25 mai: Henriette Yvonne Stahl, n. 7 nov. 1900 - d. 25 mai 1982
Născută chiar la începutul secolului XX,
într-o localitate din Lorena-Franţa, familia se naturalizează la Bucureşti,
tatăl H. Stahl, devenind stenograful lui N. Iorga şi prieten de-o viaţă.
Sora sociologului H. H. Stahl, afiliat şcolii lui Dimitrie Gusti,
Henriette-Yvonne, cu mari probleme de vitalitate încă de la naştere, face
şcoala primară în particular, apoi liceul şi urmează actoria între 1922-1925.
Debutează în 1931 şi în acelaşi an se căsătoreşte cu poetul Ion Vinea. Duce o
viaţă sentimentală mai ciudată, în 1945 se cuplează cu mult mai tânărul Petru
Dumitriu, pentru încă 10 ani şi tot ce urmează în viaţa ei particulară nu e
lesne de urmărit şi poate nici de înţeles. Oricum ar sta lucrurile din acest
punct de vedere, care mai puţin interesează, fapt este că autoarea se afirmase
în proza ultimului deceniu interbelic, (apreciată de Ibrăileanu şi de
Sadoveanu) - aşa că G. Călinescu îi consacră o coloană în Istoria sa, insistând
pe observaţia de mediu social dar în principal pe tematica feministă, cu subiecte
în care femeia are prim-planul atenţiei naratoarei, luptând pentru fericirea
sa, dar în fapt dând frâu liber unei sexualităţi ce nu are legături cu
moralitatea şi cu rânduielile sociale.
Cu instalarea Regimului pro-bolşevic,
urmează douăzeci de ani de interdicţie scriitoricească, iar reintegrarea se va
face în anul 1965, cu Fiul
meu, omul; în anul precedent
apăruseră, cu modificări de circumstanţă, spre a deveni publicabile, poeziile
lui Ion Vinea, Ţara
fântânilor - exemplarul de semnal l-a primit pe patul de moarte! -, în
acelaşi an avusese loc reapariţia lui Doinaş, a lui Ovidiu Cotruş; H. Y. S.
apare un an mai târziu, în serie cu Dragoş Vrânceanu, cu Adrian Maniu, cu alţi
câţiva, printre care şi vecinul de stradă Vladimir Streinu. E de
meditat asupra destinului acestor mari scriitori, nevoiţi să tacă - şi să se
teamă! - iar unii să facă ani grei de puşcărie politică - în perioada cuprinsă
între 45 şi 65 de ani, de maximă putere creativă la autor. N-ar fi aici o
explicaţie că literatura română, la 1989, recuperând cât s-a vrut şi cum s-a
putut din opera scriitorilor interbelici, nu a reuşit să devină chiar ce s-ar
fi cuvenit?
Traducătoare de mare forţă stilistică, a
îmbogăţit cultura noastră cu traducerea integrală a ciclului Forsyte saga, dar şi cu La răscruce de vânturi, însă a
tradus şi din autori japonezi, din palmaresul ei neputând să lipsească tocmai
literatura franceză: Maurice Brion, Andre Maurois... Câteva romane de-ale sale
au apărut în Franţa, în traducere proprie.
Capodopera autoarei pare să fie romanul Voica, 1924, având subiect din viaţa rurală
(a trăit într-o familie de la ţară, în copilărie, din cauza sănătăţii precare),
apărut în foileton în Viaţa Românească, apoi în volum, reeditat în 1947 şi
pentru care în acel an a primit Premiul S.S.R.
În 1928 apăruse Mătuşa Matilda, un grupaj de 4
nuvele, în 1934 Steaua
Robilor, în 1965 Fratele
meu, omul, în 1971 Între zi şi noapte, iar în
1972 Pontiful.
Fotografia pe care o reproduc aici,
preluată de pe Wikipedia, pare să fie de la sărbătorirea scriitoarei, la Sala
oglinzilor USR, la vârsta de 80 de ani, ciocnind cu Eugen Jebeleanu, eternul
vicepreşedinte al U.S.R..
Rog, citiţi mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henriette_Yvonne_Stahl
***
S-a întâmplat să asist la lansarea
romanului Între zi şi noapte,
1971, la Librăria Sadoveanu, invitat de redactorul de carte de la editura
Minerva. Autoarea, a venit însoţită de o altă doamnă în vârstă, presupun a fi
fost Alice Botez, totuşi cu 10 ani mai tânără decât sărbătorita. Amândouă numai
spirit, aş spune, căci pierite fiziceşte, slabe-pergamentoase, aproape nişte
fantome, cu priviri fosforescente, halucinate. Le priveam eu însumi fără
să clipesc: fascinante, apariţii neverosimile în plin ceauşism, translate ca de
pe altă lume, cu vestimentaţia de zile mari, din anii 30, cele două
"foste" sprijinindu-se una de alta, mai ales la modul simbolic.
Fragile, însă bravând triumful, iar în fapt doar neînfricate, decise să
înfrunte viscolul ostilităţilor ideologice...
Aflasem de concubinajul cu mult mai
tânărul Petru Dumitriu, care o preluase fără ezitare de la Ion Vinea. Se spunea
că aceşti doi mai vârstnici scriitori, care nu întrevedeau nici o şansă de a
publica ei înşişi, îi relataseră lui P.D., poate că îi şi scriseseră într-o
primă variantă, întâmplările din Cronică
de familie, romanul ce l-a făcut celebru pe Dumitriu, după ce mai înainte
se prezentase lamentabil cu Drum
fără pulbere, romanul descalificant despre măreţele înfăptuiri ale
Canalului Dunăre-Marea Neagră. Ceva trebuie să fi fost adevărat în tot ce se
spunea. Şi am avut o confirmare directă, chiar din partea lui Petru Dumitriu,
pe care l-am întrebat, la întâlnirea din Sala Odobescu, în preajma alegerilor
prezidenţiale din 1992 (venise invitat de Iliescu...): Este adevărat că
aţi semnat traducerea lui Hamlet, efectuată de Ion Vinea?. Răspunsul a
fost afirmativ, fără alte detalii, fără vreun mea culpa, doar cu menţiunea
cinică: "Dar cine trebuia să ştie a ştiut..."
Imobilul în care a trăit Henriette Yvonne
Stahl, B-dul Pache Protopopescu nr, 89, pe faţada căruia există o placă
memorială: "Aici a locuit şi scris scriitoarea Henriette Yvonne
Stahl." Imaginea se află și în albumul meu Literaturile
Bucureștiului, 2009.
Eugen Simion, n. 25 mai 1933
Operă prodigioasă de critic şi istoric literar, autor
de studii, eseuri, ţinând decenii la rând rubrică săptămânală în revistele
literare; autor de manuale şcolare, coordonator al Dicţionarului general al
literaturii române, în 7 volume, 2004 -2009. Editor al unei ediţii integrale a
manuscriselor eminesciene în 36 volume anastatice.
În ce mă priveşte, în afară de cronicile săptămânale,
m-au interesat eseistica şi încă mai mult jurnalele autorului. Timpul trăirii, timpul
mărturisirii, Întoarcerea autorului, Jurnalul german etc.
Opera literară: Proza
lui Eminescu, 1964; Orientări
în literatura contemporană, 1965; Eugen Lovinescu,
scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed
Skeptic), 1971 (ediţia a doua, 1994); Scriitori români de azi, I, 1974 (ediţia a doua, 1978); Scriitori români de azi, II, 1977; Timpul
trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediţie, 1979, a treia ediţie, 1986), 1983 - ediţia în limba maghiară; Dimineaţa poeţilor, 1980, (a doua ediţie, 1995, a treia ediţie, 1998); Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediţie, 1993); Scriitori români de azi, III, 1983; Sfidarea
retoricii, 1986; Scriitori
români de azi, IV, 1989; Moartea
lui Mercutio, 1993; Limba
maternă şi limba poeziei -
Cazul Christian W. Schenk, colecţia Phoenix 1993; Convorbiri
cu Petru Dumitriu, 1994; Mircea Eliade, un spirit
al amplitudinii, 1995; Fragmente
critice, I, Scriitura publică, scriitura
taciturnă, 1997; Fragmente
critice, II, Demonul teoriei a obosit,
Fundaţia „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1998; Fragmente
critice, III, Fundaţia „Scrisul
Românesc” & Univers Enciclopedic, 1999; Fragmente
critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000; Ficţiunea
jurnalului intim, (3 volume), Editura
Iri & Univers Enciclopedic, 2002.
Citeşte mai
mult: despre Eugen Simion
coordonator al DGLR, proiect de el iniţiat şi dus la capăt "cu toate
mijloacele", cum s-ar spune: http://www.observatorcultural.ro/Eugen-Simion-un-cal-troian-ramas-din-vremuri-de-curind-apuse*articleID_17298-articles_details.html;
tot în
chestiunea DGLR, citeşte mai jos textul meu: ADDENDA
E.S. se mărturiseşte, la 79 de ani:
http://www.jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-eugen-simion-613693.htm; alte
mărturisiri ale criticului, în 2011, la Academie:
http://www.farafiltru.net/spovedania-lui-eugen-simion.html
***
În a sa Istorie critică, N. M. îi consacră lui E. S.
nu mai puţin de 7 pagini: Un articol foarte bine condus
analitic, relevându-ne pe cel mai important comentator al literaturii
contemporane, p. 1213, care ne-a oferit cea mai obiectivă panoramă a literaturii.
Despre literatura mai veche a scris mai puţin, anume la începutul carierei
critice, ocupându-se de Lovinescu, trecut sub tăcere de oficiali, apoi despre
Eminescu, iar mai de curând, despre Mircea Eliade şi gerenaţia sa. Un critic
cumpănit şi "democratic", însă prudent, care nu a lansat pe nimeni,
ci a scris al doilea sau şi mai târziu, cînd valoarea unui autor era deja
dovedită; astfel că exegezele lui Simion schiţează un început de sinteză despre
autorii contemporani, adunate în celebrele volume de Scriitori români,
cu adaosuri, reajustări în volumele următoate, pe măsură ce evoluţia autorului
permitea reevaluări. Între abordările conservatoare şi stilul ludic-inventiv, a
dovedit că-i favorizează pe tradiţionalişti. Echilibrat, a scris la fel despre
oricine, practicând un stil fără riscuri, oarecum lipsit de nerv, de accente
polemice, asemenea unei femei splendide dar frigide. Părând a-i acorda
prioritatea în competiţie, în ultimele paragrafe, cu subtilitate, N. M. îl
trage mult în jos pe criticul-academician, recunoscând totuşi că în Jurnalul
parizian, ca memorialist-prozator, E. S. dovedeşte alese înzestrări
stilistice, de semnalat şi la alţi critici precum Valeriu Cristea, Matei
Călinescu etc.
Ion Lazu: ADDENDA
Stimate Dle Academician Eugen Simion,
Pentru a înlătura orice confuzie (căci ştiu că
deţineţi alte nenumărate şi înalte funcţii, asemenea dlui Nicolae Manolescu,
ale cărui funcţii în diferite comitete şi comiţii au fost înşirate de curînd în
Gîndul – poate aveţi şi
dvs la fel de multe, poate chiar mai multe, competiţia prietenească dintre dvs
şi celălalt mare critic rămîne deschisă pînă la sfîrşit, sau…în eternitate…),
precizez că mă adresez Dvs în calitatea pe care o aveţi de coordonator al
Dicţionarului General al Scriitorilor Români, ed. Academiei, vol IV, literele
L-O, apărut de curînd. Supărarea vine din chiar faptul că nu mă regăsesc în
acest Dicţionar, deşi sunt autorul a 15 cărţi, dintre care 7 editate înainte de
decembrie ’89. Faptul mi se pare fără mare semnificaţie în ce mă priveşte, dar
cu consecinţe grave cînd e vorba de rostul acestor dicţionare, care se doresc,
aşa cum şi precizaţi în Prefaţă, nişte instrumente de informare cu funcţie
complexă, etc. despre scriitori, reviste, curente etc. Spun că pentru mine nu
reprezintă cine ştie ce dramă deoarece, după ce figurasem în dicţionarele lui
Mircea Iorgulescu şi Marian Popa, vajnicii noştri cercetători într-ale istoriei
literare m-au pierdut pe parcurs, pentru bunul motiv că e mai lesne să faci
dicţionare după alte dicţionare, de preferat după precedentul, nu? În cazul
meu, “ghinionul” ar fi acela că nu apar nici în Dicţionarul Zaciu, care în
schimb a avut drama lui, de care autorii au făcut atîta caz! Stopat/topit în
1984 şi reapărut abia în 1994 – am asistat la lansarea de la Centrul Cultural
Român – autorii nu au reuşit niciodată să dea o explicaţie coerentă a faptului
că au oprit informaţia la nivelul anilor 1982-83: nu numai comentariile, ci şi
bibliografia, ceea ce este o mare inabilitate. Dl Zaciu n-a putut să-mi explice
de ce a scos în faţă atîţia…ardeleni, numai pentru că participaseră la o
traducere sau scriseseră ceva în colaborare (cinste lor şi pentru atît!);
lipseau în schimb mari scriitori din Regat, s-au dat liste, nu revin, ar fi
fastidios.
În cazul dicţionarelor pe care le coordonaţi, deşi aţi
explicat foarte bine rostul lor, nu am reuşit să deduc ce metodă/metode şi mai
ales ce surse aţi folosit în întocmirea sumarului/sumarelor. Listele de la
uniunile de creaţie? Figurez din 1980 la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti
(autor pe atunci a 4 titluri). Fişele de autori de la bibliotecile principale
din Capitală? La Biblioteca Academiei, dar şi la B.C.S şi la B.C.U. figurez cu
cîte 10-12 titluri – lucru verificat de curând. Dicţionarele preexistente? Deja
am amintit de cele două, ce-i drept datînd din anii 70. Who’s’who în România,
care nu a avut abilitatea să folosească datele din Who’s’who in Europa?
Cronicile din revistele literare? Au fost destule… Un singur exemplu – şi nu
întîmplător, veţi vedea: la Veneticii, roman, 531 pagini, Ed. Vinea,
2002 au apărut nu mai puţin de 20 cronici literare, inclusiv în USA şi
Basarabia, dar şi la Radio (două cronici şi trei interviuri), dar şi la TV (3
interviuri). La lansare, dna Ana Blandiana a spus: ”Sunt convinsă că această
carte va intra în istoria literaturii, așa cum e ea, o carte minunată.”. În
Ziua literară s-a scris: „Veneticii, considerat unul dintre marile romane ale
acestor ani”. În Meridianul românesc: „unul dintre marile romane cu care intrăm
în noul mileniu”. În Viaţa Românească: „I.L. se înfăţişează ca un scriitor
reprezentativ pentru întreaga literatură care se scrie de la război încoace”.
Şi: „Veneticii şi autorul său ar trebui să intre în atenţia autorilor de
manuale şcolare”. Afirmaţie reluată în revista Timpul, iunie 2005. (Vă rog să
observaţi că nu iau în discuţie romanele Ruptura şi Sălbaticul,
apărute, ce-i drept, în 2004 şi respectiv 2005).
Să fiu bine înţeles: nu e vorba nicidecum despre
poziţia autoruli I. L. în ierarhia scriitorimii române, ci e vorba de locul său
cuvenit în Dicţionar. Atîta timp cît şi de data asta şi-au găsit locul aici şi
nume despre care nici familia lor nu ştia că sunt scriitori… Înţelege toată
lumea, de la un timp încoace, că fie scriitorul oricît de bun, de meritoriu,
chiar de succes, nu ne mai aflăm pe vremea lui G. Călinescu, cînd te puteai
aştepta măcar la o consemnare; acum autorii de istorii ale literaturii îşi iau
libertatea de a scrie numai despre ce vor domniile lor, “certîndu-i“ prin
omisiune pe cei… antipatizaţi. Să fie acesta încă un aspect al imprevizibilului
postmodernism? Nu ne-am mira. Totuşi, dacă istoriile sunt până la urmă o chestiune
de preferinţe personale, de la un Dicţionar academic ar fi de sperat măcar o
corectă-minimă consemnare.
Nu le fac o vină colaboratorilor Dvs, practic nu-mi
este clar pe cine ar trebui să dau vina; însă ceea ce mă nedumereşte este
faptul că v-am dat cu autograf romanul Veneticii, 531 pagini, Ed. Vinea,
2002 şi atunci nu-mi explic: nu aţi binevoit a citi nici măcar autograful? Era
scris pe pag. 3, iar pe pagina 2, din stînga, imposibil de evitat: paragraful De acelaşi autor: - şi acolo figurează
cele 12 titluri de pînă în 2002. Nu mi-am făcut propriu-zis iluzia că veţi avea
răgazul să citiţi respectiva saga despre refugiul basarabenilor – însă pe de
altă parte îmi este imposibil să înţeleg de ce, în calitatea Dvs de coordonator
al Dicţionarelor…, nu v-aţi “autosesizat” cu privire la bibliografia autorului
şi să fi recomandat colaboratorilor să vadă despre ce e vorba…
Înclin să cred că am eu însumi o mică parte de vină:
v-am întîlnit cîndva pe coridorul de la Casa Scînteii al României literare,
aveam asupră-mi cîteva exemplare din romanul meu abia apărut Capcana de piatră, 1987 – al
treilea roman pe care îl scoteam la editura Cartea românească – v-am salutat,
însă nu am îndrăznit să vă ofer cartea. Mă luasem după o mărturisire
scrisă a Dvs de prin anii ‘70, precum că nu vă place să primiţi cărţi cu
autograf; pe cele care vă interesează vi le procuraţi singur, din librărie.
Totuşi, în 2002, luat de val, cum i se poate întîmpla autorului după ce a
lucrat 7 ani la un manuscris, am “greşit”, dîndu-vă acea carte cu autograf.
Uitasem spusa lui Geo Bogza, izvorîtă poate dintr-o lungă (şi cinică)
experienţă de bonz al literaturii socialiste: "Dragă, cărţile cu autograf
nu se citesc niciodată…"
Încă o precizare: în cele nici 10 minute cît am putut
răsfoi unicul volum aflat în librărie, luat din vitrină, al Dicţionarului IV,
pe care îl căutasem în alte vreo 6 librării fără a-l găsi, (inclusiv la
Cărtureşti şi la Muzeul literaturii, dar şi la Asociaţie), am constatat şi alte
“scăpări”, despre care veţi auzi desigur de la cei (mulţi, din păcate)
interesaţi... Aşa cum din Dicţionarul I, tot la o “repede ochire” aruncată
cîndva, am constatat că lipseşte prozatorul de mare înzestrare Dumitru
Alexandru, autor a 3 volume scoase de asemeni la Cartea românească, placheta de
poezii Focuri iarna, cu
prefaţă de Nichita Stănescu şi două romane: Mahalaua
lunaticilor şi Filip ucenicul; în schimb
există o Doina Alexandru, coautoare la… nu mai ştiu ce. Nu s-ar fi cuvenit o Addenda la vol. II, rectificînd din mers
omisiunile din vol. I?. Ş.a.m.d.
Dle profesor, ca
persoană particulară (am
lucrat 40 de ani în geologie şi m-am dezinteresat de luptele pentru ierarhie în
cîmpul literaturii, scriindu-mi cărţile şi doar atît), aştept de la Domnia
Voastră, tot pe cale particulară, un răspuns, o explicaţie a acestei
rele-neglijente gestionări a unei lucrări fundamentale, pentru care v-aţi
asumat răspunderea.
Cu stimă, Ion Lazu
Alţi scriitori:
Remus Luca, n. 1923
Ştefan Bănulescu, n. 8 septembrie 1926 - d. 25 mai 1998
Şt. Aug. Doinaş, n. 26 aprilie 1922 - d. 25 mai 2002
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu