Scriitorul zilei: Vintilă Horia, n. 18 decembrie 1916 - d. 4 aprilie 1992   

              

           

S-a născut la Segarcea, şi-a făcut şcoala primară în Basarabia, liceul la Sf. Sava din Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Literele.  Din 1940 şi-a început cariera diplomatică. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid.

Debutase în anii 30 şi colaborase intens la Gândirea şi alte reviste literare. În 1960 a câştigat premiul Goncourt, la concurenţă cu alţi 300 de romancieri, cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză - un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un "duşman al poporului" trebuia compromis imediat, redus la tăcere...); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc.  Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Unul dintre cei mai reputaţii români ai exilului românesc, alături de Cioran, Eliade, Ionesco, Ştefan Baciu etc, nu a mai apucat să-şi revadă patria iubită cu ardoare, despre trecutul căreia a scris ca nimeni altul, murind în primăvara 1992.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/ultimul_mesaj_al_lui_vintil_horia

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale :

20 iulie 2008: (...) Merg apoi pentru Vintilă Horia în Pitar Moş, fost imobil al Ambasadei elveţiene, acum reprezentanţa firmei Renault, care nu are nici o firmă, ci stă ascunsă în spatele grilajelor, cu portari cerberi la intrare; paznicul îmi spune că azi nu am cu cine vorbi, îmi dă numele şi orarul managerului, să revin. Tot pe Pitar Moş transcriu placa memorială a lui Radu Petrescu, la nr. 23 şi pe a lui Mihail Sadoveanu exact vis-a-vis, foarte sobră, deasupra cu o efigie de zimbru: „În această casă a trăit scriitorul Mihail Sadoveanu”. Constat că pe atunci plăcile se făceau groase de 4-5 cm, chiar nemuritoare.

(...)

21 iulie 2008: Merg în Pitar Moş 12, sun la poartă, vine paza, spun, cheamă secretara, mă bagă în curtea inaccesibilă muritorilor, maşinişti sau pietoni, apare încă o tânără, intrăm în hol. Explic, tânăra urcă scările interioare şi repede coboară, spunându-mi că dl. manager e foarte ocupat, nu mă poate primi, aşteaptă un telefon important din Franţa, vezi bine – dar că nu agreează ideea unei plăci memoriale. I-aţi spus că e vorba despre Vintilă Horia, un mare scriitor care din 1944 şi până la moartea sa în 1982, deci preţ de 42 de ani, o viaţă de om a trăit la Paris şi că în 1960 a luat marele premiu Goncurt? Da, însă... Şi aflu că imobilul nu este al firmei, are un proprietar în străinătate, ei sunt doar chiriaşi... Înainte a fost imobilul Consulatului elveţian. Proprietarul vrea să păstreze aspectul, e un imobil de patrimoniu... (Dar au reuşit să instaleze aer condiţionat, deci au scos pe-afară respectivele cutii gen difuzor – mîine am să fac nişte poze, să se vadă că au modificat aspectul exterior al clădirii. Le repet că reprezint Uniunea Scriitorilor, iar N. Manolescu, preşedintele USR, este şi reprezentantul României la UNESCO- Paris. Va face demersuri acolo, ca de altfel şi pentru alte plăci memoriale pe care le vom pune în capitala Franţei, dar şi în Spania, Anglia, SUA; Italia, Honolulu etc. Firma lor este de dat la ziar. Noi am văzut totdeauna în Franţa un exemplu cultural, nicidecum unul de obstrucţionism. Fetele se duc din nou sus şi le văd revenind cu un domn neinteresant, ne-intelectual. Se prezintă, se scuză, precum că aşteaptă un telefon foarte important. Nu-mi puteţi acorda nici 3 minute? Nu acum, altă dată. Obţin promisiunea pentru mâine la orele 14. Tot e mai mult decât refuzul net, de la început. Mă voi prezenta bine pregătit şi gata de atac la baionette.

Notă: În  decurs de doar o lună, am reuşit să pun placa memorială pentru Vintilă Horia.

Notă din 2013: Făcându-mi rondul pe la diferite adrese unde am pus plăci memoriale, constat că a dispărut cea din Pitar Moş nr. 12. Sun la poartă, întreb, este chemată secretara, altă persoană, care îmi spune că  nu ştie din ordinul cui a fost scoasă, nici unde au dus-o. Oricum, personalul s-a schimbat, managerul, dar şi administratorul clădirii.  Mai apare o tânără, mă recunoaşte, îmi dau seama că este cea căreia i-am spus să facă poze cu placa memorială din vecini, a lui Pan Vizirescu, pentru a le trimite factorilor de decizie de la Firma Renault Paris. Din câte a auzit ea, motivul scoaterii plăcii a fost faptul că Vintilă Horia fusese legionar... Duhul neadormit al revanşarzilor de dreapta sau de stânga...

Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 decembrie 1966

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde predau profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folklor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic"..

S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu al popoarelor învecinate, îndeosebi  interferenţa cu folklorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.

Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folklor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya", selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.

Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.

Din Ion Lazu: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale5 mai 2007:

(...) Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22, pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi, cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-au opus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului. Văr primar cu bunicul meu matern, pre numele său  Timotei Ciobanu. Iar lui Valeriu C. i-am scos post-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984. Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...” Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele Spitalului Colentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-i antologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presa literară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcar din partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fusese unul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl oculta ca poet, din prea omenească invidie, altfel cum?! Vorbesc cu fam. Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora mai mare a lui Valeriu; doamna N., altfel bine trecută, vrea să ştie: de ce nu pun placa dincolo, la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şi inaccesibilul? Dar Valeriu, unde a locuit, pe vremuri? Aici, desigur! L-am găsit în arhiva Institutului, cum altfel...(Forţez nota, dar ce-mi pasă!) Îmi dau seama că sunt probleme de-ale lor, de rude care se freacă între ele, din orgoliu, din interese divergente. Intrigat de atitudinea rudelor, totuşi mulţumit că au acceptat punerea plăcii memoriale.

Alţi scriitori:

Ion Breazu, n. 1901

Lucian Vala, m. 1992

Poezia zilei

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1998

Îi spun lui Murgeanu de holocaustul din Transnistria şi nu pare să ştie, deşi s-a tot scris. Dar noi nu auzim decît ce ne convine… Cînd să trecem strada pe stop zice: Şi noi facem ca toţi ceilalţi români. Nu o să ne civilizăm niciodată. Ce i-a spus un neamţ lui Zaharia Stancu, care arunca chiştoacele pe jos: Voi, românii, nu o să vă civilizaţi niciodată! Îl primise pe Z.S. oficial, însă e clar că nemţii nu ne iartă că i-am trădat la 23 august… Par să uite astfel că ei înşişi au nevoie de iertarea întregii Europe. I.M. ofensat de atacurile la Eminescu. Evreii de la Dilema, zice. Ei dau semnalele. Eu: Ştiu mai bine ce se cere pe plan mondial, au legături nemijlocite cu factorii de decizie la acel nivel…

4 mai. După ce au rimat impecabil: „ai carte, ai parte!”, românii, epuizaţi de efortul lor creativ şi totodată foarte mulţumiţi de geniul lor poetic, au lăsat-o mai moale cu cititul, cu scrisul. Li se părea deja că a nu avea parte nu mai ţinea de ei, ci de Dumnezeu.

Pe vremea şcolii mele, o carte avea menirea să fie citită de cît mai multe persoane, spre a se lumina, profesorul meu D. Câlniceanu de la Ionaşcu spunea: cartea trebuie să ajungă în mâinile cât mai multor oameni. În acelaşi sens, pe vremea tinereţii mele, fiecare intelectual era mulţumit dacă îşi putea cumpăra pentru sine cărţile pe care dorea să le citească, însă pe temeiul prieteniei era dispus să împrumute un Camus, un Pavese, un Ungaretti; acum vreo cinci ani se scoteau cărţi cu nemiluita, oamenii le cumpărau dar nu aveau timp să le citească, abia una din zece avînd acest privilegiu. Acum e şi mai rău: nimeni nu mai cumpără, de săraci ce-am ajuns, iar de citit nici nu poate fi vorba, toţi ne uităm hipnotizaţi la TV.

Nu e de mirare, cred, că se publică atît, că apar aşa de mulţi noi scriitori (din moment ce orice ins consideră că “viaţa lui e un roman”), ci e de mirare că nu sunt de sute de ori mai mulţi şi de zeci de ori mai valoroşi! Pînă de curînd, la noi cel puţin, consacrarea venea după publicarea unei / unor cărţi, ele arătau nivelul tău valoric. Acum consacrarea e mult mai lesnicioasă, apari la tv, toată ţara te ştie. Numai că aceste consacrări nu mai sunt în strictă corelaţie cu valoarea intrinsecă… nu mai sunt nici de durată, pentru că mâine apare altcineva la televizor, pe cel de ieri deja l-am uitat...

Va urma

Fotografii...

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă