luni, 15 aprilie 2013

Adio la Casa Monteoru. Amintiri de la cenaclul Labiş, IV


(...) Printre tineri îşi făceau loc cu timiditate, parcă scuzîndu-se, cîteva persoane mai în vîrstă, poate nu atît de vîrstnice în realitate, ci doar prin comparaţie; se aşezau cuminţi în fotolii şi ascultau cu mare atenţie ce se vorbea, fără a îndrăzni să comenteze în vreun fel, nici măcar în particular, necum în plen. Asta ani la rînd, fără a se putea şti cine erau sau mai exact cine fuseseră, pe vremuri. Probabil nişte foşti, care nu cutezau să ia cuvîntul în public. Un domn în vîrstă, cu hainele roase, cu părul cărunt, lung, apărea mereu cu o imensă servietă, doldora de cărţi, poate şi de manuscrise. Îl bănuiam că vinde pe sub mînă cărţi rare, ediţii princeps, posibil chiar lui E.B., sau altora din redacţie. Să fi fost Crevedia? Sau poate Stelaru, sau alt paria care visase vremuri mai bune dar  fusese dat de-o parte de confraţi mai cinici?
Un venerabil din această categorie, de a cărui figură aş vrea să-mi pot aminti cu mai multă precizie, s-a apropiat de mine într-o seară şi mi-a spus că a văzut în numărul recent apărut al revistei Ateneu două poezii semnate de mine. Am plecat în noapte pe străzi, împreună cu prietenul meu Ion Iovan (revelat mai apoi ca poet şi prozator de mare forţă) şi am umblat din chioşc în chioşc pînă am găsit unul deschis, prin nu ştiu ce minune, spre blocul turn din Piaţa Palatului, procurîndu-mi revista care mă debutase. Erau două poezii scurte: Copaci în toamnă şi Amintindu-mi. Bucurie de nedescris. Şi sentimentul indicibil că sunt tot eu, dar altcineva, abia acum cu adevărat eu însumi. (Stranie investiţie. Scrii o poezie astăzi, oprindu-te sub un copac, pe deal. Ai scris-o, ea există, te-ai identificat cu ea. Fără ca nimeni să ştie, să bănuiască măcar. Tu însă ştii că a survenit o schimbare esenţială…, că ai o comoară la purtător. Şi poezia apare abia după doi ani, după trei ani, sau ca în cazul poeziilor mele, după 15 ani. După 20 de ani. Ce simţi? O decroşare. O sfîşiere. Unde eşti tu, cel adevărat? De ce îmi spuneţi abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă!? Cu ce nesperate forţe vei reuşi să asiguri continuitatea fiinţei tale?)
Să mai spun că la o săptămînă-două după acel debut, într-o revistă “de al cărei nume nu vreau să-mi amintesc” au apărut cîteva rînduri, o reacţie critică, nu?: eram acuzat de cosmopolitism, mai precis de influenţe din Ungaretti. Şi se întîmpla să trăim într-o vreme cînd a fi cosmopolit echivala cu a fi duşman al orînduirii…Însă, ca de obicei, conştiinţa critică era trează şi de veghe, vigilentă, de sorginte pură: jdanovisto-răutistă. (Iar poezia incriminată suna astfel, pe cît se poate de simplu: “Ultima umbră / sunt frunzele înseşi. / Ultimul soare / e golul din ramuri.”. Să nu-mi spuneţi că nu vedeţi aici pericolul!

Publicasem cîteva grupaje de poezii în Ateneu, precum şi în alte cîteva locuri din ţară: “pe ici pe colo”, cum avea să se exprime Dragoş Vrînceanu într-un articol de întîmpinare Poeta artifex din Luceafărul. Depusesem un volum la editura Eminescu. Aşteptam. Practic blocat în ceea ce priveşte poezia. Şi dintr-o dată am început să scriu proză scurtă: schiţe şi povestiri. Am scris astfel o iarnă întreagă. Îi prezentam manuscrisele Sînzianei Pop care se arăta impresionată însă… nu mi le publica. În campania următoare am continuat să scriu proză, încurajat într-aceasta de George Bălăiţă, redactorul de la Ateneu, care mă debutase cu poezii dar mi-a publicat apoi şi câteva proze scurte.  Din păcate am pierdut scrisorile pe care mi le trimitea, cu încurajări şi sfaturi, cu comentarii de lectură. Pe neobservate, se adunaseră vreo douăzeci de titluri şi le-am dus la editură, aceeaşi, singura de fapt din Capitală: E.S.P.L.A.. Elisabeta Donoiu, de la secţia proză şi redactorul şef-adjunct Lucian Cursaru erau hotărîţi să mă publice, dar trebuia să aleg: poezia sau proza, căci nu puteam apărea simultan cu două cărţi. La poezie era coadă mare, inflaţie chiar, pe cînd la proză aveam o poziţie neaşteptat de bună. M-am decis pentru proză!

Ultimele 2 imagini cu Casa Scriitorilor, la ora H, a semnării protocolului cu familia Monteoru 

Casa Monteoru în momentul transferării către proprietari. În dreapta porţii, un telefon public defect, de la care nu se poate vorbi cu Dumnezeu... ...

Nici un scriitor nu a intrat astăzi pe porţile încă deschise, dar care au fost dotate cu lanţuri şi lacăte... Cât despre acţiuni de protest ale breslaşilor, despre vreun lanţ uman, nici pomeneală de aşa ceva...


MÂINE, O PAGINĂ DE JURNAL (15 aprilie 2013) 
O relatare despre Casa Monteoru la ora predării către proprietari...
Discuţie dezinhibată cu noul proprietar, celebrul oboist şi muzician George Angelescu - MonteOro



Poezii de pe vremea cenaclului Labiş


Umbra

Pe închisa pleoapă stângă
Mi-a căzut o umbră-n dungă.
Cu-nserarea de sub pleoapă
Planeta mea o întreabă:
Eşti a cărei sau a cărui
Lucru din care te nărui?
Pasăre sau vietate
Om sau salcie-ntre toate
Aşteptate şi neaşteptate?
În zbor fluture zălud
Sau albină de la stup -

Ori eşti umbra fără trup?
 1967

Cântec în mine
Lui Ovidiu Genaru

Vieţuiesc un contur
Crescut atât
Cât a putut
Sângele meu
Să ţâşnească-mprejur.
Atingerea dintre soare
şi sânge
Mă arde.
O dulce chemare
Mă doare
Mă-mpinge
Mă soarbe...
1968

De tinereţe

Cumpăna se-nclină, ameţindu-ne sângele
Stelele-s pulbere pentru atingere
Apa-n sărut şi-nnoptează luceferii –
Un răgaz în penumbră al trecerii.

Apoi cumpăna revine în lume
Fixându-se pe vechiul nume.

Şi ciutura se leagănă-n vânt
Apa ascute pumnale-n spărturi
Şi se scurge sufletul până la fund
În iubiri şi în uri.
1964

O ceaţă

Zi şi noapte carnea mea fierbinte
Îşi înteţeşte ceaţa – o aureolă
Care să mă facă mai vizibil.

Totdeauna o ceaţă subţire
Se adună-mprejur
Ca o carne de fruct -
Un sâmbure sunt, prin urmare.

Totdeauna un fel de tămâie
Mă-nfăşoară ca pe un căţui
Şi cineva cădelniţează cu mine
Sub naosul cerului.
1966


Iar toamnă...

Iar toamnă, cu
Mohor copt, râpi aprige,
Cu stoluri de grauri dând roată
Şi albind într-o dungă,
Cu draperii atârnând
De marginea norilor –
Şi cu sufletul care
Nu-şi mai află lăcaşul
Şi-ndreptăţirea -

Cu amintirea în care nu mai poţi privi
Ca printr-un geam vechi
Năpădit de colb şi păienjeni
De la un conac părăsit...
Iar toamnă, lângă râpi.

Şi-mprejurul doar atât:
Cu mohor s-a mohorât.
1968

Obişnuita curgere

Zilele mi se continuă domol
Pe o îndârjire tulbure, ca de nămol.

Între maluri, apa – ca un obicei –
De atâta curs rămâne-n urma ei.

Peştii se ridică pe curent
Pietrele înşeală un proverb,

Iar printre solzi şi micele din piatră
Se-aprinde câte-o rimă, dintr-o dată.
1968

Seară             

1.Acum la casa din copilărie
se-ntunecă în aer cu găini
Şi-mi e un dor de necuvântătoare
şi mai ales de puii lor puţini.

2. O suflete, coroana mea de brad
Prin care zilnic înverzesc şi cad!

3. Ce-ar fi odihna nopţii fără mâini
Care-şi urmează felul când dormim –
Una pe zid şi fire pân-la stele
Cealaltă înrădăcinată în podele?!

4.Prin somn ajungem lângă un bunic
Care mai moare pentru noi o dată
Trăgându-ne un braţ întreg în var
Din umăr pân-la degetul cel mic.

5. Cândva nepotul cel mai depărtat şi drag,
O să se bage lângă noi în pat
Şi-ncălecând pe coşul pieptului
O să ne-oprească inima cu-n deget.
1966  


ion lazu, imagini din Atena... O ascensiune pe Licabetus...



















Ultima stradă sub Licabetus poartă numele celebrei românce Dora D' Istria.


































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu