vineri, 4 aprilie 2014

Scriitorul zilei Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 1956
    
Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la Mrea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la Mrea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la Mrea Cernica; îl găsim slujind la Mrea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.
De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaşi an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.
Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. Iar în fapt nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.
 Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze,  să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din  zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în semn profund.
Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932
 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

Din  Ion Lazu: Intruşii. odiseea plăcilor memoriale
4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 
Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!



Alţi scriitori:
Ion Pop, m. 1905
Neagu Udroiu, n. 1940
Florentin Popescu, n. 1945

Poezia zilei
Ion Lazu - O pagină de Jurnal 1998
8 mai. La Tv un interviu Mariana Şipoş cu Paul Goma, prea gras şi foarte  revendicativ. Am vrut să-l imit pe Soljeniţîn. El avea în spate o ţară imensă. Eu ce aveam?
Trei imperii pe vremea lui Moise, sec XIII î.C.: asirieni, hittiţi, egipteni.
Unchiul M. avea cel mai frumos cal din regiment, pe Odor. Generalul a vrut să defileze pe el şi Odor l-a trîntit, la Timişoara. Fostul căpitan de artilerie povestea asta nu în derâdere, ci ca să ne arate fidelitatea calului său
Dacă eşti în impas şi stai să te întrebi: de ce să mai scriu, cînd există şi aşa destule cărţi bune, reputate şi care totuşi nu se citesc? – atunci adu-ţi aminte că de zeci de ani în muzica uşoară nu a apărut nimic nou, însă se scot mereu discuri în milioane de exemplare, deci se găsesc consumatori, debuşeul există.
Atîţia inşi care trăind în capitalismul ţărilor occidentale, beneficiind din plin de toate libertăţile oferite şi de înlesnirile celui mai înalt nivel de trai, au sprijinit efectiv comunismul, fie ca militanţi în presă şi politică, fie, încă mai grav, ca spioni, ca agenţi plătiţi de sovietici. Un astfel de cinism, compensând naivitatea muncitorilor, care pot să-şi închipuie că la sovietici e şi mai bine, al intelectualilor avizaţi…ne pune serios pe gânduri.
Cum aş scrie fără ochelari, bazîndu-mă doar pe iscusinţa mîinii, ca într-o noapte a văzului – ci mintea îşi urmează drumul, mîna poartă condeiul abstract pe hîrtie, sub ceaţa unui rînd încerci să înşiri ceaţa altui rînd – se adună pe cerul alb al coalei un nor vineţiu. Ce s-a adunat acolo din sufletul tău neîmpăcat cu sine?
De unde la noi, românii, mila asta nejusificată nicicum faţă de păcătos, de infractor, de cel în culpă, chiar mai mult decît faţă de victima respectivului nelegiuit, faţă de cel păgubit? Nu cumva pentru că noi înşine am păcătuit adesea, sau am fost pe punctul de a cădea în ispită? Aceste trăsături (mila, compasiunea, iertarea...) ar fi trebuit să facă din noi românii, în decursul a două milenii, dacă nu un popor desăvîrşit, măcar unul foarte religios, dornic de dumnezeire, de sublim…Ar fi de văzut ce spun filosofii noştri în această privinţă.
Va urma

***

Fotografii la zi...



Adăugaţi o legendă