duminică, 21 aprilie 2013


O pagină de jurnal 1991
Din punctul meu de observaţie de la fereastra camerei de la etajul 2 al căminului de nefamilişti de la CPL, trăgând cu ochiul la vremea haină, îngrijorat la culme de evoluţia nefavorabilă a vremii, ţineam totodată sub observaţie peisajul a jumătate din perimetrul meu de lucru din acel an: în stânga, spre apus, dealul Vezei, sat adunat la poalele costişei înverzite, cu biserica situată la jumătatea versantului, podul spre Blaj, triunghiul de apă al Târnavei înainte de a se băga sub pod, treapta de terasă de la confluenţa Târnavelor pe care este edificat Blajul, cu silueta semeaţă a catedralei lui Inocenţiu Micu Clain, înălţând cele două braţe ale turlelor; cu burgul ascuns sub perdeaua pomilor, care îl ocroteşte ca o livadă; iar în dreapta construcţia masivă a liceului (unde şi şcolarul Eminovici se nevoise cu examenele sale de particular) ocupând tot spaţiul până sub culmea unde se schiţau braţele unei cruci uriaşe, lîngă teiul Poetului. Aici, aproape, chiar în faţa mea, lunca din Câmpia Libertăţii, pe jumătate rezervată ansamblului monumental, pe sfert transformată în pepinieră de viţă de vie (aparţinând probabil Staţiei viticole de vizavi), iar pe sfert rămasă o pârloagă cu revărsare de maci sălbatici în floare. În ultimul plan, spre nord, dealul ridicându-se în trepte de pe dreapta Târnavei, sălbăticit, cu tufişuri şi râpi, dând un fundal în contrast vehement cu oraşul unde  s-au adunat luminile conştiinţei noastre naţionale. Va rămâne gravat pe retina memoriei până la ultima mea suflare această efigie, pe care de altfel am şi încercat să o schiţez pe un bloc de desen, rătăcit pe undeva, printre maldăre de manuscrise...
Şi ca să vedeţi cum lucrează în mintea omului duhul cel bun al culturii, am să vă mărturisesc faptul că ideea mea de a iniţia un proiect de fixare a unor plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi a pornit tot de la puternicul impact pe care l-a avut asupră-mi Blajul, cu impresionantul număr de plăcuţe comemorative – lucru pe care de altfel l-am menţionat în fundamentarea proiectului respectiv. (Aţi avut amabilitatea să mă primiţi la Dv., v-am găsit, cum altfel, printre metereze de cărţi, printre vrafurile „miilor de scrisori”; m-aţi ajutat să identific adresele unor scriitori cărora doream să le pun placă memorială; m-aţi consiliat cu privire la scriitori şi cărturari blăjeni care au fost încarceraţi sub regimul comunist – acesta fiind un alt proiect pe care l-am iniţiat în ultimii ani. Mi-aţi dat cărţi de-ale acestor oropsiţi ai regimului roşu, editate chiar de Domnia voastră. Cineva trebuind să se implice, să le facă dreptate, oricât de târziu, aceasta fiind ideea care ne-a apropiat definitiv.)
...  Printre perdele de ploaie, apucam să ieşim uneori pe dealurile de dincolo de Veza; mi-a fost dat să văd ce n-am văzut niciodată în viaţa mea de geolog petrecută pe coclauri, în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării: în poienile de pe spinarea acelor dealuri, imediat sub culme, întâlneam pâlcuri de ciuperci albe, însă de data asta având dimensiuni de neînchipuit – cât nişte farfurii de supă, deci de 25-30 cm în diametru. Totuşi, ciuperci dintre cele mai comune, aşa-zisele ciuperci de bălegar, îndeobşte cunoscute, albe la exterior şi maronii pe dedesubt. Dispuse în semicerc pe versant, precum nişte cearcăne insolite, le reperam de la mari distanţe, în acele locuri neumblate de nimeni, pentru că nu se poate face agricultură, nici fâneaţa nu creşte ca lumea. Începeam să le culegem metodic, de la un capăt la altul al semicercului; le puneam două câte două, faţă în faţă, ca să reziste mai bine; erau cărnoase, fragede, crescute peste noapte cât într-o săptămână, ca în poveste, şi dovedindu-se de cea mai bună calitate -, însă de dimensiuni urieşeşti, cum am spus; umpleam rucsacurile şi le aduceam acasă, unde le preparam în cele mai diverse feluri posibile. Pentru că nu mai ştiam ce să facem cu ele, dar nici nu acceptam să le lăsăm să putrezească prin acele locuri neumblate, le culegeam totuşi; le-am oferit femeilor de serviciu, paznicilor de la CPL – nimeni nu a vrut să le primească, nici acum nu-mi dau seama care să fi fost explicaţia refuzului lor neclintit, după ce le spusesem că mâncăm la ele de săptămâni întregi...Să fi fost vorba chiar despre mărimea lor nefirească, de parcă ar fi fost aduse de pe alt tărâm?
Ploile nu ne slăbeau, zi de zi. Dar şi peste noapte, când mă trezeam, percepeam acelaşi zgomot spornic al picăturilor căzând fără istov pe pervaz, scurgându-se prin perdeaua de plopi de la fereastră, brăzdaţi de fulgere sau mitraliaţi de luminile trenurilor halucinând în ambele direcţii, la nici 20 de metri de blocul nostru, pe această cea mai circulată linie ferată a ţării. 
va urma



Cărţile prietenilor mei, Pan Izverna: Vârsta de bronz, Fatum, Afinităţi elective, Anotimpuri. Lumi îngropate, Ed. Timpul, 2012.

NOTĂ: Toate cărţile scriitorului Pan Izverna, prezentate pe acest blog, nedifuzate prin reţeaua de librării, pot fi procurate de la adresa scriitorului: Sos. N. Titulescu nr. 95-103, scara C. et. 9, apt. 153, sector 1, telefon 021. 222.98.05. 























Palatul brâncovenesc Mogoşoaia, Arii din opere de Verdi
În cadrul manifestărilor Mogoşoaia ClasicFest, în Sala Scoarţelor, dl. Sebastiasn Crăciun a prezentat, în cadrul celei de a doua ediţii Verdi 200 pe cântăreţii Silvia Sorina Munteanu, Veronica Anuşca, Alice Lopez, Hector Lopez, acompaniaţi de pianista Viorela Ciucur. Opt arii din opere de  Verdi (Rigoleto, Luisa Miller, I vespri siciliani, Il Corsaro, Un ballo in maschera ) au interpretat la modul divin cântăreţii menţionaţi, în faţa unui public cu deosebire receptiv, care a aplaudat în picioare şi a strigat Bravo!Bravo!. După amiază de mari emoţii, căci vocea umană nu are egal, ea îşi croieşte drum în mod minunat prin hăţişul sentimentelor, te ridică la trăiri nebănuite, nesperate chiar...Cum vederea îţi poate juca feste în ceea ce priveşte identitatea interpreţilor, auzul mi-a notificat fără ezitare că pe cântăreaţa Silvia Sorina Munteanu o mai ascultasem interpretând arii de operă, anume tot în Sala Scoarţelor de la Palatul Mogoşoaia, într-un concert cu marea pianistă Ilinca Dumitrescu. Impact extraordinar. O apariţie sărbătorească, prezenţă de zile mari şi cântăreaţă de nebănuite resurse vocale, nu lipsită de umorul sănătos, tânăra Veronica Anuşca a impresionat la cel mai înalt grad.
Fotografii, filmări, aplauze. Emoţii la limită. Nu e defel puţin. Dar este ceea ce ne dorim, la acest început de primăvară... Oricum, în cele patru peluze cu irişi din latura stângă a marelui Palat se simţea acumularea unei energii vegetale gata să erupă... Lalele, cireşi înfloriţi, gângurit de porumbei, oglindiri scăpărând în luciul Lacului...



















IMG_0990.JPG



















IMG_0988.JPG
















IMG_0992.JPG

IMG_0993.JPG   














Coconet brâncovenesc...