joi, 17 aprilie 2014

Scriitorul zilei: George Bălăiţă, n. 17 aprilie 1935    
   
Se naşte la Bacău (tatăl său a fost funcţionar, mama sa a murit pe când el avea doar 13 ani), face liceul în oraşul lui Bacovia, performanţele sportive îl îndreaptă către Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti, dar după 2 ani abandonează; urmează 5 ani de viaţă nesigură, haotică, schimbând multe îndeletniciri: antrenor, profesor-suplinitor, desenator tehnic, metodist etc, însă de fapt continuându-şi lecturile acaparante şi încercările  literare. Debutează în 1962 cu proză scurtă în Luceafărul lui Eugen Barbu, iar în volum, doi ani mai târziu: Călătoria, 1964. În 1960 se înscrisese la Filologia ieşeană, fără frecvenţă, o va absolvi în 1967. Tot în 1964 este angajat redactor la revista nou înfiinţată Ateneu, unde va fi redactor şef-adjunct până în 1978, când se mută la Bucureşti. Între timp îi apăruseră alte culegeri de proză scurtă: Conversând despre Ionescu, 1966 şi altele, dar în 1975 apăruse romanul Lumea în două zile, care a schimbat din temelie percepţia asupra scriitorului. Primise premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Academiei, devine secretar al Uniunii, primeşte o bursă la Yowa University.. În 1980 este numit directorul Editurii Cartea românească, urmându-i lui Marin Preda şi tot atunci este numit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. După Evenimente, se retrage la revista trimestrială Arc a Fundaţiei Culturale, condusă de Aug. Buzura. Un alt roman performant este Ucenicul neascultător, 1977. Nopţile unui provincial, 1983, reuneşte tabletele publicate ani la rând în România liberă.
Mare stilist, cum prea puţini au existat în literatura ultimelor cinci-şase decenii, iar într-altfel, un contemplativ şi un fin ironist, cu neobişnuită capacitate de a vedea, de a descrie amănuntele semnificative din spectacolul lumii.

Opera: Călătoria, Bucureşti, 1964; • Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966; • Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, Bucureşti, 1967; ediţia II, Bucureşti, 1999; • Lumea în două zile, Bucureşti, 1975; ediţia II, Bucureşti, 1985; ediţia V, Bucureşti, 1998; • Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977; • Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983; • Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994.


Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/george_blia2
http://www.autorii.com/scriitori/george-balaita/
georgebălăiţă crispedia 

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

 (Preumblare cu George B., după ce convenisem ora şi locul întâlnirii. Se declară mare admirator de vechi clădiri. Admirator al lui Ion Ghica.  Îi spun că în schimbul epistolar se dovedeşte deasupra lui Alecsandri. E de acord. Am asistat la dezvelirea noului monument I.G. din faţa palatului, zic. Prea puţină lume. El  n-a ştiut, ar fi venit.)
Vreo două ore şi jumătate, de la Sf. Constantin, unde identificăm imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. A lansat-o Camil Petrescu - şi doar nu era un scriitor care să semneze bilete în alb pentru orice aspirant fără talent. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură? El şi Ovidiu G. au fost gimnaşti de performanţă. A fost coleg la un moment dat cu geologul Matei Vasile, amicul meu. Nu ştia că a murit acum câţiva ani. A avut un unchi închis 8 ani. Despre papa Ioan Paul al II-lea. Suportăm o intensă manipulare, nu neapărat prin minciuni sadea, ci chiar prin filmele documentare, inclusiv despre Hitler şi Stalin. Dărâmarea unor biserici, a asistat, a plâns împreună cu Ioan Alexandru, opriţi de cordoane de securişti. Un loc sfânt, unde mergea şi punea lumânări. Norman M. primeşte un sprijin de tip stea de Hollywood. Prietenul care l-a păcălit cel mai mult.
 Repet spusa lui Eugen N.: "Natura nu mai are de lucru până la toamnă!" G.B.  comentează: Un om deştept şi legat de natură, ca oricare vânător. I se pare că fac o faptă generoasă, de inimă. Cunoaşte foarte bine cartierul unde este acum Casa Poporului, aici se afla fostul stadion unde se antrenau în perioada 54-55. Pornim spre Drept, trecem Dâmboviţa, mergem prin parcul Casei Poporului. Povesteşte despre câinele lui, cu care l-am văzut în câteva seri prin zona Romană, negru, înalt, viguros, dresat. E o rasă adusă de însuşi Cezar din Anglia, aclimatizată în Italia, acest câine a apărut lângă centurion la defilarea prin Roma. Apoi intrăm în vorbă cu o doamnă, despre câinele ei prea gras. Nu poate rezista la plăcerea câinelui de a mânca. Nu-i poate refuza. – Dar plăcerea lui de a alerga, de a se zbengui prin iarbă?! – iar al dvs abia de se târăşte, zic... Îl chinuiţi. Ea: Plăcerilor mele le ţin frâu, dar nu pot eu decide ce e mai important pentru câine. Nu-mi pot lua această răspundere. Eu, ca să tranşez lucrurile. Dacă ţineţi la animal, menţineţi-l sănătos. Or, obezitatea este o boală gravă, la om şi la animal.
Vorbim despre N. B., după ce vorbisem despre N.Ţ., de apreciat ca editor. Îi spun că N.B.. a fost în Italia, unde a terminat încă o cărămidă. El: Ultimele vreo cinci mii de pagini de-ale lui N.B. sunt ilizibile. Eu: sunt foarte lizibile, în tranşe de 3-4 pagini, apoi constaţi că e redundant, se repetă, îşi proliferează textul. El: Are şi cărţi care rămân. Eu: Nu-l omologhez pe prozator ca valabil decât dacă surprind la el intuiţii poetice. (Mă întreb dacă îşi aminteşte schimbul nostru epistolar din perioada Ateneu, de pildă despre Oameni de porumb, despre Domnul general guvernează şi tot ce era pentru noi literatura latino-americană prin anii 60?) Oricum, văd că nu-şi amintea vizita noastră la atelierul lui C. Popovici. Îmi spune că Oroveanu îl clasează printre primii cinci sculptori români ai secolului XX.  Apoi C.P. i-a venit acasă, de ziua lui de naştere, cu bustul în ghips al lui Bacovia. Nu are bani să-l tragă în bronz. Îi spun de bustul lui Ionel Perlea – se bucură că şi Perlea are o străduţă ce-i poartă numele - şi atunci i-am spus de monumentul de la Slobozia. Apoi despre bustul lui G. Călinescu şi i-am indicat locul dinspre televiziune.
În parcul din faţa Academiei, căci revenisem pe jos spre Victoriei, discuţie despre jurnale, după el doar minciuni dulci; îşi face însemnări, dar nu le-a pus niciodată în ordine. Vine el timpul, îmi spuneam. Şi mi l-am amintit pe G.B. la redacţia Ateneu, notându-şi ceva pe-o hârtiuţă cât un timbru şi strecurând-o în buzunarul hainei. Vorbise la telefon, s-a uitat pe geam şi a spus cuvântul: aploaie. Probabil i s-a părut un bun nume de personaj. Dacă i-aş spune acest amănunt cred că ar rămâne perplex, nu alta. G.B. nu ştia ce s-a întîmplat cu statuia lui Carol I din Piaţa Palatului: calul ajungând sub Suvorov de la Focşani. Vedem amândoi pentru prima oară faţada teatrului care a ars lângă Poşta mare, acum piesă ataşată pe faţada unui hotel abia ridicat. Îi spun că am văzut imagini în Albumul Bucureşti, 3 volume, premiat de U.S.R. La Ideea Europeană lucrez corectură, pentru un mic câştig. Despre B., omul care a citit toate cărţile. Încerc să găsesc o paralelă între Pandrea şi B., ambii deţinuţi politici, oameni care nu au vrut să-şi abjure ideile. Şi G.B. spune că sunt totuşi foarte diferiţi. P.P. a gândit liber încă din tinereţe, a fost de stânga şi a devenit de dreapta, pe când B. este un om ascuns, un iezuit şi de fapt necreativ. A stat un an la asumpţionişti, la Blaj, zic. Da, dar are fire ascunsă şi e mereu cu acelaşi zâmbet prefăcut. Îl cunosc bine, zice. Îi spun impresionanta poveste a caietului albastru: în preajma sărbătorilor fusese la ai lui în Cluj, acum se întorcea la Bucureşti. În tren îl înhaţă agenţii care îl urmăriseră. El lasă valiza din plasa de sus, în speranţa că un student de pe banca vecină, vag cunoscut, o va recupera. Acela o predă la bagaje găsite, apoi o previne pe mama lui B care recuperează valiza, cunoscându-i conţinutul. Apoi „caietul albastru” ajunge la Nego şi în urmă la Regman, zăcând ani de zile în garajul acestuia. Recuperat mult mai târziu de B.. De ce nu şi-a publicat Caietul Albastru în 90-91, de ce abia în 97-98? se întreabă G.B., suspicios. În ideea că şi le-ar fi prelucrat în acest răstimp. Ceea ce ar fi o notă rea. Zic: Are vreo 10-12 inserturi din actualitate în jurnalul lui datat riguros 1954-1955, toate cu menţiunea „remember 96-97” – şi în care urmăreşte destinele câtorva personaje menţionate în perioada 55. Dar sunt în acest jurnal de tinereţe câteva mici proze de sine stătătoare, de foarte înaltă calitate, mici bijuterii, capodopere. Şi ca să-l conving: Nu am scris eu însumi textul romanului Ruptura în 1991-92, l-am bătut pe calculator la Ţone şi iată că volumul a apărut abia în 2004, deci cu 12 ani întârziere, timp în care nu m-am mai atins de manuscris. Din lipsă de bani, de relaţii, de oportunităţi. Cum nici el nu are bani pentru bustul lui Bacovia. Îi spun toate astea, dar l-am şi convins?
Rămânând în zona bacoviană, îi spun despre recitalul Lidiei cu Amurg violet, împreună cu Ilinca Dumitrescu, etc. G.B.: Nu cunoaşte un alt caz mai odios de trădare şi prostie precum cel al intelectualilor români. Precizează: eu nu sunt intelectual, sunt artist. Când îi spun că am avut prudenţa să nu trăiesc din scris, zice: Nici eu n-am trăit din scris. Dar de pe urma scrisului, aş fi adăugat. Mirându-mă că nu vede deosebirea, destul de mare, totuşi. Despre Gigi A., a auzit că ar trăi în Bucureşti. Dar din ce trăieşte? Acest om există? E pipăibil? E prietenul meu, zic, de dinainte de plecarea în exil. A fost campion de fond, a făcut rugby cu Ahoe, acum trăieşte în Bucureşti, are un apartament somptuos în blocul Spicul, unde l-am vizitat de câteva ori, cu mari colecţii de artă; din ce? din hotelurile pe care le are soţia lui, Helene. Se miră. Se miră când îi spun că evreii se ajută între ei, ce-i drept, dar nu se preocupă de posteritatea scriitorilor evrei, şi îi spun că am dat telefoane la Comunitate şi nu au fost cooperanţi. Ţi-ai notat numele?, mă întreabă. Dar pe cine interesează, mă gândeam... Şi: Mă ocup eu cu pâre? Câţi oameni, atâtea abordări, îmi spun...
***
George Bălăiţă a fost redactorul care, la recomandarea poetului Radu Cârneci, mi-a publicat primele poezii în revista Ateneu, în nr. 5, din decembrie 1964 (de câţiva ani lucram ca prospector în Moldova, zona Subcarpatică); apoi mi-au apărut şi alte grupaje de poezii. Am rămas în corespondenţă cu G.B., care m-a îndemnat să scriu şi proză. Mi-a şi publicat primele 2-3 proze, probabil în anul 1967 sau 1968. Fapt este că deşi mă consideram în continuare poet, am debutat în volum cu proze scurte: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. Cînd G.B. a devenit director la Cartea românească, unde cu Mircea Ciobanu ca redactor publicasem volumul  Blana de viezure-povestiri, am mai scos împreună două romane: Rămăşagul, 1982 şi Capcana de piatră, 1987. Referiri din acea etapă, în volumul Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007.





Poezia zilei, Ion Vinea, n. 1895

Steaua somnului
 
În adânc unde uitare nu e
şi doar în vis pătrunzi
prin al somnului fără de fund abis,
tu mă aştepţi în lacrămile de altădată.
 
Palidă reîntâlnire, singură clipă vie
în trena lacrămilor de altădată,
ţi-ai însemnat locul pentru vecie
în adânc, unde uitare nu e.
 
E mult de atunci şi eşti mereu aproape
lângă izvorul limpede şi mut
pe care-l sorbi cu setea de altădată
şi învii priviri în tristele pleoape.
 
Topită-n tremurul de aşteptare,
eşti steaua somnului unde-mi dorm apele
şi veghea ta căinţă-n mine suie.
Ziua e de prisos, noaptea e de lumină
în adânc, unde uitare nu e.
 

Alţi scriitori:
Traian Demetrescu, m. 1896
Magda Isanos, n. 1916
Ion Pillat, m. 1945
Paul Miron, m. 2008


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
13 iunie. Sîmbătă, mohorît-mohorît, nori plumburii pe tot cerul. La şase deja ieşisem pe teren, căci vremea mă sabotează straşnic, dar peste numai zece minute dă o ploaie puternică, suficientă numai ea pentru vreo săptămînă  M-am dus cu gîndul la posibile inundaţii.
Vis frumos cu Leopoldina B., Olga T. şi Fory E. plus alţi mari actori, iar Lidia şi încă o tînără făceau figuraţie, cu multă mişcare scenică şi asigurînd un continuu comentariu sonor, cealaltă monologînd iar Lidia improvizînd cîntece de-ale ei. Totul la cel mai înalt nivel artistic; bucuros peste măsură pentru Lidia, îmi ziceam: Uite, a ajuns să joace pe scenă în compania celor mai mari actori români ai timpului. Iar Lidia, cînta, foarte fericită...
Am recitit Venetici pînă la scena cu Colonelul şi mi s-a părut că e bine, scenele cu alăptatul, cu Anişoara sub căruţă şi cu avioanele chiar impresionante.
Fapt ciudat: uitîndu-mă la pozele lăsate de gazdă printre pahare şi ceşti, în vitrină, constat că ei sunt naşii fetei lui Bîrsan, din Cîmpulung Moldovenesc. Asta chiar că e curios. Totuşi, aduc vorba despre Bîrsani unde am stat în gazdă acum un an şi aflu că Ileana e sora mai mică a lui Vasile B. Mă întreabă: Ea nu era cam nervoasă, de la picior? Nu, avea chiar haz. Par să fie în duşmănie, ca fraţi buni, ca rude foarte apropiate, care au ce împărţi, ce să-şi reproşeze.
(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma


Ion Lazu: Un comentariu despre moartea lui Nicolae Labiş


"Aurel Covaci: - Evenimentele s-au desfăşurat aşa: în ziua aceea, la facultatea de filologie din Bucureşti, unde Labiş era student împreună cu noi, a avut loc o şedinţă U.T.M., în care au fost excluşi o groază de oameni. Labiş trebuia să fie şi el prezent, dar n-a venit. Eu am fost şi şedinţa a ţinut de la 8 dimineaţa pînă la 10 seara. După 10 seara eu am ajuns acasă. Labiş dormea, întîmplător nu aveam nimic de mîncare în casă. Dacă aş fi avut o bucată de pîine, Labiş nu murea. Intrînd eu, el s-a trezit şi a zis: “Mi-e foame. Eu dau un telefon la Casa Scriitorilor să-mi pregătească doamna Candrea o friptură, mă duc, o mănînc şi vin acasă.” Eu eram frînt de oboseală după acele 12 ore de şedinţă furtunoasă, şi am adormit pe loc. Pe la ora 3 dimineaţa, am primit un telefon. O voce absolut necunoscută mie – am aflat mai pe urmă că era un fel de balerină, Maria Polevoi (în cartea lui Tomozei găsiţi toate amănuntele acestea) – care mi-a spus: “Îl cunoaşteţi pe unul Labeş?” Dacă ar fi spus Labiş aş fi avut oarecari îndoieli, pentru că noi obişnuiam să ne facem şi farse destul de crunte – sînt chestii de-ale tinereţii. Zic:”Ce-i cu el?” “A fost accidentat – zice – este la spitalul Colţea”. Cred că dacă ar fi zis Labiş, corect, nu m-aş fi dus. Aşa, am crezut-o imediat, am alergat la Spitalul Colţea, Labiş era la camera de gardă – i se furase deja ceasul – şi acolo n-au putut să-i facă nimic. Ne-am dus la Spitalul nr. 9, la neurologie. Pe urmă a trebuit să fie trambalat prin tot Bucureştiul, fiindcă nici la neurologie n-au vrut să-l primească. Au spus că nu pot să-i facă nimic şi am fost trimişi la Spitalul de urgenţă. Acolo mi-a dictat acea ultimă poezie Pasărea cu clonţ de rubin despre care, cînd s-a publicat volumul lui, nici măcar nu s-a scris că mi-a fost dictată mie – pentru că eu am înmînat-o presei.  Cînd a apărut volumul, eu eram în închisoare. Aşa că, mă mir că a apărut numele meu, totuşi printre îngrijitorii de ediţie. Dimineaţa următoare la spital lucra doamna Rohan, care îl cunoştea pe Labiş şi erau chiar prieteni. Şi dînsa este cea care m-a făcut să mă cutremur, pentru că mi-a spus: “Ştii, este vorba chiar de viaţă şi de moarte.”
*
Pornesc de la acest citat dintr-o carte a Stelei Covaci (Persecuţia) despre moartea lui Labiş pentru a spune câteva cuvinte cu privire la emisiunea lui Florin Iaru de acum câteva seri. M-au nedumerit atunci câteva afirmaţii ale invitaţilor săi, am comentat cu Lidia, însă lucrurile s-ar fi oprit aici dacă n-aş fi avut astă-noapte un lung vis cu Stelian Tănase, vis în care îi spuneam ce cred eu despre emisiunea respectivă. Iată nedumeririle şi precizările mele: 
Mai întâi că invitaţii nu păreau foarte informaţi cu privire la tema în discuţie, ci au venit cu observaţii de ordin general, (despre Şcoala de literatură, despre zicerea lui Sadoveanu "din această Şocală vor ieşi exact atâţia scriitori câţi au intret etc", despre grija pentru junele Labiş, favoritul său etc...) în afară poate de Grigore Ilisei, care însă nu a avut timpul şi abilitatea să pună lucrurile în adevărata lumină. Nu s-a reuşit risipirea imaginii cu osârdie cultivată de regimul comunist, precum că Labiş a fost un cântăreţ entuziast al noii ere socialiste, ceea ce a şi fost, în primii ani. Prezentările din critica literară, concursurile de poezie ce-i purtau numele, structurarea casei memoriale de la Mălini (care expune cu deosebire poezia proletcultistă, gen "Fii dârz şi luptă, Nicolae!"), alte infinitezimale au contribuit la această imagine, de poet al comunismului...
Pe de altă parte, discuţia a fost cumva abătută de pe făgaşul ei prin faptul că Ion Bogdan Lefter a ţinut să precizeze că Labiş nu a fost totuşi un mare poet, cum ar vrea să acrediteze unii, ci în cel mai bun caz el ar fi putut să devină un poet adevărat, în timp, prin maturizarea talentului său, care la cei 21 de ani ai poetului n-avea cum să-şi dea întreaga măsură. (Dar nu sunt exemple celebre în acest sens?) Se întâmplă acest lucru ciudat: în vreme ce Nichita Stănescu îi recunoştea lui Labiş marele talent şi declara că s-a abţinut/sfiit să publice cât timp a trăit Labiş, actanţii generaţiei optzeci nu au făcut nimic pentru a-l pune pe Labiş în valoare ca poet autentic, ci dimpotrivă, s-a accentuat faptul că Şcoala de literatură adunase laolaltă pe junii cântăreţi ai socialismului din toată ţara, lucru în fond adevărat, asta neînseamnând însă că printre ei nu se aflau tineri cu adevărat talentaţi - şi se poate da o listă de cel puţin 20 de viitori scriitori de marcă. "Capcana comunismului", după o exprimare de-a lui Aurel Covaci îi păcălise pe mulţi tineri, însă pe la mijlocul anilor cincizeci unii şi-au dat seama cum stăteau lucrurile şi au părăsit rândurile lăudătorilor. Contextul "dezertării" lui Labiş este cel al evenimentelor din Ungaria - 1956, care au fost discutate cu seriozitate în cercurile studenţeşti din Timişoara şi Bucureşti. Susţinerile lui Hrusciov din raportul său (demascarea marilor vini şi crime ale stalinismului, ocultate de presa din ţară), ajunse tot pe filieră vestică în lumea studenţească, au avut şi ele urmări. Au fost luări de atitudine ale mediului universitar împotriva regimului din ţară, în primul rând împotriva colectivizării forţate a agriculturii, au fost, în contra-partidă, pentru stoparea lor, numeroase manevre ale puternicilor zilei şi ale Securităţii, de la deturnări şi ameninţări, la ademeniri şi recompense. Au fost şedinţe de demascări, urmate de exmatriculări, au fost anchete, arestări, sinucideri în închisoare. Paul Goma, Marcel Petrişor, Aurel Covaci atâţia alţii au suferit detenţie politică. 
Labiş era nu doar un poet afirmat, simpatizat, carismatic ci şi un lider de opinie în lumea studenţimii bucureştene. S-a pronunţat în repetate rânduri împotriva situaţiei din ţară, a cerut condiţii de viaţă mai bune; a cântat Trăiască regele; a propus suprimarea lui Gh. Gh. Dej, - sunt multe de spus în această privinţă, a opoziţiei lui Labiş faţă de Regim. Sami Damian, Lucian Raicu luau parte le aceste discuţii împotriva Regimului. Nu pot uita insistenţa cu care Ion Băieşu, la o întâlnire cu cititorii din Întreprinderea geologică unde îl invitasem, a subliniat că "la momentul dispariţiei sale, Labiş era un poet interzis". Din mai multe surse am avut apoi confirmarea că în ultimele sale luni de viaţă nicio redacţie nu i-a mai acceptat poeziile.   
S-a subliniat în emisiune, chiar de Florin Iaru, că dosarul de la Securitate al lui Labiş era... subţire, nu avea multe pagini. Cum să fi avut, când urmărirea lui informativă începuse doar cu câteva luni în urmă?!. Însă ce fel de urmărire? Povestea în emisiune şi sora poetului, Margareta Labiş: umbra sa îl însoţea peste tot, de la deşteptare până la revenirea acasă, în crucea nopţii - căci poetul se afla în derută, în degringoladă chiar, se abandonase boemei. (Iar pe de altă parte ar fi vrut să se retragă la Mălini, să se purifice de comunism, să scrie în cu totul altă manieră...). Urmăritorul îl întâmpina dimineaţa la ieşirea în stradă, îl însoţea în tramvai la Facultate, îl aştepta să iasă de la cursuri sau seminarii, îl urma la căminul de fete, unde Labiş o căuta pe sora lui sau vreo colegă-iubită: îl urmărea la cantina din Matei Voevod, cu tramvaiul înapoi până la adresa din Miletin 14 - şi urmărirea informativă a poetului disident, în 2-3 schimburi, era necurmată, zi-noapte, ca să se ştie ce face, cu cine se întâlneşte, ce pune la cale, dar ca să ştie şi Labiş că este urmărit, că atitudinea lui comportă riscuri. La fel de profesionist s-a procedat cu lansarea veştii că Labiş ar fi murit în timpul excursiei sale în Deltă, împreună cu Lucian Pintilie. Erau forme de intimidare, de atenţionare, de ameninţare: vezi ce poţi să păţeşti?! (În fapt, constatând că poetul a părăsit barca regimului, doreau să-l determine să revină, iar până una-alta să nu se implice în acţiuni duşmănoase...Nu există nicio dovadă sigură şi incontestabilă că s-ar fi pus la cale suprimarea sa fizică. Rămâne totuşi întrebarea: Ce s-a întâmplat în noaptea de 9 decembrie în staţia tramvaiului 13 este un simplu accident?. )
Emisiunea nu a reuşit să evidenţieze faptul că în anul morţii sale, lui Labiş îi apăruseră primele sale două cărţi: Primele iubiri fiind o culegere din poeziile de început ale poetului, pe când poemele din Lupta cu inerţia, cele scrise în ultima vreme, sub presiunea schimbării sale profunde, erau blocate în redacţiile revistelor dar şi la editură.
Va urma...

Fotografii...