6 mai: Laurenţiu Ulici, n. 6 mai 1943 - m. 16 nov. 2000

 

Buzoian de origine, din părinţi greco-catolici, probabil ardeleni, şi-a făcut liceul la Ploieşti şi a urmat Filologia la Bucureşti, cu licenţa în 1966 şi apoi Filosofia, absolvită în 1970. A devenit redactor la Contemporanul, unde şi-a publicat majoritatea cronicilor la cărţile de debut pe o perioadă de peste 30 de ani. A devenit preşedinte al Uniunii scriitorilor în 1995, iar moartea sa, din cauza unei sobe înfundate, la Făgăraşi, a survenit în timpul unei deplasări pentru lansarea unor cărţi de poezie.

A încetăţenit în literatura română contemporană ideea generaţiilor literare, pe care le vedea succedându-se cam la zece ani. S-a ocupat pe rând de şaizecişti, de şaptezecişti şi optzecişti, concentrându-se în special pe debuturile scriitorilor, poate din dorinţa de a descoperi noile nume de nădejde ale scrisului românesc; o făcea poate şi din convingerea că opera de debut poartă in nuce cifrul personalităţii scriitoriceşti; poate şi din dorinţa de a fi alături de condeiele nou venite, de la care s-ar fi aşteptat o emancipare a literelor române.

Oricum, foarte curând, afirmându-se în câmpul criticii literare, a susţinut rubrici de întâmpinare la reviste din Capitală dar şi la multe din revistele literare din ţară. O minte limpede, rapidă în discernerea elementelor de text literar, dar şi o sănătoasă încredere în sine l-au propulsat în prima linie a criticii tinere. Combativ, mereu pe fază, s-a dedicat total cercetării fenomenului literar din stricta actualitate. A debutat în volum, la 28 de ani, cu Recurs, eseuri, 1971. Titlul ar sugera dorinţa de a institui un punct de vedere nou, original, personal asupra problemelor privind creaţia literară. Prezenţă agreabilă, de tânăr bine legat, înalt, ochelarist, despre care te-ai fi aşteptat să afli că practică cine ştie ce sporturi de mare angajament, când el se dedicase deja sportului minţii şi sensibilităţii, L.U. nu dădea semne de timiditate, ci dimpotrivă. Uşorul defect de dicţie nu-i inducea vreun complex, care pe  alţii îi plasează în espectativă prelungită. Gândul mă duce la faptul că însuşi Moise, cu mintea sa fantastică-răzbătătoare-vizionară, era marcat de bâlbâială, vorbindu-le celor din neam prin intermediul lui Aaron, fratele mai mic. Cum de asemenea, mai aproape de noi, dar caz despre care abia acum aflu, Nicolae Bălcescu nu şi-a lecturat Proclamaţia din motivul unei similare deficienţe de vorbire. La L.U. abia de era sesizabilă şi verva sa susţinută făcea să se estompeze rapid prima impresie. Încă o observaţie: nu te instalezi-lansezi în critica literară, nu te plasezi de bună voie în mijlocul cuibului de viespi al autorilor dacă nu ai despre sine părerea că îi poţi domina/anihila/ţine la respect. 

Toţi cei care au scris despre L.U. au remarcat faptul că s-a pasionat de debutanţi, de noii veniţi în arenă, chiar dacă impulsul spre creaţia literară nu a fost dus la capăt. De aici volumele succesive de Prima verba, iniţiate în 1974 şi ajunse la volumul IV în 2005, ele reprezintă  cam trei sferturi din bibliografia criticului. Ce-i drept, a contribuit la recuperarea în epocă a unor mari scriitori interbelici. Şi a întocmit o Antologie 1001 poezii româneşti, în 4 volume, lucrare necesară, care pe destui poeţi i-a nemulţumit, cum e de aşteptat în astfel de cazuri.

Dar abia după Decembrie L.U. a ieşit în faţă cu marile şi multiplele-i disponibilităţi. S-a manifestat activ în reorganizarea Uniunii Scriitorilor (devenind director din 1990 al noului Luceafărul, unde cu doar 3 colaboratori făcea o revistă la care pe vremuri lucraseră de zece ori pe-atâţia redactori), în 1993 era vicepreşedintele acesteia - Şi i se pune la activ manevra prin care USR a devenit beneficiara chiriei de la Casa Vernescu, găina cu ouă de aur a scriitorimii, de atunci încoace. Dar s-a manifestat la vârf şi în nou deschisa viaţă politică, devenind membru în Biroul permanent al UFD (forţele de dreapta), şi senator, cu mari însărcinări culturale. N-a mai fost decât  un gest de complezenţă să devină preşedintele USR în 1995.

Mereu pe val, de-atunci înainte, va fi adunat nu numai prieteni şi admiratori, ci şi duşmănii perfide, căci nedeclarate, ca pe la noi.  La moartea sa, acum exact 11 ani, în condiţii de tot ciudate, de nu cumva de-a dreptul suspecte, lumea culturală dar şi cea politică a ţării s-a consternat. Dar s-au făcut auzite şi suspiciunile. L.U. intrase în conflict direct cu Poliţia judeţului Braşov, care, caz grav, se autosesizase la apariţia unor poezii ce tratau cu sictir sfânta dragoste de scumpa ţărişoară, Rromânia!!!.  L.U. le-a răspuns de la obraz acestor cenzori de şcoală nouă. Şi tocmai acolo, în judeţul Braşov, peste numai 2 luni, după ce participase la lansarea unei cărţi cu temă politică a colegului său de senat Paul Ghiţiu, la Făgăraş, cazat peste noapte în casa unor prieteni ai senatorului, a fost găsit asfixiat, împreună cu şoferul limuzinei senatoriale. Tulnice, munţi de flori, discursuri, înmormântare lângă Marin Preda şi Nichita Stănescu. Un sfârşit de mare onoare (inclusiv onoruri militare), însă o frângere nedreaptă a unui destin ce se prevedea strălucitor. O grea pierdere pentru literatura noastră, care din acel an 2000 se află în continuă pierdere de viteză, chiar dacă fără legătură directă cu dispariţia lui Ulici.

M-ar fi putut cuprinde în sumarul volumului I din Prima verba, căci debutasem editorial în 1970, iar în 1971 îmi apăruse a doua carte de proză. Dar n-a fost să fie. Iar întâmplarea face să nu fi scris niciodată despre mine. Sau a scris totuşi, un referat de o pagină, prin care a pecetluit soarta celei de a treia cărţi, apărută deabia în 1982... Ştiu asta de la redactorul de carte, care, ca să se justifice, îţi  trecea prin faţa ochilor referatele cu pricina... Când nu era vorba de cărţi pe linie, se ascundeau, bieţii, în spatele hârtiilor-scut.

Şi este anume motivul pentru care, după un deceniu, m-am prezentat cu cea de a cincea carte a mea, romanul Rămăşagul, abia apărut la Cartea românească, graţie lui Mircea Ciobanu (îi aveţi pe ambii în fotografie), la redacţia Contemporanului, i-am înmânat cartea (ceea ce, recunosc, nu făcusem mai înainte, cu celelalte cărţi) şi l-am invitat să vorbească la lansarea acesteia. S-a prezentat la sediul Întreprinderii geologice şi a vorbit foarte elogios despre carte şi despre talentatul autor. Episodul respectiv se află în Scene din viaţa literară, 2007, poate ar fi cazul să-l postez aici, fiind vorba de consemnarea la cald a întâmplării. Însă o cronică la romanul meu tot nu a publicat, din câte ştiu. Negăsindu-ne noi doi niciodată pe aceeaşi lungime de undă, încă de la început...

(Mă uit pe Listele din volumele Prima verba și constat că din sutlete de nume despre care referă Ulici, timpul nu a reținut decât 4-5 nume din fiecare volum. Și atunci, vorba lui Anton Pan: Ce mai chichirez gâlceava?)

 

Opera: Recurs, 1971 (eseuri); Prima verba, 1974 (critică) ; Nouă poeți, 1974; Biblioteca Babel, 1978 (eseuri); Prima verba II, 1978; Confort Procust, 1983 (cronici literare); Prima verba III, 1992; Literatura română contemporană - 1995, volumul I - Poezia; (operă rămasă neîncheiată); Dubla impostură, 1996 (essais politiques); Prima verba IV, 2004.

A publicat două antologii: Nobel cotra Nobel, 1988 şi 1001 poezii româneşti, 1998.

Citeşte mai mult:  http://www.observatorcultural.ro/LAURENTIU-ULICI-7-ANI-DE-LA-MOARTE*articleID_18706-articles_details.html

http://www.gds.ro/Actualitate/2005-10-27/LAURENTIU+ULICI+TRIMIS+IN+SOMN+ETERN+DE+MINA+CRIMINALA%3F

http://www.romlit.ro/laureniu_ulici

 

Ion Lazu: Scene din viaţa literară. Ed. Ideea europeană, 2007:

1 noiembrie 1982. Am aşteptat încheierea campaniei ca să pot face lansarea Rămăşagului la întreprindere. Acum vreo săptămînă l-am căutat pe Laurenţiu Ulici la Contemporanul, i-am dat cartea şi l-am invitat la lansare. Au mai venit Ahoe şi Niki Opriţescu. Sala plină, la subsol. Tudor George se lansează, în stilul lui inconfundabil. Niki Opriţescu aminteşte că mai întîi a existat scenariul de film, "scenariul nostru", pentru care ne luptăm în continuare. Şi iată-l pe Laurenţiu Ulici scoţînd în evidenţă stilul elevat, fluenţa scriiturii, construcţia parabolei – adică exact ce-mi contestase în acel referat de comandă, cu care mi-a blocat Curtea interioară pentru zece ani… Dar Ulici nu ştie că eu ştiu despre referatul lui, de la dna Donoiu, redactor de carte. Oricum, de data asta a trebuit să citească atent înainte de a se pronunţa. Ceea ce-mi şi dorisem. Din sală iau cuvîntul Romică Purecel, Mircea Mureşan şi Doina Nimigean. Apoi descindem la Uniune, îl invit pe Ulici la masa noastră, dar se ţine de-o parte. Are vreo întîlnire. Sau bănuieşte şi el ceva?

 

 

Poezia zilei:  Lucian Blaga, n. 6 mai 1895:

 

Din recitalul Lidiei Lazu, Izvor sonor:

Eu nu strivesc corola:

http://www.youtube.com/vatch?v=_eHRywATRcY

 

ziuă verde, duh de nuc:

http://www.youtube.com/vaych?v=hDtJeHBip3I

 

 

Alţi scriitori:

Ion Vlasiu, n. 1908

Petre Pandrea, n. 26 iunie 1904 - d. 8 iulie 1968

                                                                                             

 

7 mai: George Ciprian, n. 7 iunie 1883 - m. 8 mai 1968 

 

 

Încă un buzoian, acesta născut dintr-un tată grec - de meserie brutar în cartierul Biserica Greci (originar din insula Cipru! - Ciprian...), a făcut şcoala primară în cartierul buzoian deja amintit, apoi s-a mutat cu mama sa la Bucureşti, urmând liceul la Gh. Lazăr, coleg cu Vasile Voiculescu şi Dem. Demetrescu-Urmuz, cu care pe-atunci făcea diverse farse adolescentine, reamintite în scrierile sale memorialistice. Urmează Literele, cu licenţa în 1907, după care se înscrie la Conservator, devenind emulul lui C. Nottara. Actor şi publicist,  a jucat cu mare succes în piesele de bază ale vremii: Răzvan şi Vidra, Vlaicu Vodă  şi în alte piese din repertoriul autohton, dar şi în piese din dramatzurgia universală, adesea în rolul principal. S-a exersat încă de la început în film, jucând în  Războiul independenţei, 1912, dar şi în  O noapte furtunoasă, 1942, până şi în 2-3 filme de după război. Va rămâne însă ca unul dintre cei mai talentaţi dramaturgi interbelici.

Prima sa piesă,  Omul cu mârţoaga, 1927, va avea un succes fără egal, ca urmare a fost jucată la Paris, Berlin, Praga şi Berna, fapt fără egal la acea dată pentru dramaturgia românească.

Piesa sa  Capul de răţoi, 1938, reluată după a doua conflagraţie mondială, a dat de gândit exegeţilor, datorită mijloacelor avangardiste şi absurde, fiind de aceea considerată ca prefigurând teatrul lui Eugen Ionescu. (Mai reticent, G. Călinescu îl numeşte pe autor "un mic Calderon al nostru"). Nici n-ar fi de mirare, din moment ce bunul său prieten Urmuz a fost considerat unul dintre iniţiatorul absurdului în literatură - un Jarry al României.

Prea puţin jucat şi citit şi cu atât mai puţin cercetat exegetic, George Ciprian este fără dubiu una dintre piesele de rezistenţă ale dramaturgiei noastre. Din păcate, comunismul a căutat să eludeze tocmai aspectele de absurd indicate în operele acestor mari precursori, strecuraţi parcimonios, cu diverse stratageme şi deturnări ale atenţiei de la "direcţia loviturii principale", cum se spune în termeni militari, către, se înţelege, satirizarea lumii burgheze. Mai greu de explicat este faptul că în noile împrejurări, ale absurdului generalizat, este în continuare neglijat unul dintre clasicii dramaturgiei ce cultivă absurdul, grotescul, oniricul, fantasticul etc, ca mijloace de distanţare şi de indexare a metehnelor vremii. La Buzău a fost înfiinţat un Teatru ce-i poartă numele, inaugurat  în aprilie 1996 cu piesa Capul de răţoi, cum se şi cuvenea.

Sunt de neuitat serile în care au fost transmise piese de George Ciprian la emisiunea  Teatru la microfon.

                             

Teatru: Omul cu mârţoaga (1927);  Nae Niculae (1928);  Capul de răţoi (1938);  Ioachim - prietenul poporului (1947);  Un lup mâncat de oaie (1947), la care se adaugă volumele de memorialistică: Cutia cu maimuţe;  Măscărici şi Mâzgălici

 

Citeşte mai mult: http://www.teatrulgeorgeciprian.ro/pagini/george-ciprian.php

http://yorick.ro/george-ciprian/

 http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Ciprian

ro.wikipedia.org/wiki/George_Ciprian‎

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale. 

5 iunie 2007, duminică:  (...) De acolo, ajung pe fosta Ştefan Furtună, acum Mircea Vulcănescu, la nr. 65-B, pentru George Ciprian. Apare un domn în vârstă, Buzatu, îmi dă telefonul său, să-l sun seara; aflu că a fost director la editura Litera, care scotea pe vremuri cărţi în regie proprie. Dl Buzatu l-a cunoscut bine pe G. Ciprian, dramaturgul a stat în apartamentul de la parter. Da, convenim, casa e cam retrasă de la stradă şi fără bună vizibilitate, să vedem cum facem cu fixarea plăcii. Într-o curte vecină, mi se spune, a existat o statuie de zeu grec, a dispărut, nimeni nu ştie cum... Iar în curticica asta văd cu mirare şi încântare o imensă geodă, înaltă de vreo 60 cm, cu frumoase cristale de cuarţ-ametist. De mare efect, însă locul fiind strâmt, practic doar o cărăruie de acces şi lumina precară, între clădiri, nu e lesne s-o identifici, s-o admiri... Îmi rămâne gândul la surprinzătoarea geodă.

 

 

Poezia zilei, Lucian Blaga (n. 6 mai 1895):

 

Din recitalul Lidiei Lazu ”Izvor sonor”

 

Trăim sub greul văzduhului:

http://www.youtube.com/vatch?v=phxL-tOAtIQ

 

Dacă lumina ar putea cânta:

http://youtu.be/-K-g5N7wrg8

 

 

Poezia zilei: G. Topârceanu, m. 1937

 

De profundis

 

Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an si jumatate
De când ati declarat ca-s mort
În unanimitate.

Toti prostii câti m-au cunoscut
Ziceau:, , Mi-era un fel de ruda —
Saracul! Cine-ar fi crezut?..."
Îmi vine sa-nviez de ciuda!

Profane mâini mi-au rasfoit,
La Iasi, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.

Ma pipai, stau nedumerit.
Ma trag de par, simt ca ma doare...
Nu, n-am murit!
Va dau cuvântul de onoare.

Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fata.
Traiesc, de vreme ce sunt trist
Si râd ca altadata.

Dar astazi, negru si zburlit
De cum m-a prins dusmanul, —
Va dau de veste c-am sosit
Întreg, si eu, si geamantanul! 

 

 

Alţi scriitori:

C. Dobrogeanu Gherea, m. 1920

G. I. Tohăneanu, n. 1926

Octavian Goga,  n. 1 aprilie 1881 - d. 6 mai 1938.

Octavian Paler, n. 2 iulie 1926 - d. 7 mai 2007.