duminică, 27 aprilie 2014

Scriitorul zilei: Ion Heliade Rădulescu, n. 1802 - d. 27 aprilie 1872
     
S-a născut la Târgovişte (mama sa avea nume grecesc), dar a venit în curând la Bucureşti unde a început învăţătura în limba greacă, ajungând să iubească poezia şi chiar să traducă din poeţii la modă. Româneşte a învăţat citind Istoria despre începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. A urmat şcoala la Sf. Sava, succedându-i la conducerea ei lui Gh. Lazăr, care-i fusese profesor. (Vor sta alături şi în grupul celor patru celebre statui din piaţa Universităţii, acum mutate temporar în zona parcului din faţa clădirii Parlamentului. Dar o placă de marmoră pe zidul unei clădiri de lângă Palatul Şuţu atestă existenţa primei Tipografii înfiinţată de acelaşi I.H.R.).
Îndrăgostit de idei, de cultură, de ridicarea maselor la învăţătura cărţii, este unul dintre fondatorii culturii româneşti, începând cu  Gramatica românească,  1828, apărută la Sibiu; a pledat pentru simplificarea alfabetului chirilic, pentru scrierea fonetică, simplificatoare, pentru introducerea de neologisme pe filiera romanităţii, mai accesibilă, pentru unificarea limbii române, pentru înfiinţarea de şcoli, de gazete, de teatre. A militat pentru literatura originală dar şi pentru numeroase traduceri şi adaptări din literatura universală, visând la o bibliotecă atotcuprinzătoare, pusă la dispoziţia poporului, pentru a-l lumina şi ridica din crunta şi prelunga înapoiere. Astfel, în 1827 înfiinţează  Societatea Literară, împreună cu Dinicu Golescu. Tipograf şi editor, nevoit să le facă pe toate, ca la un început de cultură, personalitate carismatică, deschisă ideilor noi, om cu iniţiative, asumându-şi greul începuturilor, înfiinţează în 1829  Curierul românesc, prima gazetă în limba română, iar în 1837  Curierul de ambe sexe. În 1830 îi apar traducerile din Lamartine, cărora le adaugă patru poezii originale. În 1833 înfiinţează împreună cu Ion Câmpineanu şi C. Aristia  Societatea filarmonică, iar un an mai târziu devine directorul unei şcoli de muzică şi declamaţie pentru formarea actorilor. În 1835 traduce şi publică Amfitrion, comedia lui Moliere. Tot atunci scoate  Gazeta Teatrului Naţional, cu suplimentul său  Muzeul Naţional . În 1836 îşi adună într-un volum totalitatea scrierilor sale "de proze şi poezie". Participă la revoluţia paşoptistă, este coautor la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, face parte din Guvernul provizoriu. 
Din 1843 înfiinţase Loja Frăţia, căreia îi devine Mare Maestru în 1861. Influenţat de viziunea romantică a lui Lamartine, scrie fragmente din poemul eroic  Anatolida sau Omul şi forţele, rămas neîncheiat. În acelaşi stil scrie  O noapte pe ruinele Târgoviştei, apoi şi mitul popular  Sburătorul, considerat capodopera sa de scriitor. A fondat  Societatea Academică Română şi i-a fost primul preşedinte între 1867-1870.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu

                             
Alţi scriitori:
Iolanda Malamen, n. 1948
H. Bonciu, m. 1950
Camil Baltazar, m. 1977


Poezia zilei: Iolanda Malamen, n. 27 aprilie 1948
*
Îl aştept fără surle şi trâmbiţe 
îl aştept îmbrâncind uşor fereastra şi el vine 
cu mersul lui de raţă sălbatică printre roţile de oţel 
care sparg dimineaţă 
el vine cu un fel de sete de mişcare cu o cuta de aur 
în dreptul inimii 
 cu îndârjirea de a-şi purta inima ca pe un mic 
 incendiu veşnic 
 şi când un nume abstract îmi bântuie textele uneori 
 inima lui începe să miroasă a mare şi a măslin roditor 
cum aş atinge esenţa 
 şi “Când suntem îndrăgostiţi îl vedem pe celălalt 
aşa cum îl vede 
Dumnezeu, pentru ca îl privim împreună cu 
 Dumnezeu care este iubire
(Marko I. Rupnik)
şi din nou îmbrâncesc uşor fereastră şi văd un roi de albine .pe care Dumnezeu îl luminează puternic

(Poem de dragoste - volumul A două Islandă, Editura Cartea Românească, 1999)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
17 aug. Ieri, duminecă fiind, revine familia gazdelor, completă şi cu sora doamnei, de 45 de ani, deci cu zece ani mai tînără decît profesoara. Lucrînd la Ministerul cercetărilor din Bucureşti. Gazda îmi spune: Bunica a locuit cu surorile la Bucureşti, erau în compania “Prinţeselor” – se confirmă deci supoziţia mea că erau dintr-o familie cu poziţie socială privilegiată. Nemţi sau polonezi. Învăţătorul Răşcănescu s-a întors de pe front bolnav de plămîni şi a murit în 1945. Livada e pusă în anul 1935 de el, deci acum 65 de ani; în primăvară au cîrpit-o. Casa lor a devenit casă de naşteri, cele două încăperi de pe partea asta pentru doctori, iar celelalte două pentru naşteri. I-am primit cu o notă veselă, iar dna profesoară s-a destins, nu mai părea încuiată. Am spus eu că o să vă placă aici, zice.
Casă frumoasă, de fapt o vilişoară, cu coloane în faţă, cu acareturi (bucătărie, baie, cămară etc) plasate discret în spatele imobilului, iar în rest, o ogradă cu mândre straturi de flori la stradă şi tufe de trandafiri altoiţi şi cu iarbă generoasă împrejur, elastică sub pas, când mă preumblu, meditativ.
O intrare somptuoasă, direct din stradă, printre straturile de flori (dar şi alta, prin spate, pentru nevoile casei), un antreu mare, cât o cameră obişnuită şi aici un birou  dichisit, de pe vremuri, cu multe sertare, toate deschise şi înţesate la refuz cu scrisori, ilustrate, alte acte şi documente. Le frunzăresc uneori, din curiozitate, să-mi dau seama cum se chivernisea pe vremuri o familie de intelectuali de la ţară. (Stau pe un ditamai jilţul de nabab; este biroul la care mai citesc, mai scriu de-ale veneticilor...). Dintre fruntaşii satului, învăţători în prima generaţie, apoi avocaţi, ingineri etc. Şi surprizele nu întârzie să apară.: O soră de-a gazdei a fost soţia lui C. Nisipeanu, poetul abvangardist nonagenar, pe care l-am vizitat mai an, în Bucureşti, cu Ţone şi Aura Christi.
Dincolo de gardul curţii, spre firicelul de apă din fundul văiugii, dar şi dincolo, pe o pantă mult mai abruptă, o livadă cuprinsă, cu 7-8 rânduri de meri, peri, pruni, gutui, piersici, alţi pomi frunctiferi, pentru toate gusturile şi anotimpurile...
Spre seară, la poartă, coana Domnica, în trecere spre casa ei, pe semiîntuneric, mă ghiceşte că aş fi noul ei vecin. Zice: Văd seara fereastra luminată, îmi place. Ea fiind singură, între case nelocuite... E sora mai mare a lui Adam (care a vândut) şi fina lui Mircică R. Deci poetul avangardist C. Nisipeanu a pus ochii nu pe orice domnişoară proletară, ci pe o fată din înalta societate, fiind el însuşi flăcău falnic. Nu le scrie acestor rude, doar le trimite la un moment dat decupaje ale unor poezii cu care se pare că a reintrat în viaţa litareră, la Luceafărul, îmi pare. Scrie în schimb soţia lui, care despre el nu prea vorbeşte, doar spune, poate din politeţe, că le transmite salutări şi că poetului i-a plăcut excursia în zonă. Dacă „i-a plăcut excursia”, înseamnă că de fapt n-a prea dat pe-aici. Avangardiştii nu scriu la Văratec, ci la Bucureşti. La Văratec scria Eminescu, scria Delavrancea, Vlahuţă...
Amurgul pe deal, încercînd să-mi precizez ideile despre Sara… Tot coana Domnica, vecina mea, pe un ton monden, neaşteptat: Mi-a spus Corina că au un chiriaş care le place.

Va urma


Consemnare: Al patrulea colocviu al Filialei de critică, eseistică şi istorie literară, I.
Ieri, sîmbătă, la o oră drastică pentru scriitor, 9:15, am pornit cu metroul spre Sala Calderon, locul acţiunii. Într-altfel, o oră mai relaxată în traficul subteran, după ce "oamenii muncii" s-au dus la lucru, sau deja plecaseră în week-end? Oricum o oră a intelectualilor tineri, cum mi s-a părut: am loc pe scaun şi ţin sub observaţie pe cei 10 pasageri din preajmă: un ţăran fără vârstă, cu renumita-i sacoşă imensă, burduşită, ţinută reglementar pe genunchi, două tinere prinse în discuţie şi în rest şapte aprigi mânuitori ai digitalului: tablete, telefoane mobine; tânăra de lângă mine n-a făcut decât să şteargă, pe distanţa a 3 staţii de metrou, mesajele primite pe facebook. Pe moment cei 7 internauţi sunt doar şase, tânăra din stânga mea citeşte o carte! Doamne! de când n-am mai văzut un tânăr cu cartea deschisă!  Minunea, ca orice minune, n-a durat decât un minut-două, s-a auzit semnalul, cititoarea a început o discuţie pe mobil; cartea închisă, pe genunchi: Chemarea cucului, de un autor cu nume saxon. 
Mă socoteam: noi ne ducem să discutăm soarta literaturii între gustul criticii şi gustul publicului, de parcă n-am avea habar că literatura ca specie culturală este pe cale să-şi dea duhul de la o zi la alta... şi de-ar fi numai la noi, dar este situaţia de fapt în lumea întreagă. Cît o să mai scriem noi, această generaţie întradevăr pierdută (nu cea a lui Hemingway!)? Cât o să mai vânăm premii, inclusiv Nobelul, de ce nu? şi de s-ar putea: un cititor-doi, acolo?! Noi fiind "ultimii mohicani" ai scrisului.  O meserie şi scrisul acesta, nu? N-a existat mii de ani în istoria omenirii, s-a configurat abia pe la finele Evului Mediu, deodată cu invenţia Guttemberg, a fost la mare cinste în secolele 18,19, 20 şi îşi dă duhul sub ochii noştri, în modul cel mai natural, dislocată de tehnologia internetului. Acolo, în comunicarea pe virtual s-au mutat absolut toate aşteptările omului din mileniul III.  Şi la o adică: nu au dispărut atâtea meserii numai în aceste ultime 6-7 decenii pe care le-am avut sub observaţie? Nu le mai fac inventarul, e prea trist. Sau poate nici atât. Şi cum ar fi altfel, când din munca scrisului nu se poate imagina un câştig, când editurile te resping pentru că nu faci profit, iar dacă totuşi te publică, îţi vor scoate un tiraj de 100-150 de exemplare, care nu se difuzează în Bucureşti şi cu atât mai puţin în ţară, care nu se cumpără, nu se citesc, nu sunt comentate critic... în revistele literare, care şi ele apar în tiraje de 100 exemplare (ce nu se distribuie, nu se cumpără, nu se citesc nici primite gratis...). Şi atunci, "Ce mai chichirez gâlceava?" cu o exprimare a finului Pepelei.
Pe pasajul dintre Unirii I şi Unirii II, oricât de atent, mă buşeau din toate părţile, mă călcau pe pantofi pohodul de tineri cu ochii pironiţi pe tabletele sau PC-urile lor. De-ar fi vorbit pe mobil, tot m-ar mai fi evitat cumva... Şi-mi vine în minte imaginea poetului Mircea Ivănescu, dus şi el de ani buni dintre noi, despre care mi s-a spus că avea obiceiul să citească din mers - iar mînecile hainei lui erau rosase în coate din cauză că se freca de ziduri. Azi nu mai întîlneşti, prin excepţie, vreun poet autist citind pe stradă, razant cu zidurile şi gardurile, ci trabuie să fii vigilent, ca să eviţi impactul cu tineri care îşi scot ochii în monitoare...
La astfel de lucruri mă gândeam în drumul meu (subteran) spre colocviul criticilor, întrebându-mă cum aş face să strecor şi eu (simplu invitat de la altă Filială) câteva fraze, printre mulţii conferenţiari critici cu acte în regulă şi înscrişi pe liste. N-a mai fost nevoie: actanţii au dezbătut aceste aspecte cruciş şi curmeziş, nelăsând nicio palmă de loc nebătătorit.
Ajung în faţa clădirii din J.L. Calderon 39, sincronizat la secundă cu prietenul Emil Lungeanu, venind din direcţie opusă, târându-şi taşca, el însuşi dat la minim, obosit peste poate. Zic: Ce-ai păţit? N-ai dormit azi-noapte? Păi ce, zice amicul, noaptea e făcută pentru dormit?! M-a cam luat cu fiori, gândindu-mă nu atât la posibile excese ale vârstei medii, ci tot la truda scrisului. Şi la drept vorbind, cum să scoţi 4-7 cărţi pe an, precum amicul, dacă nu dai în brânci în ipostază de scrib?
Şi s-a adunat în sala de Dans de la mansardă lumea luminată a criticilor din Bucureşti, ba şi din provincie: Ana Dobre, Viorica Răduţă, Florin Dochia, Ion Simuţ, Virgil Diaconu, alţii.
Încep ostilităţile: Radu Voinescu, Preşedintele filialei, organizatorul şi iniţiatorul acţiunii, se declară bucuros că am venit în număr mare, este onorat de prezenţa preşedintelui USR, dl Nicolae Manolescu; mulţumeşte dnei Elena Scurtu pentru amabila găzduire, speră că vor fi discuţii aprinse. Dna directoare E.S., cuvânt de întâmpinare, aici veţi fi totdeauna bine-veniţi etc. Dan Cristea, desenat moderator al colocviului, cată să tempereze entuziasmele, literatura nu mai e piua-ntâi a culturii acestei ţări, au ieşit la rampă televiziunile, shawurile etc. Şi până la urmă, sondajele arată că românul neaoş citeşte o singură carte pe an. Asta însemnând de fapt că unii dintre noi continuă să citească intens, în vreme ce foarte-foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri nu citesc nimic, de ani de zile.
Dl N.M.: dând să se înţeleagă că nu va putea să stea pînă la sfârşit, spune că literatura a devenit o activitate de nişă, nu numai la noi, musai să acceptăm situaţia! I se pare că un cititor - o carte pe an este încă foarte bine, se ajunge la cifra de 20 milioane cărţi per ţară, asta e ceva! Iar în fond, opinează criticul, cine nu citeşte e treaba lui. Privind sala, constată că actanţii s-au maturizat, nu mai au aparenţa tinerească de mai an.
R.V.: Anunţă că toate comunicările vor apărea în revista Luceafărul. În această idee, nu mai apelează la textul său "Critica ştiinţifică şi lectura hedonistă" rezumându-se la o anecdotă din care reiese că în orice domeniu al artei este nevoie de autoritatea unor profesionişti, de sugestiile  unor spirite avizate, formatoare, directoare... tocmai pentru a se institui o ierarie de valori şi respectul cuvenit acestora. Gustul (pentru valorile literare) se învaţă de la cineva.
Horia Gârbea, ne surprinde cu lectura unei traduceri personale, nou-nouţă, a Sonetului 67 de W. Shakespeare. Reţin: "Şi arta cu zăbală-n tiranie". Dă lectură textului "Mâncăm ca să trăim sau trăim ca să mâncăm".  Un abil şi spiritual slalom printre aserţiuni ale filosofilor cu privire la această temă, de la antici la moderni, cu o referire la un comentariu african: Trăim ca să fim mâncaţi. Desigur de lei, crede eseistul. (Pe mine m-a dus mintea la canibalismul african, eradicat abia la sfârşitul mileniului. S-ar cam potrivi: nu se mănâncă între ei confraţii noştri?)
Ion Simuţ, venit tocmai de la Oradea, glosând pe tema: "Piaţa ca dictatură. Reacţiile literaturii". Constată că între critică şi public, fiecare cu gustul său, se interpune o a treia instanţă: editorul (Ce-ar mai da din colţ în colţ editorul să i se spună asta, el îl stopează pe bietul autor afirmând că puterea decizională este la Difuzorul de carte, care hotărăşte unilateral dacă să te distribuie în reţea sau să-ţi lase tirajul în depozit...). I.Ş. concede că Editorul poate fi motivat cu bani să te publice, totuşi. Însă în avanscena literaturii actuale s-a instalat dictatura pieţii, care te cumpără au ba. Referindu-se la comunism, unde lucrurile erau simplificate, ni se spune: autorul avea 3 opţiuni: să accepte comanda socială, oportunist; să se prefacă a eluda cerinţele sistemului, evazionism; duplicitarii, care se foloseau de reţete impuse, străduindu-se să producă texte de valoare; disidenţii. I.Ţ. produce exemple din literatura contemporană şi din autori români, mai decis în privinţa străinilor, ezitant în exemplificările cu nume de la noi.
Florin Mihăilescu, până să ajungă la discutarea problemelor de gust elitist sau public, se concentrează asupra esteticii ca atare. Constată că preocuparea estetică a criticului e totuşi secundară; că interogaţia asupra valorii e necesară, nu şi suficientă; că opera în sine nu este un dat ci un proces ce se relevă scriitorului pe măsură ce avansează în elaborare iar criticului sau lectorului comun, de fiecare dată în mod specific, pe măsură ce parcurg textul dat. Fiecare scriitor îşi inventează de la o pagină la alta o strategie proprie pentru a-şi transmite mesajul. Receptarea bazată pe un gust  cultivat este condiţia preliminară pentru o evaluare corectă a operei.
II.
Vasile Spiridon: Să acceptăm o democraţie a gustului, unul pentru elite şi altul pentru public. Nimic nou, îmi spun: elita acordă note maxime unor scriitori, în vreme ce publicul citeşte ce-i place lui, ignorând ierarhizările esteţilor. V.S. remarcă prezenţa kitchiului chiar şi în unele opere de mare valoare.
Viorica Răduţă, citeşte pe sărite pasaje dintr-un text mai lunguţ, pe care vreau să-l parcurg în toate articulaţiile sale. Porneşte de la observaţia subtilă că "uneori raţa pare gâscă" - şi lansează provocarea: asemenea şi critica literară. (Eu însumi am văzut la zoo palmipede despre care aş fi jurat că sunt raţe, însă identificarea de pe panouri mi-a dovedit că greşeam: Gâsca de Nil..) Despre critica literară V.R. ne sugerează că seamănă cu o moară de vânt, dar în realitate este o moară care macină vânt...Misterul operei este mereu în faşă, crede autoarea, de găsit pe măsură ce avansăm în lectură.
Adrian G. Romila: Trebuie să decidem: mai este canonul şcolar valabil?  Literatura i se pare în pericol, tocmai din cauza teoretizărilor şcolarii fug de literatură. Cartea şcolară trebuie "împrospătata, înjectată cu viaţă", fără exces de teorie elitistă. Sugerează că nivelul exegetic trebuie cumva coborât, spre a-i acroşa din tinereţe pe noii cititori. Ţvetan Todorov: trebuie încurajată lectura sub toate formele.
Intervenţie N.M., din punctul de vedere al criticului, la aserţiunea că sunt preferate cărţile de memorialistică, jurnalele etc:  Canonul trebuie să rămână. Nu mă interesează Jurnalul lui Maiorescu, al lui Rebreanu dacă nu ştiu mai întâi cine a fost Maiorescu ori Rebreanu. (De parcă n-ar fi scriitori deveniţi celebri anume prin scrierile lor memorialistice, citiţi de toată lumea, indiferent dacă sunt sau nu în canon!)
Adrian Lesenciuc (text prezentat de Radu Voinescu, în absenţa autorului): Nici gustul criticii nu e bătut în cuie, se observă o evoluţie a acestuia odată cu gustul publicului.
Florin Dochia: Sunt puţini experţii în oenologie, acei experţi care ştiu să aprecieze gustul, buchetul, aroma, consistenţa, vechimea, culoarea unui vin de calitate; consumatorul de vin nu ţine seama niciodată de aceste coordonate, el bea vinul ca atare, pentru efectele sale (dioniciace etc.) Există o valoare estetică şi una de consum, aşa stau lucrurile dintotdeauna. În ce ne priveşte, care este relevanţa gustului criticului? Şi: despre ce public poate fi vorba, la tiraje de 150 exemplare? Autorul frustrat în aspiraţia sa de a ajunge la cunoştinţa publicului său; colegul de breaslă al prozatorului, vânând greşelile confratelui. Cui se adresează criticul de artă? Avem o puzderie de reviste de familie, fără deschidere, fără difuzare...E necesară o nouă generaţie de critici, pliată pe noile cerinţe, seniorii se retrag, pe rând...
Ana Dobre: cazul criticii care influenţează gustul public, cazul când această influenţare nu reuşeşte şi cazul prostului gust al publicului exercitându-se asupra criticii, a autorilor, editorilor etc.  În zona manualelor şcolare s-ar putea încerca o influenţare a gustului lor în formare.
Dan Cristea, scurtă intervenţie: Critica literară este o subiectivitate instituţionalizată Trei observaţii: cititorul inteligent este omul noutăţii, caută cartea, asimilează mesaje noi, modalităţi moderne de exprimare; criticul e dimpotrivă, reticent, el este adeptul relecturii, el este influenţat de canon; Kant ne învaţă că judecata estetică este dincolo de orice interes (material). Este identificată critica resentimentară: cea marxistă, cea feministă; mai mult decât scriitorul, criticul este un om al scrisului care îl transformă pe om; criticul este angajat în această transformare pe care el însuşi o suferă; să nu uităm imponderabilele, inaderenţa la mesaj.
Angelo  Mitchievici: Există în viaţa fiecăruia o primă etapă, a lecturilor dezlănţuite, înainte de influenţa criticilor - lecturile insaţiabile ale copilului şi adolescentului, care devoră şi nu are timp să deguste; această voracitate care cu timpul dispare şi pe care ne-o reamintim cu nostalgie. Lectura lentă o învăţăm mai târziu, ea permite degustarea care nu mai doreşte saţietatea, ci dimpotrivă, prelungirea plăcerii de a citi. Vezi Roland Barthes: Plăcerea textului. M. Fournier: Gustul searbăd al copilului trebuie educat, el nu apreciază condimentele. Criticul se formează ca profesionist abia prin dezgustul la lectură, după ce ai citit o bibliotecă. Se ajunge la rafinament, se degustă acum şi operele indigeste, iar unele mari cărţi sunt din această categorie: Ulisse, Muntele vrăjit, ele par scrise anume pentru critici, pentru cititurul ultrarafinat. Critica dă sens şi unor opere "monstruoase", cum a fi cutare mâncare africană, cu care te poţi obişnui. Ea are şi rostul de a redescoperi opere considerate "putrede" la vremea apariţiei.
Gelu Negrea: Despre gustul publicului se poate glosa la nesfârşit. Nu e de discutat decât despre gusturi literare de la un anumit nivel în sus. Scrii critică pentru cei care vor să ţină seama de sugestiile tale. Marele actor Laurence Olivier dormea. În casă pătrunde un hoţ. Actorul, renunţând din start la soluţia confruntării fizice cu infractorul, speră să-l impresioneze folosind efectele vocii sale din cutare rol feroce. Sc oatre un strigăt de zile mari. Efect zero. Hoţul fură şi pleacă.
Felix Nicolau. Criticul trebuie să aibă în cap o bibliotecă, fără să facă mare caz de asta; trebuie să-şi îmbogăţească sufletul cunoscând oamenii, să nu evite infuzia experienţei proprii. Ignorarea unor cărţi valoroase riscă să deformeze imaginea literaturii în desfăşurare.
Răzvan Voncu: Gustul public este ...individual, mai puţin un gust de grup, mai degrabă o pluralitate de gusturi. Cu predispoziţii artistice ne naştem, ele trebuiesc cultivate; există un gust literar curent altoit pe unul rezidual. Criticul literar musai să fie bine informat. Însă fără talent în actul critic, degeaba analiza ştiinţifică.
Lucian Chişu. Criticii sunt degustători de literatură; există o ştiinţă a esteticii însă finalitatea ei este să dezvolte gustul faţă de frumos al semenilor. Critica este profesionistă, ea reprezintă gustul elitelor; sunt critici de tip manual, ei transmit o ierarhie de valori dar tot aşa de bine pot deforma şi manipula gustul public.
Adriana Iliescu, despre scriitorul în suferinţă, între Scylla criticii şi Caribda gustului public; despre cazul unor omisiuni vinovate, pe care le-au suferit mari nume precum Baudelaire, dar şi Eminescu, Macedonski (Ştiam câte ceva despre tentativele lui Macedonski de a se lansa la Paris, acum ni se spune că mai toată opera sa poetică a fost elaborată în franceză şi apoi tradusă de autor în româneşte. Asta schimbă cumva datele problemei.)
Virgil Diaconu ne reaminteşte că la noi critica literară, al cărei rol formativ este de necontestat,  a scos în faţă, pe rând, câţiva mari poeţi: Eminescu, Goga, Arghezi, Blaga, iar din anii 70 încoace pe Nichita Stănescu, considerat nu doar cel mai mare poet al nostru, ci unul dintre marii poeţi ai lumii; a urmat Petre Stoica, pe care Cornel Ungureanu îl propune ca poet de talie universală; au urmat la scurte intervale alte nume: Ion Mureşan, însuşi Mircea Bârsilă. Au fost catalogaţi 435 poeţi optzecişti şi s-ar părea că 120 dintre ei sunt poeţi ai lumii, poeţi antologici la nivel global. Apoi V.D. schimbă foaia, ceea ce păruse o dizertaţie despre critică şi poezie ia ton pamfletar, autorul îşi facalizează atenţia pe cazul Emil Brumaru, care într-o anchetă din 2005 figurase pe locul 5 în preferinţele criticii. Numai că... numai că poetul E.B. coboară treaptă cu treaptă pe scara esteticului, de la poezia clasicizantă, la poezia intimistă, la cea erotică, pentru a se cantona în poezia de closet public şi scatologie. Ne citeşte un sonet de perfecţiune prozodică însă sufocat de obscenităţi care mai de care. Însă, nicio mirare!, din sală se aud vociferări precum că sonetul place foarte mult. Ceea ce era de demonstrat: nu numai gusturile publicului sunt diferite de ale criticilor, ci şi ale criticilor între ei. Şi atunci, de unde pretenţia autorităţii, a influenţării, direcţionării etc ?
P.S. Orele fiind foarte înaintate, n-am mai putut lua parte la bufetul cu discuţii de la final.
P.S.2. Sunt tentat să scriu un mic text referitor nu neapărat la opiniile divergente, uneori excluzându-se între ele, ale criticilor noştri, ci cu deosebire la cazurile punctuale privind omisiunile criticii şi istoriei literare, inclusiv cu privire la gravele efecte ale uitării unor cărţi deosebit de valoroase, ale micii noastre literaturi.
Va urma.


Va urma

Fotografii de autor: Mrea Curtea de Aregeş, IV