luni, 7 aprilie 2014

Scriitorul zilei: Al. George, n. 6 aprilie 1930. – d. 28 sept. 2012 

   

S-a născut în Bucureşti. După liceu s-a înscris la Filologie, 1949 ,dar în al doilea an de studii a fost exmatriculat pe motive politice. A lucrat ca desenator tehnic, în construcţii, apoi ca bibliotecar la Academie.
A debutat în Luceafărul, la 39 de ani, cu o povestire, 1969, iar  în 1970 în volum cu proze scurte: Simple întâmplări cu semnul la urmă şi cu Marele Alpha, o exegeză argheziană.(Prin debutul întârziat şi prin modul de abordare a prozei, se consideră ca făcând parte din Şcoala prozatorilor de la Târgovişte.) A urmat să scrie eseuri, critică şi istorie literară, povestiri şi romane; a îngrijit ediţii, a tradus din marea literatură a lumii.
Mereu foarte bine informat şi exprimând opinii strict personale, indiferent de subiectul abordat, Al. George s-a individualizat ca personalitate inconfundabilă în peisajul literar contemporan. Fără a izbuti să răstoarne percepţia consacrată cu privire la marii scriitori pe care îi discută, temeinicia cercetărilor sale de critică şi istorie literară nu a putut fi contestată de nimeni; a adus de fiecare dată nenumărate observaţii şi interpretări care au întregit imaginea scriitorului discutat.
Capodopera sa, romanul Oameni și umbre, glasuri, tăceri, are el însuşi un adevărat roman al elaborării şi publicării; este, după mărturisirea autorului, un roman total, singura carte pe care ar fi vrut să o scrie, începută la prima tinereţe şi în care s-a străduit să consemneze tot ce crede despre lume; bolnăvicios la tinereţe sau doar ipohondru, dorea să lase o mărturie, înainte de prematurul sfârşit. Destinul a pus la cale o frumoasă ironie, căci autorul, acum la 82 de ani, este încă în plină efervescenţă creatoare. Nu neapărat un fervent al vieţii literare de reprezentare, a participat la unele întâlniri scriitoriceşti şi s-a implicat în discuţii. Până de curând deţinea rubrici permanente în revistele Luceafărul şi Litere ( de la Târgovişte), alături de alţi venerabili precum Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu etc.

Studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne şi repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârşitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996

Povestiri: Simple întîmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întîmplări în gînd şi spaţii, povestiri, 1982; Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale, povestiri, 1986; Paşii unui fantasticist. Povestiri, 2009

Romane: Caiet pentru..., 1984; Dimineaţa devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineaţă de toamnă. Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  2003; Simplex, , 2008.

Publicistică: Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Bucureşti, 1994; Pro libertate, Bucureşti, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgovişte, 2001; Constatări în curs şi la fine, Târgovişte, 2002; Litere şi clipe, 2007.

ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_George
***
Perceput ca lup singuratic, neîncadrat vreunei grupări, cu impulsul de a se delimita de părerile altora, de cele general acceptate din comoditate, din spirit de echipă etc, s-a angajat în destule controverse, a contestat, a combătut, a venit cu noi argumente şi a lăsat impresia că se ocupă de istorie literară din contrarietatea că proza sa nu este favorabil percepută.  În ultimele decenii, mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în cartierul Balta Albă, unde schimbam fraze convenţionale, fără să am convingerea că îmi cunoaşte numele. Am consemnat în Jurnalul meu câteva din discuţiile noastre. Şi mărturisirile sale de la Sala oglinzilor, în cadrul programului Să ne cunoaştem scriitorii. L-am consultat cu privire la adresele unor scriitori cărora doream să le punem plăci memoriale. Văzuse câteva prin oraş, i se păreau cam stereotipe. Dar ce-ar trebui să scriem?, l-am întrebat. S-a eschivat să-mi răspundă. 
Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire pe scările USR, mi-a mărturisit că s-a mutat în alt cartier; nevoit să vină pentru cumpărături în Piaţa Amzei, pentru că în zonă nu sunt magazine alimentare. Ceva îmi spunea că îi cam lipseşte simţul practic. Dar cine e perfect?!

Alţi scriitori:
Petru Poantă, n. 1947


Poezia zilei: Nichita Danilov, n. 1952
Arunc zarurile pe trupul unei femei
si pierd. Si astfel trupul ei
se acopera încet de cenusa.
Ea ma priveste si plânge.

Îsi acopera cu mâinile fata si plânge.
Îi simt pieptul cum urca si coboara
în aerul greu si vâscos.
Îi aud oftatul adânc
împrastiind cenusa.

Ea sta în fata mea si plânge.
Îi privesc parul greu si bogat,
acoperind întreg câmpul.
Îi simt trupul tânar si obosit
cum se zguduie de plâns
si-mprastie cenusa.

Arunc zarurile peste trupul unei femei,
ea ma priveste si plânge.
 

(preluare de pe internet)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
24 mai. Ţone s-a ocupat de propria carte Eminescu al nostru, acum de avangardişti, în copleşitoare majoritate evrei, care au avut ca ţintă - nu numai la noi, fie şi în subconştient, dacă nu ca program bătut în cuie - demolarea tradiţiilor culturale, inclusiv spulberarea a ceea ce edificase Eminescu – o conştiinţă naţională. Îl au în vizor, fie şi pentru că i-a atacat atît de dur, că nu i-o iartă nici după secole… P. Ghelmez spune că i s-ar fi şoptit unui reprezentant al nostru: Vă primim în Europa, dar fără Eminescu. Dacă e zvon, e foarte perfid strecurat, dacă e adevărat, atunci e grav, inadmisibil chiar!
De ce ne-am feri în continuare să vorbim despre defectele noastre ca naţiune? Numai pentru că nu ne convine cînd alţii ne tratează de sus? Dar tot nu se înţelege că ei au făcut mari eforturi pentru a se emancipa?
Nu pot să nu mă gîndesc, revoltat mereu, că din neglijenţa unui laborant sau a omului de serviciu, creierul lui Eminescu a stat zile la rînd pe tocul unei ferestre şi s-a alterat înainte ca prof. Gh. Marinescu să-l cerceteze. Nu este Gh. M. şi el cumva vinovat? Poate nu; dar îl va fi dat afară pe nesimţit? Ca să se ducă buhul că pentru o neglijenţă în serviciu eşti dat afară fără drept de apel. De aceea cînd aud de “harnicul şi talentatul popor român”, nu pot să nu mă gîndesc, revoltat, că dăm dovadă de o foarte specific-naţională nepăsare şi inconştienţă, care ne-a culpabilizat pe toţi. Noi nici azi nu ştim pe unde să scoatem cămaşa...

Părinţii noştri, văd că şi ai lui Vianu, măcar îşi notau pe spatele fotografiilor datele necesare – or, acest obicei noi l-am pierdut, iar generaţia următoare ignoră complet acest detaliu. S-a pierdut datarea, precizia. Cum exclamase Carol I către năzbîtiosul nepot: Eşti nepunctual, minţi – ai devenit român!
Va urma

Fotografii la zi: