vineri, 24 mai 2024

 24 mai: Victor Felea, n. 24 mai 1923 - d. 28 martie 1993   


  
 
                                                                                       

 

 

Fiu al unui preot unitarian (greco-catolic) dintr-un sat transilvănean, şi-a făcut studiile universitare la Filologia din Cluj, după care a fost scurt timp secretar literar la Teatrul Naţional Cluj, iar apoi redactor la Almanahul literar, la Steaua 1949-1970 şi în fine redactor şef-adjunct la revista Tribuna, 1970-1985. A debutat editorial cu versuri, continuând să publice volume de poezie, dar în paralel a desfăşurat o susţinută activitate de critic literar, cu rubrică permanentă, scriind totodată eseuri de artă şi făcând câteva traduceri din engleză: Robert Frost şi din franceză Marcel Brion. O prestaţie literară la vârf, s-ar spune. Totuşi, autorul, considerându-se o natură poetică, nu a părut niciodată pe deplin mulţumit de receptarea critică a liricii sale, deşi  scriind el însuşi în mod constant despre poeţii din prim-planul vieţii literare a momentului, s-ar fi putut întreba dacă împarte de fiecare dată pe merit laurii şi reproşurile.

Oricât ar fi de netipic, dar tocmai prin aceasta semnificativ, măsura întreagă a talentului său s-a materializet în Jurnalul unui poet leneş, carte surprinzătoare, apărută la doar un an de la moartea poetului, care în ultima vreme se preocupase de textul său memorialistic. Început încă din primii ani ai deceniului cinci, jurnalul fusese ţinut cu o anumită consecvenţă, semn că poetul şi criticul literar nu se simţea pe de-antregul exprimat ca personalitate creatoare. 

O spun fără ezitare, „Jurnalul unui poet leneş” a reprezentat nu doar o reală surpriză, prin raportare la poezia sa severă, echilibrată, niciodată ieşită din matca sobrietăţii. Este o cronică a vremurilor parcurse de societatea românească pe toată perioada comunistă, sub succesivele ei etichete, şi totodată o cronică a vieţii literare clujene-transilvănene; dar nu numai, căci V. F., cooptat în Consiliul Uniunii, a avut ocazia să ia pulsul mişcărilor de idei dar şi a înfruntărilor dintre grupările literare. Este în acelaşi timp o foarte avizată punere în pagină a mişcărilor literare din Occident, V. F. fiind cunoscător de limbi străine şi deci cu acces mai înlesnit la revistele literare străine. Este şi o cronică de familie, sensibilă, marcată de delicateţe şi solidaritate umană: Şi mai este impresionantă relatarea relaţiilor dintre mai tânărul poet şi o pereche de unguri la care în prima parte a vieţii stătuse în gazdă.  Îi "adoptă" ca pe nişte părinţi şi îi însoţeşte cu grijă şi tandreţe până la mormânt.

Nu cunosc în memorialistica noastră de după război decât două sau trei cărţi care se apropie valoric de acest impresionant Jurnal; mă gândesc desigur la Jurnalul în 4 volume al lui Mircea Zaciu, la Zidul martor al Florenţei Albu - şi n-aş mai putea adăuga decât încă 2-3 titluri la acest nivel. Nu mi-ar fi greu să produc măcar 2-3 citate edificatoare, însă fapt este că această carte trebuie citită pe îndelete, într-un ritm "leneş", propice asimilării, rememorărilor, meditaţiei cu privire la vremurile ciudate/stresante/constrângătoare pe care le-am parcurs, sub spectrul ”secerii şi ciocanului” - pe care acum le percepem ca un simbol al agresiunii ideologice.

 

Opera literară: 

Versuri: Soarele şi liniştea (1958); Voci puternice (1962); Revers citadin  (1966); Omul modern  (1967); Ritual solitar (1969); Sentiment de vârstă (1972); Cântecul materiei, versuri alese (1973); Cumpăna bucuriei (1975); Gulliver (1979); Reminiscenţe naive (1979);  Istorie personală (1983); De toamnă (1986); Decorul speranţei (1988); Jucător de rezervă (1990); Ritual solitar, antologie postumă (2001)

Critică literară: Dialoguri despre poezie (1965); Reflexii critice (1968); Poezie şi critică (1971); Secţiuni (1974); Aspecte ale poeziei de azi, vol. I-III (1977-1984); Prezenţa criticii (1982)

Memorialistică:Jurnalul unui poet leneş (2000)

 

 

Poezia zilei, Ion Caraion, n. 24 mai 1923

   

 

Epitaf

 

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem, 
rămîne-o lacrimă năucă
pe fundul vreunui vechi poem
care și el o să se ducă

așa cum altele s-au dus
și-n urma noastră, -n urma lui, 
răstoarna paltini alt apus
prin ochii cine știe cui

ca-ntr-un pahar de apă-n care
fîntîna-ntreagă s-a tîrît
să-și moară ultima răcoare
sau nici atît ... sau nici atît ...

 

 

 

Poezia zilei, Adrian Popescu,  n. 24 mai  1947 

 

Arsura

Carnea mea toată e o lumânare
Dar eu sînt flacără într-un cerc străveziu, 
Ca păsările, mort, voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrăneşte cu ceară
Și face un strop de rouă fierbinte.
Odată am știut să zbor, odată, 
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu tot e o lumânare
După ce se va fi scurs tot în ţărână
Și flacăra se va topi în albastru, 
Veți mai simți o arsură pe mână.

 ***                                                                                                 

 

 

Fiu al unui preot unitarian (greco-catolic) dintr-un sat transilvănean, şi-a făcut studiile universitare la Filologia din Cluj, după care a fost scurt timp secretar literar la Teatrul Naţional Cluj, iar apoi redactor la Almanahul literar, la Steaua 1949-1970 şi în fine redactor şef-adjunct la revista Tribuna, 1970-1985. A debutat editorial cu versuri, continuând să publice volume de poezie, dar în paralel a desfăşurat o susţinută activitate de critic literar, cu rubrică permanentă, scriind totodată eseuri de artă şi făcând câteva traduceri din engleză: Robert Frost şi din franceză Marcel Brion. O prestaţie literară la vârf, s-ar spune. Totuşi, autorul, considerându-se o natură poetică, nu a părut niciodată pe deplin mulţumit de receptarea critică a liricii sale, deşi  scriind el însuşi în mod constant despre poeţii din prim-planul vieţii literare a momentului, s-ar fi putut întreba dacă împarte de fiecare dată pe merit laurii şi reproşurile.

Oricât ar fi de netipic, dar tocmai prin aceasta semnificativ, măsura întreagă a talentului său s-a materializet în Jurnalul unui poet leneş, carte surprinzătoare, apărută la doar un an de la moartea poetului, care în ultima vreme se preocupase de textul său memorialistic. Început încă din primii ani ai deceniului cinci, jurnalul fusese ţinut cu o anumită consecvenţă, semn că poetul şi criticul literar nu se simţea pe de-antregul exprimat ca personalitate creatoare. 

O spun fără ezitare, „Jurnalul unui poet leneş” a reprezentat nu doar o reală surpriză, prin raportare la poezia sa severă, echilibrată, niciodată ieşită din matca sobrietăţii. Este o cronică a vremurilor parcurse de societatea românească pe toată perioada comunistă, sub succesivele ei etichete, şi totodată o cronică a vieţii literare clujene-transilvănene; dar nu numai, căci V. F., cooptat în Consiliul Uniunii, a avut ocazia să ia pulsul mişcărilor de idei dar şi a înfruntărilor dintre grupările literare. Este în acelaşi timp o foarte avizată punere în pagină a mişcărilor literare din Occident, V. F. fiind cunoscător de limbi străine şi deci cu acces mai înlesnit la revistele literare străine. Este şi o cronică de familie, sensibilă, marcată de delicateţe şi solidaritate umană: Şi mai este impresionantă relatarea relaţiilor dintre mai tânărul poet şi o pereche de unguri la care în prima parte a vieţii stătuse în gazdă.  Îi "adoptă" ca pe nişte părinţi şi îi însoţeşte cu grijă şi tandreţe până la mormânt.

Nu cunosc în memorialistica noastră de după război decât două sau trei cărţi care se apropie valoric de acest impresionant Jurnal; mă gândesc desigur la Jurnalul în 4 volume al lui Mircea Zaciu, la Zidul martor al Florenţei Albu - şi n-aş mai putea adăuga decât încă 2-3 titluri la acest nivel. Nu mi-ar fi greu să produc măcar 2-3 citate edificatoare, însă fapt este că această carte trebuie citită pe îndelete, într-un ritm "leneş", propice asimilării, rememorărilor, meditaţiei cu privire la vremurile ciudate/stresante/constrângătoare pe care le-am parcurs, sub spectrul ”secerii şi ciocanului” - pe care acum le percepem ca un simbol al agresiunii ideologice.

 

Opera literară: 

Versuri: Soarele şi liniştea (1958); Voci puternice (1962); Revers citadin  (1966); Omul modern  (1967); Ritual solitar (1969); Sentiment de vârstă (1972); Cântecul materiei, versuri alese (1973); Cumpăna bucuriei (1975); Gulliver (1979); Reminiscenţe naive (1979);  Istorie personală (1983); De toamnă (1986); Decorul speranţei (1988); Jucător de rezervă (1990); Ritual solitar, antologie postumă (2001)

Critică literară: Dialoguri despre poezie (1965); Reflexii critice (1968); Poezie şi critică (1971); Secţiuni (1974); Aspecte ale poeziei de azi, vol. I-III (1977-1984); Prezenţa criticii (1982)

Memorialistică:Jurnalul unui poet leneş (2000)

 

 


 

Alţi scriitori:

Antoaneta Ralian, n. 1924

Adrian Popescu, n. 1947

Florin Iaru, n. 1954

Al. Cazaban, m. 1966 



Aseară, la sala George Enescu a Universității de Muzică București, a avut loc un concert al Ansamblului DevotioModerna sub conducerea muzicală a compozitoarei și dirijoarei CARMEN CÂRNECI.

Tinerii interpreți Carmen  Maria Stoleru (flaut), Ioana Iliescu (oboi), Mihai Bădiță (clarinet), Aron Cvassi (vioară), Daniel Vots (violă), Eugen Bogdan Popa (cello) și Mihai Murariu (pian) au interpretat cu har și dăruire compoziții de Gyorgy Kurtag, Roman Vlad, Mihai Murariu, Thorsten Gubatz, Dan Constantinescu, Petru Stoianov, Tudor Feraru și Carmen Cârneci, Compoziții de mare rafinament, interpretare de înaltă clasă, ascultători vrăjiți; la urmă, aplauze dezlănțuite, pe deplin meritate. Mulțumiri. Felicitări. Calde urări de mari succese! Compozitorii, aflați ei înșiși în sală, s-au prezentat la aplauze...





 

 
























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu