https://ilazu.blogspot.com/2024/05/19-mai-h.html

Revista România eroică

Vitrina cu cărți

”Veneticii”, o carte a necontenitei adaptări

Un român născut pe malul Nistrului, în apropiere de Tighina, ne propune un roman scris în maniera realismului clasic, în care se simte peste tot plăcerea irezistibilă de a povesti. Orice şi despre oricine, într-un torent continuu ca un fluviu care curge liniştit şi care, din când în când, face vârtejuri periculoase. Pasiunea autorului pentru amănunt şi plăcerea de a-l reda expresiv creează această impresie de apă curgătoare. Ion Lazu este acest scriitor, basarabean prin părinţi şi loc de naştere, dar şi, în foarte mare măsură, oltean de pe lângă Slatina, prin adopţie şi formare. Surprinderea specificului graiului oltenesc, a psihologiei aparte a acestor oameni, în mijlocul cărora creşte şi se formează, îl defineşte foarte bine ca oltean. Însă darul povestirii şi modul de a o face îl încadrează între moldovenii povestitori care au intrat în istoria literaturii române. Criticul literar Radu Voinescu e de părere că „cele mai bune pagini din Veneticii pot concura cu pagini memorabile din Donul liniştit, pentru că bântuie peste tot acel suflu de mare proză realistă.” Şi mai crede el, că „titlul acestui roman ar trebui să intre în manualele de literatură”, părere împărtăşită şi de Ana Blandiana, care spune: „Nu cunosc în literatura română un mai frumos omagiu adus mamei...”. Amândoi au dreptate şi am adăuga că această carte ar trebui, din mai multe motive, să fie în bibliografia obligatorie, dacă mai există aşa ceva în sistemul de învăţământ al dezastruoasei Românii educate. Nu este doar un omagiu adus mamei, ci şi, în egală măsură, tatălui şi bunicului cunoscut, realizat însă, acesta din urmă, în culorile mai aspre, dar atât de adevărate ale bărbatului definit în caracteristicile de masculinitate mai mult sau mai puţin strunită. Naraţiunea acestui roman se construieşte în jurul familiei basarabene refugiate în România, odată cu reocuparea acelei Moldove răsăritene de ruşii sovietici, în anul 1944. Însă depăşeşte cu mult limitele acesteia, reuşind să fie o călătorie diacronică prin mediul sătesc românesc de dincoace şi de dincolo de Prut, cu accent major, desigur, pe primii ani postbelici. Povestioarele din partea a doua a cărţii, definite mai degrabă ca proză scurtă, fiecare dintre ele având o anumită autonomie, alcătuiesc partea a doua a romanului. Personajele principale din prima parte sunt astfel regăsite, evoluate în timp, îmbătrânite, până după revoluţie, dar ele nu trăiesc evenimentele mediului actual, ci amintirile din trecut, care lămuresc episoade neclare din tinereţea lor, din lumea în care au venit cândva, ori din cea de adopţie. Sunt un fel de declaraţii de martor, prin care se confirmă, peste timp cele relatate în prima parte a cărţii – viaţa trăită la prezent. „Veneticii” este un titlu curajos şi destul de aspru pentru o scriere cu caracter autobiografic. Însă el defineşte sugestiv şi tradiţional statutul refugiatului, al străinului, în mediul sătesc tradiţional şi relativ închis. Orice om care nu este din sat este un venetic, iar o familie cu atât mai mult, indiferent de natura lui etnică. Ba, ţăranii din Valea Jiului, care-şi zic momârlani, adică localnici vechi, le zic ungurilor şi orăşenilor „barabe”, ceea ce aduce o nuanţă de diferenţiere religioasă. Baraba este străinul vinovat în locul căruia a fost răstignit Isus. Viaţa familiei lui Grigore Nanu este o continuă adaptare, el fiind un personaj interesant, complex, extrovertit şi cu o exemplară capacitate de comunicare şi putere de a o lua de la capăt, în orice situaţie s-ar afla. Soţia lui, Vera, o femeie îndemânatică, harnică şi nespus de frumoasă, este opusul lui. Introvertită şi mereu în mişcare în obositoarea şi neterminata niciodată trudă pentru întreţinerea familiei, stă retrasă în gospodăria ei şi pare a ieşi la poartă doar ca să-l întâmpine pe el, Grigore, soţul iubit, întreprinzător şi într-o neostenită mişcare. E o femeie model, prototipul ideal de mamă şi soţie. Jelania ei după copilul mort e un poem dramatic în care se concentrează marea durere a iubirii pierdute. Copiii, patru la număr, cresc în mediul românesc şi sunt, fireşte, perfect adaptaţi, fără grijă şi fără să-şi pună niciun fel de probleme, protejaţi de mamă cum nu se poate mai bine şi iubiţi de tată fără nicio reţinere. O familie unită, fericită în interiorul ei, care îşi acceptă soarta, o iau ca atare şi încearcă în permanenţă să facă faţă greutăţilor, nelăsându-se copleşiţi de necazuri. Viaţa de refugiat este dificilă. Tot timpul ai sentimentul dezrădăcinării, te macină dorul frustrant după locul originar, fără a cădea în depresie, ca şi cum Dumnezeu ar fi dat o viitură mare şi ţi-ar fi luat agoniseala întreagă, toată munca şi tinereţea, lăsându-ţi însă speranţa şi încrederea că trebuie să trăieşti, învingând în fiecare zi un obstacol. Mai mare sau mai mic. Sunt cumplite acele permanente schimbări de locuinţă, din cauza proprietarilor care par binevoitori, dar şi presaţi de rezolvarea propriilor probleme. Această familie are capacitatea extraordinară de a se mobiliza şi a se muta imediat în altă parte. Vera, mama cea harnică a familiei, cea înţeleaptă, blândă şi iertătoare, o ia mereu de la capăt cu amenajarea noii locuinţe, pentru a încăpea toţi şi a se simţi bine toţi în ea. Şi toate aceste peregrinări îi leagă şi mai mult. Grigore, Vera, bunicul şi copiii lor, unchii şi mătuşile, toţi în refugiu, par a defini prototipul românilor puşi mereu pe fugă de invadatorii care pun focul şi calcă totul sub copite, şi pe reconstrucţia casei, satului. Este celula imună care refuză să se lase afectată, se revigorează şi rezistă prin istorie. Vera este idealizată într-un fel, dar autorul o face doar din marea lui dragoste pentru mamă. Până la urmă, pentru noi toţi, chipul mamei atinge acea sacralitate blândă care îl suprapune peste cel al Fecioarei Maria, care ştie durerea deznodământului tragic, dar nu lasă să se vadă şi nu lasă să slăbească voinţa de a merge cu iubirea până la capăt. Vera este în acelaşi timp şi prototipul soţiei ideale. Ea ştie că familia este totul pe lumea asta şi dacă îţi iubeşti cu sinceritate partenerul poţi ierta totul, căci acel „totul” nici nu contează dacă şi el te iubeşte. Şi Grigore, bărbatul înalt, ciolănos chiar, dar frumos şi cald, delicat şi optimist, dar alt fel decât ea, o iubeşte fără rezerve, o dragoste care nu se deteriorează, ci curge înainte neîmbolnăvită de suspiciuni şi bănuieli. Vera ştie că bărbaţii sunt altfel, că până la urmă aventurile lui, discrete şi nescandaloase, nu sunt decât faţete ale orgoliului masculin. Iar acest orgoliu odată satisfăcut, partenera de aventură nu

„Veneticii”, o carte a necontenitei adaptări Vitrina cu cărţi România Eroică nr. 1 (70) - Serie nouă 2024 61 ARTĂ ŞI LITERATURĂ

mai înseamnă nimic. Rămâne doar în amintire şi e relatată uneori, dar ca un amuzament oarecare ce trece şi după el nu rămâne decât respiraţia sănătoasă. O afectează trădările lui? Poate că da, însă ea are o structură interioară puternică, care nu se lasă îmbolnăvită de efemer. Nu lasă să se vadă că ştie. Are atât de multă treabă şi atât de mult de iubit, pe el, copiii, pe tatăl ei, pe fratele ei, pe Dona, sora lui, încât nu are timp să se oprească în loc să-şi plângă de milă. Nu are de ce! Sunt pagini admirabile în carte. Furtul cailor, frumoşii armăsari cu care Grigore a venit din Basarabia, aducând în căruţă ce s-a putut încărca, de la Nistru până la Olt, doamne, câtă cale, este redat de autor în stil alert, într-o succesiune nebună de căutări, de alergături, de speranţe şi deziluzii. Caii erau toată nădejdea lor, ei asigurau supravieţuirea economică a familiei, dar generau şi marea invidie pentru frumuseţea, vigoarea şi blândeţea lor. Nu i-au găsit niciodată. E prea târziu când înţelege Vera că au fost furaţi de vecinul lor cu ginerele ţigan-hoţ de cai versat şi nu mai are nicio valoare descoperirea. Vera iartă, ea care merge la biserici, ea care a ţinut în braţe duzini de copii la botez, poate ierta furtul cailor fără pereche. A fost greu după aceea, dar Grigore s-a descurcat, aşa cum s-a descurcat singur de pe la 14 ani încoace, când a vrut să arate că e în stare să stea singur în picioare. Există o propoziţie foarte frumoasă, lirică de-a dreptul, despre caii furaţi. Este gândul Verei, făptura tăcută, cu auzul ascuţit, care şi-a dat seama prima de întâmplare, deşi dormea: Caii noştri au fost furaţi când am ieşit din corlată şi lumina felinarului s-a prelins pe crupele lor (citat din memorie). Ea mai are şi un „decalog” pentru educarea copiilor în respect faţă de pâine şi lapte – alimentele de bază şi sacre ale ţăranului român. Sunt şi referiri la război, puţine, ce-i drept, dar sugestive: retragerea armatei din ‘40 şi comportamentul agresiv al ruşilor şi evreilor faţă de militarii români, întoarcerea armatei peste Prut şi scene de răzbunare pe evrei. Fiecare schimbare, indiferent de unde vine, înseamnă şi anchetarea pentru a se stabili trădările. Trece prin carte din când în când şi imaginea ofiţerului Mihail, fratele Verei, alias Mihai Ciobanu, care a luptat pe cele două fronturi, prizonier la germani, după întoarcerea armelor, întors, judecat, condamnat pentru „trădare”. Cinci ani! Cartea este o frescă a destinului românesc dislocat de dincolo de Prut, reaşezat în mediul românesc şi integrat în el, abia prin copii şi nepoţi, urmaşii care nu au amintiri despre Basarabia. Cei refugiaţi mor cu ea în suflet. Într-o vreme modernă a migraţiilor masive de refugiaţi de război, cartea aceasta pare a fi o premoniţie – anunţând parcă marele exod al ucrainienilor refugiaţi din cauza atacului rusesc. O carte târzie despre consecinţele nefericite ale războiului întăreşte ideea că starea de beligeranţă şi nefericirea dezrădăcinării sunt o permanenţă a omului dintotdeauna.

Grigore Buciu 

19 mai: H. Bonciu, n. 19 mai 1893 - d. 27 aprilie 1950

                                                                     

 

 

Se naşte la Bucureşti, unde părinţii (familie de evrei Bercu Haimovici) se mutaseră şi face şcoala în urbea natală. Apoi pleacă la Viena, între 1917 şi 1921, unde nu se ştie ce studii va fi urmat (s-ar părea că studii tehnice), dar concomitent a frecventat cercurile literare şi artistice ale capitalei austriece, amintirile, interviurile, portretele de scriitori şi pictori vor fi retopite în textele publicate. Începe cu colaborări vieneze la revistele din interbelicul românesc; versuri originale, traduceri din Rilke, Baudelaire etc. Revenit în ţară, duce o existenţă în afara mişcărilor şi grupărilor literare; totuşi, la insistenţele bunului prieten Anton Holban va citi un fragment de roman la Cenaclul Sburătorul. Cantonat în limba română, spiritualiceşte trăia în continuare o aventură literară vieneză. Îşi luase oficial numele Benjamin Bonciu, dar semna şi cu Sigismund Absurdul. În fapt, tatăl său se numise iniţial Carol Haimovici Bercu, schimbat în Bonciu. H. B, trăia marginal, având un magazin de dantelării, perdele, umbrele. Temperamant romantic, cu pusee de sarcasm, s-a folosit de procedee expresioniste, de secvenţe dure alternând cu altele onirice ori halucinante, cultivând straniul, comicul, autopersiflarea, grimasa.

După 1945 se pare că a fost chemat într-o funcţie administrativă ministerială. Poeziile de tinereţe le-a publicat în 1932: Lada cu năluci şi în acelaşi an Eu şi Orientul. În 1934 îi apare romanul Bagaj... Strania dublă existenţă a unui om în patru picioare, prefaţat de Tudor Arghezi. În 1935 apare Pensiunea Doamnei Pipersberg, pentru care a fost acuzat de pornografie, atac la pudoarea publică, fiind condamnat la 3 luni închisoare.  I-au mai apărut cărţile Brom, 1939 şi Recviem, 1945, iar alte două romane şi o culegere de poezii s-au pierdut. După 1970, în colecţia Restituiri girată de Mircea Zaciu i-au apărut principalele romane.

A tradus excelent din Baudelaire, din marii poeţi de limbă germană: Rilke, Morgenstern, Werfel, Widsgans.

 

Citeşte mai mult:  http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-06-09/excentricul-h-bonciu-si-literatura-pornografica.html

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/mvb32009.pdf

 http://www.crispedia.ro/H__Bonciu

*** 

Mi se pare cumva nedrept să scriu despre H. Bonciu numai din referinţele de pe internet, deşi acum acolo găseşti studii foarte docte. Totuşi, practic nu am citit nici un text de H. Bonciu.  Îmi vorbea despre poet, cu mare entuziasm, Nicolae Ţzone, pe când lucram la Vinea, în centrul atenţiei editurii aflându-se mişcarea avangardistă românească şi nu numai. Am intenţionat să-i pun şi o placă memorială. N-a fost să fie... Oricum, am identificat imobilul şi am chestionat locatarii, pătrunzând în curtea interioară. Reţin faptul că la parterul imobilului de 4 etaje, colţ cu str. Lipscani, se află în continuare un magazin cu rochii de mirese... Continuitatea operei, nu? 

Ion Lazu - La Antipa, printre Șerpi (cu Lidia și Ionel)