luni, 21 aprilie 2014

Scriitorul zilei: Adi Cusin, n. 26 ianuarie 1941 - d. 21 aprilie 2008

  

S-a născut din părinţi de origine română, Ioan şi Aurelia, în localitatea Gleiwitz, pe atunci în Germania, de fapt localitate poloneză. Pe timp de război, nevoiţi să se întoarcă în România, stau în lagăr un an de zile. Tatăl, cu studii de drept, dar fără licenţă, urmează cursuri de perfecţionare şi se califică şef de gară. Vor urma peregrinări prin multe localităţi. Tr. Severin, Craiova, Slatina, dar şi Adjud, Câmpulung-Moldovenesc etc. Fiul face şcoala secundară la Câmpulung, apoi liceul la Iaşi, urmând facultatea de Filologie, secţia română-franceză. Este perioada 1960-1972, a boemei studenţeşti şi literare, împreună cu Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu, Cezar Ivănescu, iar în fapt o formă de nealiniere la poezia socialistă, cu lecturi din marea poezie a lumii.
Debutase cu poezii în 1957, iar în volum cu A fi, 1968, când devine membru al USR.. Din 1972 se stabileşte în Bucureşti, cu un intermezzo în Bucovina, 1975-1977. Va lucra la Flacăra, apoi la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate.
Îi apar, la intervale mari volumele Umbra punţilor, 1970, Starea a treia, 1974, apoi, la distanţă de două decenii, Ţara Somnului, 1994. La spartul târgului, 2008, volum îngrijit de poet pe patul de suferinţă şi apărut postum; ca în anul următor să apară integrala poeziilor lui Adi Cusin: Umbra punţilor, 2009, la Princeps Edit, Iaşi.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adi_Cusin
http://www.crispedia.ro/Adi_Cusin

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
28 sept. 2008: (...) Într-o zi anterioară căutasem adresa lui Adi Cusin, aproape de staţia de metrou Crângaşi. După ezitări, conchid că scara căutată e cea de pe colţ. Din nou obstacolul interfoanelor, dar mă vede cineva dinăuntru şi îmi dă drumul. Sunt trei tinerei, unul din bloc, n-a auzit de vreun poet Adi Cusin, nici de soţia lui Fraga, ziaristă şi traducătoare – nu mă mai mir, pe tineri nu-i interesează nicicum generaţia noastră. Dar trece cineva şi aflând, spune să-l aştept pe administrator, e ieşit în piaţă şi vine în curând. Urc la 3, sun la apartamentul lui Adi, acolo nu răspunde nimeni, cobor, tinerelul e tot acolo, acum singur, îmi spune că administratorul n-a apărut. Intră cineva cu un câine negru, uriaş, tocmai când din lift dădea să iasă o doamnă cu un alt câine. Se retrage în pripă, urcă cu liftul. Cineva îmi spune să sun la etajul 4, la Ionescu, erau prieteni cu familia căutată de mine. Urc din nou, sun, iese un domn: înalt, cărunt, în picioarele goale; mă invită înăuntru, căci îi spusesem de Adi Cusin. Au fost buni prieteni de-o viaţă, soţia acestui domn a fost colegă de facultate la Iaşi cu Adi C., pe care şi eu tot pe-atunci l-am cunoscut, adus de Adrian Păunescu la cenaclul Junimea de la Filologie: ni l-a prezentat ca pe un mare talent. Apoi, pe când lucram la Câmpulung Moldovenesc treceam zilnic pe lângă casa unde trăise cu ai lui, pe vremuri. Practic, deşi am ascultat atâţia poeţi citind sau recitându-şi versurile, încă de pe vremea cenaclului Labiş - şi să nu-i spui cumva poetului că nu-şi recită bine poeziile! - , nici unul vreodată nu m-a impresionat atât de tare. Amfiteatrul Odobescu, unde prin anii 60 se ţineau şedinţele cenaclului Jinimea amuţise - şi doar erau acolo, în afară de Păunescu, care ni l-a prezentat, atâţi alţi poeţi sau aspiranţi încrezători în talentul lor... Nu pot explica în ce consta secretul recitărilor sale, pentru că oricum nu recita ca un actor, oricât de talentat. Nu ridica vocea, nu clama, nu şoptea şi totuşi te prindea ca într-un vârtej emoţional. Era şi surpriza unei prestaţii excepţionale din partea unui tinerel puţintel la trup, mustăcios, dar care suferise o bruscă transfigurare... Se producea un eveniment de comunicare nemijlocită, simplă, omenească, un spectacol de mare emoţie. O îmbinare de Labiş cu Esenin. De curând, recitindu-i poeziile, îmi dau seama că mi le amintesc aşa cum le recita el, la cenaclul Junimea...
Da, recita grozav, zice amfitrionul meu. Şi aflu că Adi C., om minunat, discret, vecin nepreţuit, a avut cancer de colon, a făcut metastază, dar nu a spus la nimeni, nu s-a plâns, ca să nu deranjeze. Îl mai suna soţia, noaptea, ca să-i dea ajutor. Dar acum şi ea a căzut în bucătărie, şi-a frânt piciorul, nişte coaste etc.  şi e la spital de luni de zile, nu se reface, nu se simte deloc bine. Îmi dă telefonul ei mobil, dar să o sun în prima parte a zilei, când se simte ceva mai bine. Seara, dl. I. Emanoil îmi comunică acceptul colocatarilor, pot să vin să pun placa memorială. Îi spun scena cu câinele maidanez, era vorba despre soţia lui, care îl scoate zilnic la plimbare, dar câinele are ciocuri pe coloană şi n-are voie să coboare pe scări, de aceea îl duc în braţe. Iar fiara cea neagră e de spaimă, l-ar mânca pe maidanezul lor, dacă ar putea... Acest domn I.E., un om deosebit de blajin şi ataşant, îmi mărturiseşte că abia dacă mă vede, este de ani buni în tratament, o boală mai ciudată, degenerarea retinelor...  

Poezia zilei, Adi Cusin

Traversând

 Ce poeme de seamă se scriu,
Ce vieţi mai tot ies la iveală,
Încât nu ştii de tu eşti cel viu
Ori acelea sunt vii din greşeală.
           
Şi ce luptă-ntre două culori
Şi ce verde dispus să respire!
Moarte cu nume de flori,
Fructe născând din uimire.

Şi pe buze ce pete de-amurg,
De polen susurând, de uitare,
Semne din care decurg
Fapte, lumini schimbătoare.

Şi pe trepte femeia râzând,
Şi în casă un roi de ispite.
Locul tău ar putea fi oricând,
Să nu sperii, faci semne grăbite.

Şi poeme, poeme se scriu,
Ca lumini ies vieţi la iveală
Încât nu ştii de tu eşti cel viu
Ori acelea sunt vii din greşeală.

Lumina veche

Ce trist e la ora amiezii
 În gang, când se toacă mărar,
 Când stâlpii acelor familii
 Adorm lunecând sub ziar.

 Dar când se mai trag mari obloane
 Şi varul trezit cade jos,
 Şi-un cal angajat la sifoane
 Aşteaptă în stradă pios.

 Această tristeţe aparte
 Ce-aproape devine un har,
 Căzând ca un ban pe o parte
 În mâluri ghicindu-se doar.

 Şi-apoi o lumină cu care
 Îţi vine pe trup să te speli,
 Lumină cu litere clare
 Necunoscută-n cerneli!
***

Alţi scriitori:
Vasile Conta, m. 1882


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
20 iunie. Ziceam chiar ieri că am să notez ce spune Lidia despre tanti M. iar aseară şi azi cînd îmi relata despre noile ei isterii, aş fi dat orice să nu mai aud de acest subiect, necum să mai notez despre el.
Cît de departe şi pînă unde au să meargă lucrurile , în lumea asta nebună, nebună? Cred că ele au să meargă oricît de departe, şi oricum mai departe decît noi, ca persoane.
Uneori scrisul frumos e o scuză pentru duritatea mărturisirilor, iar alteori pentru iresponsabila nevoie a insului de a atrage atenţia, de a se exhiba.
Nu „uitarea la români”, dle P.G, după cum nu iertarea, resemnarea, înţelepciunea, răbdarea, ci Plictiseala la români.
Un vis:  un pat în care îl văd pe Marin Sorescu, pe care-l ştiam mort, lungit cu faţa în sus, groaznic de slab, vorbindu-mi despre plantele medicinale din jurul lui, nişte tije lungi, deja ofilite, spunîndu-mi că au multe metale… au şi potasiu, litiu, am completat eu. În acelaşi pat cu el, învelit cu aceeaşi velinţă, îl văd pe Stelică Ionescu, foarte slab şi el, vorbind incoerent. Înţeleg cu greu că e şi el bolnav incurabil. Plecînd de acolo – un stabiliment cu multe intrări şi ieşiri, cu holuri şi cabinete medicale -, am ieşit în staţiune, am început să urc o alee cu trepte şi peluze - şi deodată, prin dreapta mea, venind din celălalt sens, văd faţa posomorîtă a unei femei, mai ales ochii ei cu multe cearcăne şi mult rimel, în genul lui Bette Davis din ultima ei perioadă. Avea un batic pe cap, trecuse deja de mine, am înţeles că e dna Lili, bătrîioară, împuţinată la trup, cocîrjată chiar, dar cu ceva decent în prezentare. E prima oară că nu mă sperii de ea, în vis; chiar mi-am zis: de ce o tot ocolesc?  Cînd să mă întorc după ea, văd că nu e singură, ci cu un domn mărunţel şi cu cioc. I-a spus ceva, poate faptul că m-a zărit şi însoţitorul şi-a întors de cîteva ori faţa spre ea, ascultînd-o cu atenţie; i-am zărit pometul drept al obrazului, neted, luminos. Nu s-au oprit şi nici eu n-am mai considerat că e cazul să o abordez.
Dacă mi s-ar întâmpla în timpul zilei măcar pe jumătate din ce visez noaptea, nu mi s-ar părea că viaţa mea e foarte trepidantă?
Marian P., despre bunicul lui: luptase în primul război, fusese împroprietărit, acum venea comisia să se înscrie la colectiv, el ieşea la poartă cu tabloul înrămat, le spunea: Uite, dacă nu se poate să mai ţin pămîntul, atunci îmi daţi înapoi banii ăştia, cum scrie aici şi vi-l dau. Altfel nu! Şi tot el, în aparte: Poţi să te pui cu toţi? Te pui cu unul, cu mai mulţi, dar nu cu toţi... Tot el: Ăi de şi-au vîndut pămîntul şi şi-au băut banii la cîrciumă, ăia să mă conducă pe mine la ceape?!

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma

Fotografii...





Adăugaţi o legendă