marți, 16 aprilie 2013

Adio la Casa Monteoru, postarea de final.

 
Ieri spre prânz, mişcându-mă foarte eficient, ajung cu doar câteva minute peste ora 12  în Piaţa Romană. Trec pe la atelierul electonice, să-mi iau DVD-ul făcut la botezul nepotului Orestis, la Atena. Încă se lucrează, să revin... Tocmai bine, îmi zic, am timp să dau o fugă la Casa Monteoru - îmi amintisem pe drum că astăzi, luni 15 aprilie, se face predarea către proprietarii care au câştigat prin hotărâre judecătorească definitivă. Ce să fac eu acolo, la această predare? Desigur, n-am nicio calitate, însă doresc să asist, de pe margine, la clipa finală a scriitorimii la Casa Monteoru. Nimic mai mult. Şi să consemnez aici, pe blog, unde de 2 săptămâni mă agit pe tema Adio la Casa Monteoru...
De la colţul spre Calea Victoriei fac ochii mari; scot aparatul fotografic, vreau să încep prin a face câteva fotografii - un fel de a spune adio venerabilei clădiri nu? Semaforul este pe roşu, am timp să mă plasez convenabil, ştiu toate poziţiile din care imobilul poate fi pozat avantajos. (Şi abia când se schimbă culoarea să trec strada, să văd mai îndeaproape şi să simt pe pielea mea cum e să fii scriitor în România fără Casa Scriitorilor.) Dar de data asta vreau ceva special, o fotografie "definitivă"; mă urc pe un postament de marmoră, acolo unde firma de vis-a-vis a arborat câteva steaguri, trec de prăjinile lor, mă plasez în extremitatea acelei platforme  înguste - sperând să nu fac vreo mişcare greşită, să cad de la înălţime... Scot aparatul din buzunar -, îl port totdeauna acolo,  fără etuul de rigoare, să-l am la îndemână, nu? Dar aparatul nu se deschide, vai mie! Este un aparat cu care nu sunt obişnuit, cadorisit de Andrei, în Atena, căci fidelul meu aparat Casio mi s-a defectat încă pe drum spre Elada, am fost nevoit să trag câteva cadre cu aparatul de filamt - că doar de aceea am ales să mergem cu autocarul: să vedem, să fotografiez, să arăt şi altora frumuseţea Eladei...
Aparatul nu se deschide, semn că acumulatorul e epuizat... Şi Fiul nu mi-a dat un încărcător... Oricum, mare ghinion. Şi regretul că am plecat de acasă fără cel de al doilea aparat, cel prin care nu mai văd ce fotografiez - dar câte poze extra nu am făcut cu el, chiar pe cele din albumul cu case de scriitori (cine-ar crede?!).
S-a schimbat semaforul, pot trece dincolo. Şi chiar trec, nu înainte de a o zări pe Flori ieşind pe poarta Casei, după care doi oameni au reînchis-o. Ce să fie? Până să traversez, Flori dispare, nici măcar nu-mi dau seama în ce direcţie... Ajung în faţa înaltelor porţi, acum închise. Cei doi oameni din curtea Casei manevrează un lanţ foarte lung. Dau bună ziua, şi primul lucru, întreb de Flori. A plecat la Uniune, mi se răspunde. Oamenii au înţeles că sunt cât de cât în temă cu Casa scriitorilor, de fapt chiar asta urmărisem cu întrebarea mea, în loc de penibile explicaţii. Acum îi întreb ce fac cu acel lanţ. Ce să facă?, pun lanţuri, lacăte şi încuietori la toate porţile, la toate uşile şi intrările... . Aţi preluat deci Casa, spun. Da, se preia... Şi tot lungesc discuţia.... Căci văd coborând de pe treptele de la intrare o siluetă cunoscută mie, în pelerină lungă, neagră şi cu o pălărie de feru negru pe cap, marcă specială - o imagine inconfundabilă de fapt: a celebrului oboist şi muzician George Angelescu Monteoro. Brusc îmi dau seama că marea vedetă internaţională este în fapt descendentul şi deci moştenitorul familiei Monteoru. Dar ce se ştie în România despre marile familii boiereşti de pe vremuri?! Ce se ştie despre românii care s-au afirmat în străinătate? Strategia mea dă rezultate, artistul se tot apropie pe alee, mă zăreşte şi el, fie că m-a recunoscut sau mai curând nu, dar îi zâmbesc, dau semne că aş vrea să-l salut, întind mîna printre înaltele grilaje forjate, ca pe alte vremuri; însă un domn rămâne un Domn, artistul le spune oamenilor să deschidă poarta, mă invită înăuntru, dăm mâna, îi spun că sunt interesat de retrocedarea imobilului. Eu însumi scriitor. Ah, zice, scriitorii practic nu ştiu despre ce este vorba, ei nici nu dau pe-aici, în schimb vorbesc pe la colţuri vrute şi nevrute, scriu lucruri abacradabrante... precum că el a recuperat Casa Monteoru ca să vândă oglinzile... multe alte năzdrăvănii. Chiar astăzi de dimineaţă a primit un telefon de la Ana B. care i-a spus textual: Să-ţi fie ruşine, George, că ne-ai luat Casa Scriitorilor. La care a trebuit să-i repete ceea ce dânsa ştie prea bine: că este o proprietate a familiei şi că regimul comunist a naţionalizat-o şi i-a dat diverse utilizări, fără să o şi îngrijească cumva. Şi îmi spune artistul: Acum doi trei ani a recuperat casa Angelescu (palatul Lido), din centru urbei, însă locatarii care au plecat de acolo practic au zmuls bucăţi din construcţie. Această pornire a românului de a lăsa pustiu în urmă, de unde a apărut ea la acest popor pe care îl iubeşte nelimitat, dar se miră cât s-a ticăloşit... Vorbim despre această ţară cu cel mai fertil sol din Europa, din care însă acum nu se cultivă nici jumătate din suprafaţă, poate doar o treime... Şi atunci din ce să trăim? Ne-au adus supermarketurile, cu mărfuri ultradubioase, zic... Iar prin satele uitate de lume, spune artistul, cu un oftat lung, mor oamenii bătrâni, neajutaţi, suferind de foame, ca în vremurile cele mai cumplite. Fostul grânar al Europei... Da, zic, pe vremea războiului, nemţii importau pământ din ţara asta, îl încărcau în vagoane şi îl duceau în ţara lor... şi iată unde s-a ajuns...
E frig pentru această dată calendaristică (15 aprilie), mai ales e un vânt nemilos, maestrul îşi ţine borul drept al pălăriei cu mâna, eu sufăr în sacoul meu văratic... Dar sufăr încă mai avan simţind că sediul USR este piedut pe vecie..
Readuc discuţia pe făgaşul dorit, îi spun că da, scriitorii debitează una şi alta, însă toate astea pentru că sunt adânc nemulţumiţi, se simt aruncaţi în stradă, li s-a luat chiar lucrul care îi reprezenta la cel mai înalt nivel. Scriitorul român se simte părăsit, abandonat la colţul străzii, de o iubită nemiloasă, discreţionară... Casa asta e o bijuterie arhitectonică, nu? Capodopera lui Ion Mincu... De câte ori îmi vine vreun prieten din ţară sau din străinătate, îl aduc aici, să se minuneze... Da, zice,  voi deschide aici un Centru European de Cultură, mai bine sună în germană: Europenische Kultur Center; să vină străinii, să vină germanii, englezii, japonezii şi să vadă acest lăcaş de cultură. Vor fi recitaluri, seri de teatru, de muzică, de balet, expoziţii. Îl vor costa 2 milioane de euro reparaţiile, care vor dura circa doi ani...Să nu uitaţi lansările de carte şi recitalurile poetice, îi spun. Şi adaug, încercând să tatonez terenul: Cunosc palmă cu palmă acest imobil, nu s-ar găsi pentru cele 3-4 Uniuni de creaţie câte o sală, pentru birourile preşedinţilor, nimic mai mult - ca să fie reprezentate la cel mai înalt nivel? Să nu stea aicuate prin cele barăci şi hangare, ca UAP-ul?
Iar în ce mă priveşte, spun, am pus ochii pe acest imobil încă în primăvara lui 1961, când am venit aici să aduc un ultim omagiu lui Cezar Petrescu, un scriitor pe care îl apreciam foarte mult în prima tinereţe. Iar din toamna lui 1963 am venit în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului Labiş, condus în acea vreme de Eugen Barbu... Şi am venit apoi mereu, la diverse acţiuni de la Sala Oglinzilor, unde mi-am şi lansat câteva dintre cărţile mele. Au vorbit Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Pan M. Vizirescu, Barbu Brezianu, Ioana Postelnicu etc. Spune: Aş dori să ne întâlnim peste câteva zile, la o cafea, să discutăm mai multe... Îi spun că am cartea de vizită a Dsale, de data trecută, când ne-am întâlnit. I-o dau pe-a mea. Vrea să-mi ofere nişte cărţi de-ale sale. Am să-i dau şi eu Veneticii, romanul meu aflat la a treia ediţie... Îl scot din taşcă, i-l arăt, vede ce-a spus Blandiana, ce-a spus Radu Voinescu; promit să i-l dau cu autograf... (Iar ceea ce uit să-i spun pe moment este faptul că la o întâlnire precedentă - pe stradă, vezi bine, dar e stilul Lidiei să abordeze vedetele -  ne-a cadorisit un disc de-al său, pe care l-am ascultat cu mare încântare... Că suntem, eu cu Lidia, admiratorii artei sale...Nu-i spun toate astea pentru că am uitat, dacă nu cumva pentru că nu sunt "setat" pe astfel de atitudini...)
Şi, în acest context, îi spun: M-am implicat în viaţa scriitorimii, pe care lumea o blamează fără milă, am pus acum câţiva ani în Bucureşti plăci memoriale pentru mai mult de 200 scriitori... Şi, pentru că se arată impresionat şi pentru că tocmai am trecut pe la redacţie, trag din taşcă revista Contemporanul, deschid la pagina unde Bedros Horansangian titrează: Ion Lazu, O istorie a literaturii române prin plăci memoriale; deschid revista Actualitatea literară (cu care intenţionam să mă fălesc la prietenul IM, dacă aş fi avut timp să mă abat pe la dânsul) şi îi arăt pagina cu articolul Magdei Ursache: Ion Lazu, O istorie în piatră a literaturii...
A apărut un alt colaborator al Maestrului, mi-l prezintă pe dl Pahonţu, care asistă la o parte din discuţie şi la un moment dat îmi precizează că plăcile memoriale rămase la magazie au fost transferate dincolo, în Sfinţii Voievozi. Slavă Domnului, zic, sunt vreo 20 de plăci pe care n-am apucat să le punem, le purtam de grijă...
Discutăm pe alee, ne-am tras de-o parte, căci amfitrionul îmi spusese că aşteaptă pe cineva, la ora 13:00... Pe preşedinte? întreb, sperând să fiu martor la istorica scenă... Nu, pe avocata familiei Monteoru. Şi chiar intră pe poartă o limuzină. Asta e avocata mea, care a câştigat procesul, zice. Ne îndreptăm şi noi spre intrare, zăresc printre cele 2-3 maşini un număr de la USR, deduc a fi vorba despre avocatul sau administratorul Uniunii, oricum oameni pe care nu-i cunosc. Trece şi Flori, mă întreabă a doua oară. Veniţi dincolo? Îi spun că da, ca să nu o descurajez. Dar ce-aş căuta eu Dincolo, unde presupun că s-a adunat staful Uniunii, ca să-şi lingă rănile, ca să...
În fond o discuţie agrabilă, cu un domn stilat... şi, la o adică, cu ce aş putea schimba eu mersul lucrurilor, deşi scriitor, deşi devotat cauzei comune? Şi nici măcar nu am un aparat fotografic funcţional, mă jeluiesc eu, să fi făcut câteva fotografii de adio cu Casa mult iubită a scriitorilor. Ah, zice Maestrul, dar este pe-aici o echipă de reporteri... Am să le spun să vă transmită câteva fotografii... (Nu le-am primit nici până în acest moment, ora 13:13...) Face semn unei tinere cu aparate profesionale atârnate de gât, se apropie de noi, îi explică, eu îi înmânez cartea de vizită, tânăra promite să-mi trimită câteva imagini. Şi cu asta ne despărţim de Maestrul George Angelescu-Monteoro. Cu promisiunea de a ne întâlni în curând, pentru o conversaţie mai lungă, pentru un schimb de cărţi...

Pe drumul de întoarcere, îmi apare dna Zorina, merge la Uniune să... Vedeţi, că nu mai sunt la Casa Monteoru.. Da, ştie! Merge să primească de la Prelipceanu 2 exemplare din Viaţa românească, unde Ştefănuţ a publicat 15 pagini cu dosarul de la Secu al lui Cornel Regman. A avut aprobare 5 zile să studieze dosarul la CNSAS.  Dl Regman, aflat sub urmărire, căci a avut un frate legionar. Toţi l-au turnat, zice doamna Zorina, dar de fapt îl vorbeau mereu de bine, aşa că l-au scos din urmărirea activă, l-au trecut la pasivă. Dar l-au încolţit şi pe Ştefănuţ, care după absolvire rămăsese preparator la Portugheză, i-au promis că îl titularizează dacă semnează colaborarea -, a refuzat; iar peste un an a rămas în străinătate. Zice: Vă daţi seama că toţi cei titularizaţi la Universitate au trecut prin acelaşi filtru?
Mă întorc la atelier. Lucrarea este gata. Mă plâng de eşecul meu cu aparatul Minolta. Specialistul îl preia, cercetează, măsoară la ampermetru, caută o mufă de alimentare a acumulatorului, niciuna nu se potriveşte. Totuşi parcă una ar corespunde... Aştept o vreme, îmi dau seama că pierd timp preţios, deşi nu prea ştiu ce-aş mai avea de făcut Acolo, la fosta Uniune..., dar pe de altă parte nu am curajul să-i cer împrumut un aparat fotografic. Însă îmi vine altă idee: să dau o fugă în vecini, la MNLR, să apelez la prietenii de acolo. Mă văd pe trotuar cu poetul Rodian D., îl întreb dacă nu are să-mi împrumute pe moment un aparat fotografic. Nu cumpăr aşa ceva, zice. Înţeleg că n-a înţeles, îi explic în fugă, plec. Urc la Muzeu, încerc să intru la Oana: închis, da, este luni, ea a fost de serviciu sâmbătă, poate şi duminică, cu vizitatorii, cu şcolarii. Îl caut pe Dan V., fotoreporterul frenetic; tocmai ieşea cu mari planşe în braţe, îmi spune că pe moment nu are aparat funcţional, îi e şi ruşine să recunoască. Suntem bugetari, surâde, descurajat. Deschid uşa la biroul unde a lucrat dna Cioculescu, în ideea că vreunul dintre colegi îmi va împrumuta un aparat, un mobil, ceva. Toată puştimea face poze pe rupte, numai eu nu am astă posibilitate minimă... Iese după mine o doamnă, mie necunoscută: Sunteţi dl Lazu? Da. Tocmai sunt pe terminate cu cartea dvs, primită de la Oana, aţi făcut un lucru extraordinar cu plăcile, dar mai grozav poate e faptul că aţi ţinut acest teribil jurnal al acţiunii dvs. Am să scriu despre.  Se dovedeşte a fi o mai veche cititoare a mea, şi soţia criticului Virgiliu Ene. Nu i-aţi pus placă memorială... Zic: Ne-am oprit din acţiune. În magazie mai sunt vreo 20 de plăci nepuse... Să fi consultat dicţionarele Academiei, zice. Zic: Le-am consultat pe toate care mi-au fost la îndemână. La Academie, am venit aici la Sanctuar şi m-au uitat în cele 4 volume Zaciu. Oh, zice, este o lucrare cu deosebire slabă, cu mari şi nedrepte omisiuni, cu multe partipri-uri... Vă cred, oricum eu nu sunt îl ele, au băgat acolo ardeleni cu ghiotura, nu mai ştiu ce coautoare la o prefaţă etc, iar pe alde noi, prezenţi în dicţionarele Iorgulescu, în Marian Popa, în..., ne-au pierdut pe parcurs. Vorba lui Arghezi: Nu avem nemţi în cultură...
Şi plec în mare grabă. Din nou spre Casa Monteoru. Chiar ca un îndrăgostit care nu vrea să admită că a fost plantat. Că asta a fost tot şi nimic nu mai urmează... Ci tot dă târcoale locului unde s-a produs Ruptura... Dar o minimă speranţă tot am: că Minolta cea năzuroasă îşi va face cât de cât datoria. Ajung la colţul cu Victoriei, mă plasez în aceeaşi poziţie avantajoasă/periculoasă, deschid aparatul, fac o poză, încă una şi... acumulatorul de fapt nu s-a încărcat defel, mi-a îngăduit două poze doar dintr-un capriţ...
Câştigul minim dintr-o mare pierdere. Şi pentru că am înţeles că astfel stau lucrurile, trec pentru a doua oară calea Victoriei (dar unde sunt scriitorii scandalizaţi, care ar trebui să protesteze, care semnează apeluri, care au ameninţat cu lanţuri umane?!!? Nimic, dar nimic din toate astea - de parcă nu scriitorimea ar pierde definitiv Casa  Scriitorilor; de parcă nu este decât o năzăreală de-a mea transferul de proprietate...); intru în curtea Casai Monteoru, privesc îndeaproape lanţurile albe, nou-nouţe, strălucitoare, lacătele micuţe, aurii, vizibile de departe, pe cât de simbolice... Urc "luat de val" pe scări, deschid uşa, unde observ o Yală nou montată - ceea ce Uniunea nu a izbutit în 60 de ani, nu?, deschid a doua uşă... mă întâmpină Maestrul, fără măcar să clipească - de parcă reîntâlnirea nioastră ar fi fost normalitatea ca atare. Dar suntem între artişti, nu-i aşa, extravaganţele sunt incluse, nu? Reluăm discuţia, îmi arată prin uşa deschisă, cea din dreapta, pe avocaţii aflaţi în derularea actelor de predare-primire; în mijlocul holului mare, de onoare, pe scaune, în faţa unor leptopuri, doi tineri din echipă; tânăra fotoreporteră cu care dialogasem mai devreme se ridică din faţa computerului, vine spre noi, mă întreabă: Dvs sunteţi... excursionist? Da, ca fost geolog o viaţă întreagă şi ca iubitor de Natură, ies adesea din capitală. Dar sunt şi scriitor, până la urmă...Ne-am întâlnit la Poiana Stânei Regale, spune tânăra, zâmbind, însufleţită. Am stat de vorbă... Da, zic, adevărul este că în drum spre Poiana Stânii vorbesc cu toată lumea - mai ales că nu întâlneşti mai pe nimeni, deşi Sinaia e plină de turişti, nimeni nu catadicseşte să urce la Poiana Regală... Da, am vorbit şi cu soţia Dvs, ne-aţi dat cartea de vizită, am intrat pe blogul Dvs...(Ce mică e lumea... excursioniştilor, îmi zic, aproape la fel de mică precum cea a scriitorilor... Oricum întâmplarea mă amuză, îmi dă speranţe că voi primi fotografiile promise de maestru.)
Deschidem cealaltă uşă, spre biroul lui Ioşka, înăuntru un semiîntuneric hâd, cum altfel să-l numesc..., totul a fost scos de aici, văd doar mobila din dreapta rămasă pe loc, ocupând tot peretele, probabil făcută pe comandă, netransportabilă... Aici au ţinut arhiva de cadre a USR, despre care pretindeau că a ars la Revoluţie... Ce-i drept, arareori când deschideam această uşă, vedeam mormane de dosare, pe mese, pe jos. Acum fereastra spre stradă fiind deschisă, cu un fir electric tras peste pervaz, cu perdelele fluturând ca nişte prapuri, curentul e teribul, izbeşte uşile în urma noastră. Senzaţie de lugubru... Maestrul Monteoro se sesizează, închide fereastra. Îl întreb: Dar cine să fi fost femeea în vârstă, prăpădită, care locuia pe vremuri la mansardă şi noaptea târziu cobora la restaurant, să mănânce cât de cât? Ah, păi era Sofie, femeea în casă a familiei. A trăit aici până la moarte, îmi pare, zic.. Dar nu făcea parte din familie, îmi precizează, sesizând poate că fac aluzie la clauza de întreţinere viageră...
Ieşim în holul de onoare, ieşim din nou pe aleea unde vorbisem preţ de-o oră. Aflu că este de orientare liberală, prin tradiţii de familie, însă cei de acum îl dezamăgesc... Păi aceştia sunt oameni politici?, îl întreb. Figuranţi, oameni de paie, fără substanţă, scoşi în faţă de formaţiuni oculte, anume ca să-i poată manevra după cum le sunt interesele...Iar bunicul său, medicul C. Angelescu, oare de ce nu se vorbeşte chiar deloc despre el? se întreabă amfitrionul. Zic: Cine să vorbească despre marii oameni din trecut ai ţării?! Dar istoria le face parte dreaptă, adaug. Da, zice, bunicul meu a fost vreme de 10 ani ministrul instrucţiunii publice, urmându-i lui Spiru Haret; a ridicat peste 12.000 şcoli în ţara asta şi alte multe lăcaşuri de cultură. I se spunea Ministrul Cărămidă, pentru că mereu construia, pentru această naţiune... Şi a fost primul ambasador al României la Washington. Îmi confirmă aceste lucruri despre bunicul său patern, cu studii de chirurgie la Paris, revenit în ţară. Căsătorit cu fiica miliardarului Grigore Monteoru, care cumpărase staţiunea balneară Sărata-Monteoru, dar şi câmpuri petrolifere, dar şi... Iar fiul ministrului, cu studii de drept şi doctorat la Sorbona, profesor universitar şi apoi decan la Iaşi, a ajus la Canal, imediat ce-au venit comuniştii. Despre sine, maestrul îmi spune că în 1972, terminând Conservatorul, a mers pentru perfecţionare în străinătate şi nu s-a mai întors. A făcut carieră muzicală eclatantă, cum se ştie. Discipol al lui Celibidache, a fost el însuşi numit "un Celibidache al oboiului, "un Paganini al oboiului". În centrul Munchenului. mă atenţionează artistul, există patru statui: Schopenhauer, Nietzsche, Eminescu şi George Monteoro... Tresar un pic. Ca să nu se observe, întreb: Cine e sculptorul?. Este Pană Alexandru, artist necunoscut în ţară, ca fiu de legionar... Iar eu, strivit de toate astea, zic, pentru a da o notă umoristică: Plecând în 1979 la fratele din Luxemburg, la înapoierea în ţară colegii îmi spuneau: Înapoiatule!
Şi ne continuăm deambularea pe aleea spre poartă, îmi repetă că va deschide aici un centru cultural european. Este bun prieten cu naistul Gheorghe Zamfir. Sunt mari reperaţii de făcut, spune, privind spre imobil. Privesc şi eu şi mă doare să văd faţada mutilată de apa scursă la ploi din burlanele nereparate la vreme. Dar ştiu că niciodată chiriaşii nu s-au ocupat de imobilele unde s-au pripăşit, după naţionalizare. Maestrul îmi spune că sunt mari probleme cu acoperişul, trebuie imediat reparat/schimbat... În chiar acel moment, de pe trotuar - dar ce stranie coincidenţă! -., doi tuciurii ne fac semne, ridică vocea, ne întreabă dacă nu avem nevoie de meşteri care să ne repare acoperişul, au ei nişte oameni foarte pricepuţi... Ce să le răspundem? Că nu acum, altădată... Şi cu greu cei doi se desprind din cadrul porţii, pleacă spre Muzeul Colecţiilor...
Suntem tot pe aleea cu dale, ştiută, denivelată, maestrul se mişcă de colo colo, se sprijină cu un braţ de vreun copăcel dinspre poartă, apoi cu celălalt braţ, mereu aproape de mine, vorbindu-ne. Un bărbat bine croit, cam de înălţimea mea şi ceva mai tânăr. Îmi spusese că ieri a fost la bazinul de înot. Mă întorc spre grădiniţa din faţa imobilului, îi arăt cu un gest locul unde am fi vrut să ridicăm un monument în amintirea scriitorilor închişi pe vremea comunismului. Căci, spun, în timp ce lucram la proiectul cu plăcile memoriale mi-am dat seama că mulţi scriitori au fost închişi. Însă nimeni nu vorbea despre asta. Se arată nedumerit. Zic: Dacă se afla că ai fost deţinut politic, nici o redacţie nu te mai publica. Şi îi detaliez ideea. Am iniţiat un proiect pentru memorialul scriitorilor încarceraţi, zic, am muncit doi ani la întocmirea unei liste de peste 400 scriitori care au făcut puşcărie politică; adusesem lucrările în faza finală, când a survenit Criza şi totul a rămas în suspensie... Îi vorbesc mai pe larg despre acest proiect, încerc să-l sensibilizez la ideea memorialului - cine ştie, îmi spun, din sămânţa aruncată poate răsare un sprijin, o acceptare...
Maestrul îmi mărturiseşte că vrea să stea la aer, iar pe de altă parte nu-i plac chestiunile avocăţeşti, de asta se ocupă soţia sa, care înţeleg că e acum înăuntru, cu avocaţii celor două părţi. Asta ar explica de ce mi-a acordat atâta timp şi atenţie, când ar fi putut să mă expedieze politicos, chiar cu scuza că este prins până peste cap cu semnarea protocoalelor. Artistul tot artist, şi când e vorba de miliarde... Ce-aş fi putut să-i reproşez? Absolut nimic. Iar asupra discuţiei noastre de aproape două ore simt că pluteşte un mister nu uşor de dezlegat...
Îmi propun să aflu mai multe despre George Angelescu de pe Google. Şi să nu ratez obţinerea cărţilor sale. Ca să-l înţeleg mai bine pe omul din faţa mea, în pelerină lungă, cu pălărie de fetru neagră, marcă celebră, (pentru care îmi spunea data trecută că a semnat un contract pe viaţă) şi cu lănţug de aur la gât...
Adio, Casa Monteoru!


Poezii de pe vremea cenaclului Labiş


Lest      

Lucrurile-s grele, cuprinse şi mute
Stelele vin în cuvinte ştiute
Toamna reintră în strofele vechi
Greierii cântă doar pentru urechi

Ci sufletul bănuie altfel de toamne
Cu stelele scormonitoare în carne
Cu lucruri fierbinţi, ameţite roind
Şi greieri în spumă de cânt scânteind

Dar nici nu-ndrăzneşte, nici vrea să priceapă
De-i toamnă trecută sau care-o să-nceapă
Şi stă la o parte, egal întristat,
Cu luna şi plopii pe-un cer desenat.
1965, Valea Rea, Bacău



Cântec, I                      



Măr muşcat din două părţi

Caisă desfăcută-n două -

Totul a venit din cărţi

Sau din zodia cea nouă



Şi suntem de-o dată singuri

Într-o lume ce descreşte -

Măr muşcat până la sâmburi

Caisă desfăcută-n deşte...

1967, Rm. Sărat
  
 
Înflorirea întâmplării

„În afară de timp, în afară
De-această trecere prin noi, de-a dreptul,
Alte istorii nu ni se-ntâmplară”,
Mormăie-n mine, ursuz, înţeleptul.

„În afară de trecerea-i devastatoare
Şi de-aşteptarea ce-nfundă pieptul,
Spune-mi de ştii vreo-nflorită-ntâmplare”,
Mormăie-n mine, ursuz, înţeleptul.

„În afară de veşteda firii lingoare
Şi de-un miracol ce nu mai aşteptu-l,
Spune-mi de-a dat vreo poveste în floare!”,
Mormăie-n mine, ursuz, înţeleptul.

Uneori
Lui Aurel Gagiu

Prin sufletul nostru nu se mai vede
Ca printr-o fereastră prea veche.
Te uiţi uneori şi nu-ţi vine a crede,
De parcă-ai privi cu-o ureche.

Prin sufletul nostru nu se mai trece
Ca printr-o uşă bătută în cuie;
Ajungi uneori ca lângă-un perete –
Ai trece dincolo, dar trecere nu e...
1968

Rug        

Toată noaptea mi-aş ţine capul
Pe cea mai rece piatră,
Căci perna pe care îl pun
Se-ncinge ca o vatră.

Toată noaptea îmi vine să fug
Din mine ca dintr-un stat
Lăsându-mi trupul pe rug
Ca un copac uscat.

Dimineaţa mă bucur că încă sânt
Dar mă tem de ce spuneam în vis.
Şi mă doare orice cuvânt
Ca un rai interzis.
1968



Cărţile prietenilor mei 


ion lazu, Imagini din Atena, Licabetus, III