog. Doamne, mă gîndesc, la vreo restructurare e posibil ca o astfel de figurantă să-mi ia locul, pe motiv că are salariul mai mic.

Bătrînul kir Lazo să fi avut ceva din firea umblăreaţă a grecului, a turcului? E semnificativ că şi-a luat cîmpii, de unde va fi plecat şi şi-a înfipt rădăcinile într-un sat Ţigăneşti. Componenta pozitivă, încăpăţînarea, dar şi cealaltă, lipsa de pretenţii, de trufie: şi aici sunt oameni! În asta se pare că-i semăn acelui bunic. Am zis „lipsa de trufie”, dar se poate să fie vorba de încrederea în propria valoare, că eşti tot tu, indiferent unde te-a aruncat soarta…

Poezia: Cu patria la tîmplă.
  (Din volumul Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)


Cărţile prietenilor mei: Caius Dragomir, Odele morţii şi alte poeme, Ed. Eminescu, 1991, 94 pagini.


















Poezii din anii 60


Neodihnă



Ca nişte piroge

Plutind, divagând

Sunteţi voi, bătrânilor

În marea de sub pământ.


De valurile trecerii vaste
s-au ros lanţurile
cu care ancora aţi aruncat
în aerul amintirii noastre.

Grelele ancore
La un capăt de lume
Se macină de vechiul gând.
Luntrile voastre vor ieşi curând
În lagrul de sub pământ –
Bătrâni hotărâtori, fără nume.

Miere şi sare

În pădurea unde m-aş  pierde
Cerul e oprit la verde.
Poiana din dunga de plai
Are ieşire directă în rai.
Sfârşitul aici n-ar fi mai straniu
Ca întâlnirea unei salamandre.
La orice pas dau de oseminte
De oameni lungiţi pe o parte
Când li se frânse fierbinte
Scutul dintre fiinţă şi moarte.
Pe sub tufe şi rugi
Căpăţâni ca scorburi şi buturugi -
Oase spălate de ploi
Lustruite ca pietrele râului,
Între uitare
Şi înviere:
Femurul un ţurţur de sare
Iar craniul un stup cu faguri de miere.
Miere şi sare
Sare şi miere.
1965, Grozeşti- Oituz

Ceas

Din mine întreg nici un os
Nu-i atât de-nfundat şi departe
Ca să nu mi se-arate frumos
Schela albă de după moarte

Din mine întreg nici un gând
Nu-i atât de înalt şi departe
Ca să năruie soarele blând
Sau să tacă etern într-o carte.

Şi-atunci cine-ar fi să-nţeleagă
Că ascult de-o vecie întreagă
Un ceas uruind în vâltoare
Cu două vreascuri arătătoare?
 



Imagini din Atena 



Cu Orestis se discută la alt nivel...




Muntele Askiton, marmoră până la nori...

Case de marmoră , printre blocuri de marmoră...


O panoramă spre Apus, spre Atena, spre Acropole...

Atena, între culmi de marmoră...