21 mai Tudor Vianu, n. 27 dec. 1897 - d. 21 mai 1964

 

 

Dintr-o familie de evrei autohtonizaţi şi creştinaţi (bunicul luptase pe front, fusese decorat, tatăl era medic primar la Giurgiu), Tudor Vianu învaţă la Giurgiu şi apoi la facultatea de Drept şi Filosofie din Bucureşti, perfecţionându-se la Tubingen, unde face un doctorat cu tema Schiller, 1923. În mare prietenie şi corespondenţă cu colegul din liceul gurgiuvean, matematicianul Dan Barbilian, cel ce va deveni poetul Ion Barbu, deocamdată aflat, tot pentru desăvârşirea studiilor în Germania, însă la Gottingen. Tudor Vianu revine la  Bucureşti unde va face carieră în estetică şi literatură univerasală şi comparată. Fără să-şi aroge dreptul de a unge poeţi şi artişti, deci nefăcând critică de întîmpinare, şi-a concentrat atenţia pe valorile deja afirmate, contribuind la corecta lor plasare pe scara permanenţelor, în subsidiar acreditând ideea că literatura română poate părea provincială doar în absenţa comparaţiei cu reuşitele din alte literaturi. În 1925, Dualismul artei şi Fragmente moderne, în 1930 Poezia lui Eminescu, insistând pe  formaţia germană şi pe influenţa lui Schopenhauer; în 1931 Arta şi Frumosul, în 1932, Arta actorului, în 1933 Influenţa lui Hegel, în 1934 Tratatul de Estetică, în două volume. Istoria esteticii de la Kant până astăzi în literatura română , în 1936, alte câteva studii, până la cartea de căpătâi, din 1941: Arta prozatorilor români şi în 1942 Introducere în teoria valorilor.

Dar deja pentru Tudor Vianu începuseră anii  de nesiguranţă; indicat de legionari ca evreu ce nu poate educa tineretul român, este eliminat din Universitate. După război, este trimis ambasador în Jugoslavia, 1945-1947, dar la revenire deja era identificat ca promotor al idealismului burghez, neconform cu marxismul; eliminat din nou de la Universitate, dar şi de la Academie, rămâne simplu cercetător la Institut. Reprimit la Academie abia în 1955, când preia şi catedra de literatură universală. Urmează un deceniu al împlinirii profesionale, scriind despre Cervantes, Shakespeare, Camoes, Voltaire, Goethe, Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Dar survine un atac cardiac şi Vianu dispare la numai 56 de ani, lăsând un mare gol în estetica românească, dar şi lucrări fundamentale; dar şi câţiva continuatori destoinici. Studiile de literatură română, plecate la tipar în ziua atacului fatal, apărute în 1965, suferiseră drastice croşetări ale cenzurii. În mare parte acest neajuns a fost surmontat la ediţia din 2003, îngrijită de Vlad Alexandrescu, nepotul de fiică.

La Editura Vinea a existat un proiect de mare frumuseţe: un Album Tudor Vianu, cuprinzând cca 1500 fotografii de familie. Ar fi fost o premieră naţională în gen. Ne-am pierdut nopţile paginând, colaţionând texte şi imagini etc. Numai că, un accident la tipografie a distrus şpalturile şi lucrarea, atât de dorită de familie şi de emulii maestrului, nu a mai apărut. I-am scos un volum de versuri, poemul Arcadia, inedit, căci  atacânt relele rânduieli ale orânduirii socialiste de la noi. Un lung poem, de frumoase resurse umaniste, turnate în impecabilă formă clasică. Ilustraţii de Tudor Jebeleanu.

În câteva rânduri, cu treburi redacţionale, am intrat în casa unde a locuit Vianu. Am reţinut: un hol mare, care funcţiona şi ca sală de primire, cu fotolii, măsuţă, banchetă; şi, în dreapta, camera de lucru a profesorului, izolată de restul camerelor şi zidită cu cărţi. Le-am privit fascinat, cu indicibil jind, cu admiraţie pentru cel ce le-a avut la îndemână. O fereastră mare, spre sud, spre lumină, spre pulsul tihnit al străzii Andrei Mureşan. Asta mi-a dat ideea de a propune, pentru ultima secţiune a Albumului Vianu, intitulată "Fereastra luminată", o pagină complet neagră, în care luminoasă era numai "fereastra susă", la care se zărea un om scriind. Practic un desen de Durer, însă în negativ, aşa încât fereastra luminată să strălucească în faptul nopţii: savantul se cufundase în lucru şi uitase numărul orelor...Un fel demn de a învinge Timpul.

Aflaţi mai mult: http://www.romlit.ro/tudor_vianu__perioada_postbelic

 

*

Pe faţada imobilului din str. Andrei Mureşan nr. 33, colţ cu Piaţa Dorobaniţi, există o placă memorială cu basorelief în bronz înfăţişându-l pe Tudor Vianu. Pe placa de marmură stă scris: "În această casă a locuit filosoful şi omul de litere TUDOR VIANU, 1898-1964."  Iar la numai câteva străzi mai încolo, în acelaşi cartier, se află casa lui Mihail Ralea, prietenul de o viaţă al lui Vianu.  Care avea şi o casă de vacanţă la Zamora-Sinaia.

 

 

Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009.

 

 

 

 

 Ileana Vulpescu, n. 21 mai 1932

 

     

De felul ei din judeţul Dolj, comuna Bratovoieşti, a terminat Filologie bucureşteană, 1953-1958 şi a devenit lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, contribuind ca  redactor la  alcătuirea Dicţionarelor limbii române, 1959-1975.

S-a remarcat şi ca prozatoare, dar abia cu Arta conversaţiei, 1980 a făcut vogă, un roman mereu reeditat şi care şi-a cucerit un public cititor fidel. De altfel romanul a fost dramatizat şi jucat cu succes pe scene bucureştene.

Marian Popa analizează acest roman şi îi găseşte abia abilităţi de intrigă, în manieră feministă, iar nicidecum un stil al conversaţiei strălucitor, eroina principală, considerată alter-ego al autoarei, a divorţat de un scriitor inconsistent ca personalitate, însă cu aere de vedetă şi, crescându-şi fiica, angajează o legătură amoroasă cu un om căsătorit, cu care va avea un al doilea copil,  fără a se crampona de amant, oferindu-i libertatea socială.  N. Manolescu nu o înregistrează nici măcar la Autori de dicţionar. Se pare că pune la îndoială temeinicia unui succes la acest nivel. Celelalte cărţi ale Ilenei Vulpescu nu mai stârnesc interesul fanilor, trecând aproape neobservate.

 

Opera literară: Rămas-bun (roman),  1975 ; Arta conversaţiei, 1980 , 1992, 1994 ,  2003;  Sărută pământul acesta (roman),  1987;  Rămas-bun casei părinteşti (roman),  1990; Carnetul din port-hart (roman), 1996; Candidaţii la fericire (proze), 2002; Arta compromisului (roman), 2002; 2007; De-amor, de-amar, de inimă albastră, 2005; "Viaţă, viaţă, legată cu aţă" (roman),  2007; "Pe apa sâmbetei" (roman),  2009; "Notă informativă bătută la maşină" (roman),  2011;

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_Vulpescu

 http://www.jurnalul.ro/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/ileana-vulpescu-eu-consider-ca-omenirea-e-condusa-de-o-ipocrizie-fara-margini-si-fara-leac-577326.htm

 

 

Ștefan Dimitriu, n. 21 mai 1938

 

 

 

 

 

   

 

Notă: În loc de obișnuita prezentare a datelor bio-bibliografice ale prozatorului și traducătorului în limba română a poetului Evgherni Evtușenco, dau mai jos o primă pagină din cele 8 scrise de subsemnatul despre Lasă zilei scârba ei, Ed. Vremea, 2009, roman singular în literatura noastră de după Decembrie, iar cu o exprimare de care nu mă tem: cartea vieții lui Ștefan Dimitriu.

 

Ion Lazu - Romanul unui veac de istorie românească

(Ştefan Dimitriu: Lasă zilei scârba ei )

După ce m-am convins de singularitatea acestei abordări nemaiobişnuite în proza actuală, dar şi de caracterul incendiar-dinamitard al unora dintre temele pe care le abordează, mă întreb în modul cel mai serios ce destin va avea acest roman insolit, ce soartă îi rezervă actanţii vieţii literare – şi nu numai – după ce vor lua contact cu materia eruptivă a acestei cărţi. Va sări în aer băltita viaţă literară a momentului? Sau poate va reuşi, în modul ei foarte specific, să bage din nou capul în nisip, după modelul păsării africane pe care o imităm atât de fidel, cu un instinct ce nu ne face cinste? Deocamdată, din câte îmi dau seama, nicio reacţie importantă, după aproape un an de la apariţia cărţii. O menţionare fraternă, totuşi, în Luceafărul de miercuri, 26 mai 2010, a scriitorului Constantin Stan, care şi el se îndoieşte că se va găsi cineva dispus să ridice mănuşa... Dăm in extenso fragmentul cu pricina: „Ştefan Dimitriu, cu al său Lasă zilei scârba ei – un tom masiv – vine de mărturiseşte, într-o a doua parte a romanului, despre lumea de după 1990, aproape ca într-o cronică în care evenimentele şi personajele acestor evenimente par absolut fabuloase. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat în acest roman despre care se tace tocmai pentru că este atât de incomod de comentat. Trăită, lumea de după 1990 părea mai suportabilă, citită – te copleşeşte de indignare, revoltă, neputinţă şi scârbă!” (Lumea de azi între scârbă şi fascinaţie) Cum nu se poate mai corectă punere în pagină a situaţiei acestui roman, consemnată de unul dintre prozatorii noştri de primă linie care, printr-o fericită excepţie de la regulă, se interesează îndeaproape de mişcarea literaturii actuale, a prozei cu deosebire. 

În romanul pe care îl discutăm, istoria ultimului secol din viaţa României se reface sub ochii noştri din împletirea iscusită a poveştilor relatate, în reprize alternative, de două personaje cu grad foarte ridicat de credibilitate: povestea evreului nonagenar Solomon Fridman şi cea a autorului (în carte, Pompilian Covaliu), ajuns el însuşi la 70 de ani în momentul când se decide, după îndelungi ezitări, amânări, reconsiderări, să înceapă redactarea acestui text-fluviu. Cei doi naratori la persoana întâi se întâlnesc în preajma cutremurului din 1977, se împrietenesc şi fapt este că mai tânărul documentarist este fascinat de personalitatea celui de care nu se va mai îndepărta niciodată, pe care îl numeşte mereu în text „marele meu prieten” şi căruia, rămânându-i credincios, se simte dator să-i transcrie din memorie povestea vieţii. Romanului acestui bătrân evreu trecut prin toate cumpenele secolului XX – în mod simbolic, născut o dată cu secolul şi dispărând odată cu el – i se adaugă, în timpul redactării, povestea (mai recentă) a documentaristului, neocolit nici el de vitregiile traiului în anii dictaturii roşii, dar şi după aceea. Astfel, un avocat evreu, bine conectat la elita societăţii de dinainte de război, îşi apropie un reprezentant de marcă al intelectualităţii din vremea comunismului, pentru a depăna împreună, în deplină comuniune sufletească, povestea unui veac de extraordinare frământări sociale, ideologice, politice, rasiale din istoria ţării.  

Provenit dintr-o familie de evrei galiţieni împinşi de valurile istoriei pe meleagurile moldoveneşti, Solomon Fridman, căruia toţi cunoscuţii îi spun Guţă – parcă pentru a sublinia perfecta integrare a acestuia în societatea românească – a văzut lumina zilei într-o mahala din Huşi, deci „aproape de malul unui râu blestemat (...) care desparte astăzi două ţări”; dintre cei patru fraţi câţi fuseseră, el va rămâne să traverseze rând cu rând toate pătimirile, ca supravieţuitor norocos, ca martor implicat şi ca reprezentant exponenţial al rasei sale, de-a lungul unui veac, în timp ce fraţii săi vor cădea victime pogromurilor, războiului, exilului, în Rusia, la Auschwitz, în Israel.

Ataşat idealurilor naţiunii în mijlocul căreia se integrează, adolescentul Fridman se prezintă ca voluntar în timpul primului război mondial, participă la înfruntările de la Oituz, din care scapă ca prin minune, după ce fusese străpuns de o baionetă; participă la fierberea din preajma Marii Uniri; împrejurările îl poartă în Basarabia revenită la patria mumă, după mai mult de un secol de înstrăinare; acolo, activând în barou, are ocazia să-l cunoască pe George Liesenthal (desigur, George Lǿvendal), se ataşează de acest personaj fascinant, cu un temperament fenomenal, cu disponibilităţi artistice multiple (pictor, mim, actor, scenograf, inventator), cu un trecut fabulos, un homo universalis la cele mai înalte cote – şi fapt este că numai povestea acestui personaj excepţional, iubirea lui cu poetesa petrogrădeană Ariadna, peregrinările celor doi autoexilaţi ruşi, de extracţie nobiliară, mai întâi singuri, apoi cu cele două fetiţe, avatarurile, chinurile, umilinţele sărăciei lucii, ale foamei cu ştaif, şi succesele fulminante de care a avut parte acest artist-haiduc, ar putea constitui în sine un roman de mare consistenţă. Lǿvendal, un bărbat fără pereche, îl abordează pe un imprudent curtezan al fiicei sale cu cuvintele: „Tinere, ai curea bună?” Şi una-două, îl înşfacă şi îl ridică de la pământ, ca pe un nimic... (p. 69)  

Prin întâmplările extraordinare care-l au ca erou, Domnul Guţă traversează – uneori ca beneficiar de lux, alteori ca victimă a istoriei, dar întotdeauna cu o coloană vertebrală remarcabil de dreaptă – toate evenimentele importante din viaţa ţării, un loc aparte ocupându-l dictatura carlistă, pogromurile legionare şi apoi cele antonesciene, trenurile morţii de la Iaşi, deportările transnistrene, dar şi perioada de după război, de stalinizare a României.( …)

(Și paragraful final: Scrierea unei opere este prin definiţie un proces intim, tainic, inversul a ceea ce se poate explicita şi dirija din afară, cu oricâtă înţelegere şi bunăvoinţă... O aventură pe cont propriu, prin excelenţă, în care nimeni nu-l poate însoţi pe scriitor, ceea ce face măreţia şi unicitatea actului de creaţie. Nu altfel vede lucrurile Ştefan Dimitriu, la sfârşitul unei cariere scriitoriceşti de cinci decenii, când încearcă să dea marea lovitură a vieţii cu Lasă zilei scârba ei. Iar când, în fine, Estera, pornită după cumpărături şi gândindu-se că îl lasă singur pentru buchiselile sale, îi aruncă din mers îndemnul încurajator: „Cred că a sosit momentul să te-apuci serios de roman!”, se face că autorul ajunsese de-acum la ultimele fraze. Şi nu oricum, ci ca învingător

Poezia zilei, Tudor Arghezi, n. 21 mai 1880

 

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!

Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,

Femeie răspândita-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,

Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,

Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji

Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji

Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.

Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.

Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea

Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.

Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

 

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,

De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,

Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde

Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;

Unde-ţi sunt mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?

Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?

Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind

Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

 

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,

Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.

Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte

Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,

Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,

Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

 

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,

Şi frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.

Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura

Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;

Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,

Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

 

Alţi scriitori:

Horia Zilieru, n. 1933                    

Constantin Eretescu, n. 1937 

Ion Lazu - Hai la Muzeul Antipa !

Fluturii și-întind aripa

Gândăceii au elitre

Au  ieșit de sub pupitre; 

Mai vezi și miriapode

Și cristale în geode

De te miri că prin genuni

Ar mai fi așa minuni...

Etc.