marți, 29 aprilie 2014


Scriitorul George Astaloş a încetat din viaţă, 27 aprilie 2014
https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=380929370029356765;onPublishedMenu=allposts;onClosedMenu=allposts;postNum=1;src=link

Scriitorul zilei: Gh. Tomozei,  n. 29 aprilie 1936 - d. 31 martie 1997
    
S-a născut la Bucureşti, dar familia era din Muscel, aşa că a făcut şcoala primară şi liceul la Târgovişte. La Şcoala  de Literatură este coleg cu Nicolae Labiş, pe care îl va evoca şi despre care va scrie câteva cărţi, încercând să descifreze misterul morţii poetului de la Mălini. Va fi preocupat şi de copilăria lui Eminescu, dar şi de viaţa lui Mihai Viteazul, de exemplu.
A fost redactor la Gazeta literară, la Luceafărul şi la alte reviste, printre care Argeş, în prima ei formulă din 1965, în echipă cu Florin Mugur, Cezar Ivănescu, Mihail Diaconescu. A debutat în 1953 cu poezii, a colaborat fără întrerupere la multe reviste literare şi a publicat un număr impresionant de cărţi de poezie, de eseuri, de literatură pentru copii şi de memorialistică, plus câteva antologii din propria lirică, o antologie a sonetului şi traduceri din poezia universală. O listă a cărţilor sale este prea lungă şi riscă să fie incompletă.

Opera, selectiv: Pasărea albastră (1957); Steaua polară (1960); Lacul codrilor, albastru (1961); Vârsta alintului (1963); Fântâna culorilor (1964); Noaptea de echinox (1964); Poezii (1966); Patruzeci şi şase de poezii de dragoste (1967); Altair (1967); Cântece de toamnă mică (1967); Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967; Filigran, proze jurnalistice (1968); Suav anapoda (1969); Dincolo de crizanteme (1969); Poezii de dragoste (1970); Toamnă cu iepuri (1970); Târgovişte. monografie lirică (1971); Miradoniz (Copilăria si adolescenţa lui Eminescu) (1970); Misterul clepsidrei (1971); Atlantis (1971); Moartea unui poet (1972); Tanit (1972); Efigii (1972); Maşinării romantice (1973); Muzeul ploii, proze şi poeme în proză (1973); La lumina zăpezii (1974); Negru Vodă (1974); Carul cu mere (1974); Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); Gloria ierbii (1975); Cronica lui Stavrinos (1975); Istoria unei amfore; Ţara lui Făt-Frumos (1976); Poema Patriei (1977); O oră de iubire (1978); Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978); Amintiri despre mine (1980); Focul hrănit cu mere (1981); Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984); Carte de motanică, 1984; Urmele poetului Labiş. Biografie (1985); Plantaţia de fluturi. Însemnări (1988); Miradoniz. Copilăria şi adolescenţa lui Eminescu (1989); Un poet din Tibet, poeme (1995).
***
Poet perseverent, stimabil, care şi-a luat în serios înzestrarea şi a pus în funcţiune "maşinării romantice" şi alte "cântece de toamnă mică", niciodată eclatant, totdeauna just, respectându-şi blazonul. În ce mă priveşte, este unul dintre primii poeţi români tineri pe care i-am citit prin reviste, inclusiv în cele pentru copii şi tineret, alături de Constanţa Buzea, Florenţa Albu, Mioara Cremene. Îl ştiusem prieten cu Labiş. Mai târziu îl aflam în mare prietenie cu Nichita Stănescu, cel care îl apela cu Prinţul Tom. L-am reperat apoi în lumea literară şi întîlnindu-l pe stradă, îl salutam, dar nu am discutat absolut niciodată. Mereu sobru, preocupat de ale sale relaţii privilegiate, fără un singur zâmbet. Trecând pe la revista Argeş, abia înfiinţată la Piteşti, care îmi era în drum spre Slatina, nu l-am interceptat, am vorbit doar cu Cezar Ivănescu, pe atunci locuind cu Maria Ivănescu la mansarda imobilului. Dar nu mi s-a publicat nimic în revistă, atunci, ci abia după Decembrie.
***

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale.
5 mai 2007 (...) În stânga şoselei Colentina, pentru  Gh. Tomozei, intru pe aleea Deleni 6, fostă Sf. Vasile Tei (mereu documentat la sânge!), acum cartier de blocuri, alei trase pe modelul labirintului, înţesate de maşini printre care umbli şi cauţi numere şi litere şi scări, apoi încerci să pătrunzi în vreun hol, toate sunt de-o vreme închise, la interfon nu reacţionează nimeni; dau un mare ocol, căci de data asta e vorba de blocuri aşezate în careu, şi există şansa de a găsi deschisă măcar vreo uşă din spate. Încerci la fiecare intrare. Fără rezultat. Revii, pândeşti pe la etaje, să apară vreo bătrână care nu te aude, nu înţelege, nu..., baţi în cercevelele ferestrelor dinspre intrarea pe scară, nici un răspuns... Măcar de-aş şti telefoanele administratorului, preşedintelui...
Ieri, Cleopatra Lorinţiu îmi spunea la telefon că, de fapt, Gh. Tomozei scria la Câmpulung Muscel, avea acolo pe str. Sârbeşti nr. 22 un fel de casă de vacanţă (acest poet născut din câte ştiu la Malul cu Florile, comună vecină cu Cetăţenii-Lăicăi, unde prospectam prin 1968 şi mă gândeam la poeţii deja afirmaţi, precum Gh. Tomozei); vara veneau în vizită Nichita, Blandiana, alţii; însă cei de la Prefectură nu i-au dat concursul la înfiinţarea unei case memoriale. Îi spun că pe cont propriu, cum au procedat şi alţii, ar putea să pună acolo o placă memorială, care nu costă decât 3 milioane. Nu spune nici da nici nu. Voce alegră, o poetă extravertită, locvace. Mă mir că nu ne-am văzut niciodată.

Alţi scriitori:
A. de Herz, n. 1887
Barbu Delavrancea, m. 1918
Virgil Cândea, n. 1927
Bogdan Ulmu, n. 1951
Radu Gyr, m. 1975



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

16 iunie. Ieri, la întoarcerea de pe teren, autobuzul plecase şi la „ia-mă nene” nu mă lua nimeni de la Agapia, să mă scoată măcar la şosea... Văd mai încolo, ieşită la drum, o căruţă cu cal, oameni care se pregăteau să plece la fîn. Ajung acolo în ultima clipă şi îi rog să mă ia. Din urmă ajungem pe un fel de schivnic-peregrin cu barbă roşie şi cu coadă, săteanul mă întreabă dacă respectivul e cu mine (barba ar fi un criteriu). Nu e; zic, totuşi, luaţi-l! Pe drum ţăranul, 65 ani, ne cam ignoră, în schimb vorbeşte cu nevastă-sa în aşa fel ca să-l auzim. Cu haz amîndoi, despre pică pară mălăiaţă, despre muiaţi îs posmagii (suntem la o azvîrlitură de băţ de Humuleşti, nu? Şi vor să aflăm că nu sunt nişte bieţi ignoranţi.) El conchide: dacă mănînc, dacă beau, trebuie să şi lucrez (asta fiind faţă de călugăr un fel de scuză că se duce la cîmp într-o zi precum Sf. Marie). Uite, înnoadă căruţaşul vorba,  ăla de la poartă, să fie 30 de ani de cînd e paralizat. I-a dat alt om, tot din sat, cu muchia toporului în cap, nu se mai poate nici muta de pe bancă. Ăla care i-a dat cu toporu, a murit la Constanţa, de mult… Pe ăsta îl ţine Dumnezeu… Dar eu, dacă pot munci…
Urîţei, amîndoi, el cu un nas proeminent, ea cu faţă de cal, blonzi roşcovani ca pe aici. Cam aşa trebuie să arate un cuplu comic în popor. Urît şi comunicativ.
Scrie Constanţa Buzea, undeva la Post-restant: “…singurătatea este o stare, şi încăpătoare şi securizantă, pentru cine n-o confundă cu izolarea şi boala, şi înţelege riscurile şi binefacerile ei. Ea este locul în care este loc, unde răbdarea izvorăşte din sine cu bucuria unei penitenţe luminoase, unde cel ce o locuieşte mulţumeşte oricui îi dă prilejul, bun întotdeauna, de a se cunoaşte pe sine mai adînc, prin starea de bine sau de rău a celuilalt..”.
Nesun magior dolore... Nu este jale mai mare: faptul că oamenii care ne-au zămislit şi ne-au iubit şi pe care i-am iubit, deja nu mai sunt. Şi faptul că într-un timp nu prea îndepărtat n-o să mai fim nici noi; şi că în această zbatere şi zădărnicie, printre contrarietăţi, boli, somn, tînjiri şi regrete, care este viaţa de zi cu zi, n-am apucat să ne folosim decît în prea mică măsură resursele spirituale şi sufleteşti, în aşa fel încît să le fi făcut mai agreabilă prezenţa noastră şi mai lesnicioasă viaţa celor dragi. Şi faptul că iubirea acestora a ajuns prea tîrziu la înţelegera noastră, iar amintirea noastră în sufletul urmaşilor noştri se va şterge şi ea, mai repede decît ar vrea ei s-o recunoască. Decît aceasta nu este jale mai mare.
7 sept. Joi. Aici nu trăieşte poezia, aici se zvîrcoleşte Disperarea, cu măruntaiele atîrnîndu-i pe jos…
Hemingway a scris doar ce a trăit, stilizînd însă şi a dedicat fiecare carte despre iubirea sa precedentă viitoarei soţii… a avut patru…
               Va urma


Fotografii...Colocviul Criticii literare, II

Florin Dochia, Dinu Grigorescu, Emil Lungeanu, Emil Mladin



Ion Bogdan Lefter, Vasile Spiridon, Ion Simuţ, Mihai Zamfir

Un câmpinean: Florin Dochia şi o ploieşteancă: Viorica Răduţă




Ioan Adam şi Ana Dobre - într-o scenă din Adam şi Eva

Radu Voinescu: Portrete pentru o viitoare Istorie a criticii literare ?
Angelo Mitchievici

Două generaţii critice: Dan Cristea şi Radu Voinescu

Felix Nicolau, şi, lucrând la Canon: Dan Cristea, Radu Voinescu



Virgil Diaconu luând taurul de coarne



NOTĂ:
Postez aici textul zilei precedente, dispărut de pe blog, recuperat de pe "Blogul de rezervă"...



Scriitorul zilei: Ov. S. Crohmălniceanun.16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 

Născut la Galaţi dintr-o familie de evrei, a făcut liceul în portul dunărean şi s-a înscris la Institutul Politehnic  din localitate, dar a întrerupt studiile în 1940, reluate în 1944 şi încheiate la Politehnica din Bucureşti, cu licenţa în construcţii, 1947. Trece însă ca redactor la Contemporanul, 1947-1951, apoi la Viaţa românească şi la Gazeta literară, unde va deveni redactor şef-adjunct. Din 1966, profesor la Filologia bucureşteană. Inteligent şi autoritar, mereu pe caii cei mari ai lumii literare, în punctele de decizie, în consilii, comitete, jurii...Făcând glorii şi desfăcând, cu aceeaşi dezinvoltură.
Va emigra la Berlin, în 1992 , adaptându-se o dată în plus, scriind despre scriitori evrei, despre influenţa germană în mişcarea de la Cercul literar. Şi publicând o carte de memorii intitulată semnificativ. Amintiri deghizate, încercând pentru ultima oară o cosmetizare a trecutului său literar pe mai multe voci, de nu cu adevărat îndoielnic.
Debutase în 1944 şi va fi în anii 50-60 unul dintre criticii cei mai solicitaţi (şi temuţi), faimos în epocă pentru abordările de pe poziţii marxiste, mereu atent la comanda ideologică venind dinspre partid, în stilul oportunist care asigura o carieră critică la vârf. Cu toată convingerea s-a ridicat în 1950 împotriva avangardiştilor, a suprarealiştilor precum Victor Brauner, Gherasim Luca şi Jack Herold, deşi evrei şi aceştia. Nu e singura dată că îşi va schimba opiniile cu 180 grade. Are meritul de a fi readus în literatură numele unor Rebreanu, Ion Barbu etc, însă ce merit poate fi acesta, cu voie de la stăpânire, în vreme ce alţii scriitori erau ostracizaţi, ocultaţi etc .Va da o Istorie a literaturii dintre cele două războaie demnă de tot interesul (îşi revizuise părerea despre avangardişti).  În 1957 l-a debutat pe Nichita Stănescu. Apoi va gira debuturile din proza cenaclului Junimea, inclusiv antologia optzecistă Desant.

Volume de critică şi istorie literară: Cronici şi articole, 1953; Cronici literare, 1954; Liviu Rebreanu, 1954; Despre originalitate,1954-1956; Despre realismul socialist, 1960; Tudor Arghezi, 1960; Lucian Blaga, 1960;  Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, 3 vol., vol I-III, 1967,-1975; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1984; Literatura română şi expresionismul, 1971; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1989; Painea noastră cea de toate zilele, 1981 ; Al doilea suflu, cronici şi comentarii despre fenomenul optzecist, 1989; Alăptat de două mame, 1992; Amintiri deghizate, (o carte de memorii), 1994; Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, în colaborare cu Klaus Heitmann, 2001; Evreii în mişcarea de avangarda românească, 2002, publicată postum; Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, în colaborare cu  Ion Caraion.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale. 

5 aprilie 2007 (...) Mă îndrept spre str. Dinisie Lupu, ajung la nr. 74, sun la interfoane, de la o firmă nu mi se dă drumul pur şi simplu, degeaba scot în faţă Uniunea Scriitorilor!, dau din nou, aflu interfonul administratorului, intru, mă întâmpină o femeie vârstnică (nu e administratora) cu un uşor strabism la ochiul drept, îi spun povestea, se declară refractară la orice insistenţă. Nu veţi obţine nimic, repetă ea, obstinat. Statul, Consiliul Culturii, Ministerul culturii, au tot încercat să obţină acest bloc, nu au reuşit. Aici au trăit şi trăiesc mulţi scriitori, actori, regizori etc. Ea l-a cunoscut şi l-a stimat pe Ovid S. Crohmălniceanu şi pe soţia lui, care au murit în aceeaşi zi, în Germania (dar nu confundă cu cazul  Doinaş-Irinel Liciu?. Nota mea: nu, aflu că soţia lui Ov. S. C. a murit în acelaşi timp cu criticul, însă în alt spital...). Au locuit aici chiar cu părinţii, la început. Singurul locatar care îi dădea cărţi de citit, numai pe ale lui Eugen Barbu nu i le dădea. Şi atunci de ce nu ar putea Uniunea Scriitorilor să-i pună o placă memorială?, întreb. Vom insista, dar nu vom obţine nimic, subliniază bătrâna, cu o privire L.S.D-istă, locatarii sunt total împotrivă. Sunt speriaţi, sunt invidioşi, dar sunt de neclintit într-o chestiune ca asta. După ce această stafie a răutăţii-nebuniei umane mă părăseşte, mă uit mai atent la cutiile poştale, îmi notez numele lui  Tăutu, Victor Tulbure, Utan, Gheorghiu, Pellea, Iureş, Saizescu, Damian etc. Ca să îi caut eventual la telefon. Preşedintele asociaţiei, Iacob R. Nu cumva pictoriţa, apreciată de mine cândva?
Să continui şi mâine? Să scriu din urmă povestea căutărilor de ieri?
16 mai 2007 (...) : Acasă, Lidia îmi spune că a primit mai multe telefoane. Un tip care a spus că locatarii din Dionisie Lupu 74 nu sunt de acord cu cererea noastră. De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au mai locuit acolo şi alţi scriitori. Iar celelalte 2-3 telefoane sunt pozitive, inclusiv cel de la blocul lui  D. Alexandru, (a locuit acolo între 1968-1991).
Şi în mijlocul acestor calcule şi meditaţii, căci am primit multe oferte pentru confecţionarea şi fixarea plăcilor, pică încă un telefon, este de la Filofteia Stoian, tot din Dionisie Lupu 74. Din nou: De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au stat acolo nu mai puţin de 10 scriitori, familiile lor sunt încă pe baricade şi nu permit această discriminare. S-au gândit să fie pusă o singură placă pentru toţi sau deloc! Şi îmi dictează lista celor zece. Dna  Tăutu  mai trăieşte, dna  Tulbure, idem,  chiar şi ea, soţia lui  Niculae Stoian. (Văduvele roşii?) Că de ce adresa către blocul lor nu este datată? Ca să le reproşăm la urmă că le-am trimis-o acum un an şi ei nu ne dau acordul? Ce e suspiciunea asta, doamna Stoian? Nu, formularele au fost scrise acum vreo lună, dar abia de 3-4 zile eu le-am completat adresele cu mâna mea, căci acolo lipsesc funcţionarii, şi tot eu le-am expediat de la poştă, pe banii mei. Aha, dumneavoastră aţi adăugat de mână  Dana Dumitriu? Da, eu, pentru că am aflat din târg că şi D.D. a locuit în imobilul dvs. M-am gândit să-i punem acolo, nu în Berceni, pe unde nu trece nimeni, nici în strada Al. I. Cuza, unde s-a născut. (Cu aceste amănunte sper că m-am impus în faţa vajnicei văduve roşii.) Nu putem pune câte o placă peste tot pe unde a peregrinat scriitorul român, biet chiriaş trecător.  Marin Preda  are de fapt o placă, pe Romulus. Nu pare să ştie – şi de ce-ar şti?! Ţine să-mi precizeze: Sunt şi eu în Uniune, mai de curând. Se va face forte şi-mi va trimite datele despre fiecare dintre cei zece. Plătim şi noi literele, zice. Nu este cazul, zic. Dar de ce  n-ar fi? (Ieri administratorul de la blocul Alicei Voinescu se oferea să suporte ei costul plăcii.) Şi au mai trăit aici nişte actori, muzicieni, dar de la alte uniuni de creaţie. Ştie ea de unde mi-a venit ideea cu Crohmălniceanu! De unde, stimată doamnă? Acum vreo lună-două a apărut cineva din Germania care se interesa de Ov. S. Crohmălniceanu, în prespectiva de a-i pune o placă memorială. (Adică ei între ei...) Să-i fi spus că străinul acela eram tot eu? Poate nici nu m-ar fi crezut. Şi la ce bun? Mai înbunată, căci a obţinut ce-şi propuseseră, zice: La început am avut vocea alterată, de supărare. Ori toţi ori niciunul. De ce această discriminare?!
14 noiembrie 2007 (...) :  Plecăm prin Dorobanţi până în Dionisie Lupu, intru şi am noroc să dau de o tânără locatară de la parter, care închidea apartamentul ca să plece în oraş.  Îi explic, amabilă se întoarce din drum şi ne dă prelungitorul prin fereastră. Punem placa cea mai lungă de până acum, cea cu 10 scriitori. Cu Pan Izverna vorbesc despre Al. Philippide, cel mai mare traducător. Îmi vorbeşte de un scriitor de 93 de ani, Radu Mărculescu, e cel pe care şi eu l-am văzut la TV şi pe care îl citez în Himera. În trenul spre Siberia, mureau pe capete, în fiecare dimineaţă erau puse pe terasament zeci de cadavre. Şi zice R.M.: „Am început să povestim. N-a mai murit nimeni...”. O exprimare genială, mi se pare. Pan Izverna: Să-i duc cartea acestui venerabil, să mi-o dea şi el pe-a lui. Pan Izverna s-a zbătut să-l primească în Uniune. (...)
Pe când fixam placa din Dionisie Lupu, pe uşă iese un bătrân ochelarist şontorog, cu o doamnă, poate fiică-sa, vor să scoată maşina din garaj, începe să ţipe la noi, i-am blocat ieşirea, ruşine!, el pierde timp! Noi nu contăm în ecuaţia asta. C.C.  trage maşina, o trage şi celălalt care se plasase pe trotuar, şontorogul demarează în trombă, plin de venin. Îl aud pe prietenul scriitor şi medic de-o viaţă Pan Izverna: Ăsta face comoţie! Iar eu îl atenţionez: Printre ce oameni trăim! El: Ăsta e poporul. Nimeni nu se implică, toţi sunt ca fiarele, fără milă. Pleacă tânăra, îi mulţumim, poate nu ştie că a mai spălat cumva ruşinea celor din imobilul cu atâţi scriitori, actori, regizori. Şi... "acei oameni minunaţi", nu?


Scriitorul zilei: George Astaloş, n. 4 octombrie 1933 -m. 27 aprilie 2014

               
Dintr-o familie de germani stabiliţi în zona Vatra Dornei, s-a născut în Bucureşti, cartierul Hala Traian, a absolvit Şcoala militară de Topografie-Geodezie, 1953. Demisionează din armată, în 1964, cu gradul de căpitan, spre a se dedica exclusiv literaturii. Un fervent al boemei bucureştene din anii 50-60, a început prin a-şi face o faimă orală. Debutase într-o revistă şcolară, 1948, dar debutează la modul semnificativ cu piesa Vin soldaţii, stagiunea 1968-1969, la teatrul studen'esc Casandra, punere în scenă favorizată de invazia sovieticilor în Cehoslovacia. Premiul USR pentru volumul Vin soldaţii şi alte piese, 1970. La un congres PEN-club din Slovacia, 1972, Pierre Emanuele de la Academia Franceză îi oferă o bursă la Paris, unde se stabileşte definitiv. În 1976, obţine cetăţenia franceză, fără a renunţa la cea română. Poezia sa a fost publicată în aproape 20 de ţări din toată lumea. Multe versiuni bilingve. Piesele de teatru i-au fost reprezentate în Europa, USA, Canada. Redactor-şef al revistei Nouvelle Europe, din 1972; din 1989 cetăţean de onoare, Rocamadour, Franţa, apoi Cavaler al Ordinului Artei şi Literelor din Franţa. Propus în 2011 pentru Premiul Nobel. Autor a cca 200 articole şi studii despre artă, iniţiator al "teatrului floral-spaţial" şi al Teatrului-revolver. Textele sale dramatice au fost jucate integral la Televiziunea română, evident, după 1990. Memorialist,  antologator, traducător în şi din franceză.
Opera literarăŞodron, 1970; Vin soldaţii şi alte piese, 1970; Trei piese într-un act, 1970; La lingua del canarino, 1974, ediţia a 2-a, 1984; Bordel a merde, 1975; Pluridimensionalitatea teatrului, 1976; Theatre as a referential art, 1976; Aqua mater, 1984; Symetries, 1986; Poeme retorice, 1991; Simetrii, 1991; Contestatory visions, 1991, Robespierre, 1991; Magma, 1992; Musique de paroles, 1993, Une priere de trop, 1995; Mirosul banilor, 1995; Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris, 1996; Ecuaţia tăcerii, 1996; Ethique et Estethique, antologie, de poezie românească, 1996; Poeme/Poemes, 1997; Politikon, 1997; Chants de Revolte, traducerea poemelor de Leo Ferre, 1997; Utopii, eseuri, 1997; Parcurs, antologie de autor,1997
Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Astalo%C8%99
http://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=26426
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/boemi-in-singapore-i-2965221/
http://www.youtube.com/watch?v=lYmeXT7LcXM
http://www.independent-al.ro/eveniment/george-astalos-cavaler-al-ordinului--artelor--si-literelor-in-franta.html
http://convorbiri-literare.dntis.ro/LIVESCUoct11.htm


Poezia zilei: George Astaloş, m. 27 aprilie 2014

peşti nupţiali

din Aqua mater (1984)


miriadele de peşti nupţiali
care inundau apele
de cântec şi de adoraţii liturgice

erai tu

atrăgându-mă necontenit
în torentul ameţitor
al perpetuării

privirea ta
complice ingenuu
îmi îmblânzea înotul
într-un sublim efort
de transparenţă
neştiutor de iubire
şi încă departe
mă îndreptam cu sfială
spre un spaţiu de joc
voluptuos de vârtejuri

hipocampi fabuloşi
înhămaţi la mici care de luptă
visau bătălii uriaşe

se vorbea despre iniţiere
şi drespre o grandioasă sărbătoare
a trupului

fulgere subţiri
îmi săgetau carnea
cuprinsă de o dulce nesiguranţă

şi mă apropiam nerăbdător
de triunghiul tău
cu peşti incandescenţi
însemn armorial şi fântână
a unui pântec răscolit demonic

de copleşitoarea violenţă .


peluze de solzi

din Aqua mater (1984)



tu

apariţie surprinzătoare
de solstiţiu

nici răsărit sângeriu
nici apus tremurând

doar un lanţ de vectori
de mărimi cardinale
izbucnind într-un câmp
de revoltă

nici melci nisipoşi
nici cochilii deschise
doar pântec promis
răscolit de dorinţe
ezitând între flux şi reflux

aici

în mai mult ca eternul acvatic
te aştept răstignit
pe imense

peluze de solzi.



cu ce sevă

din Ecuaţia tăcerii (1998)



cu ce sevă

sau cu ce lumină
mi se-adapă privirea

ce ecou pierdut
îmi dospeşte în linişte

ce resort nevăzut
îmi animă mişcarea
şi ce forţă malignă
îmi despoaie cuvintele

de sens 


ion lazu:  Poezia însă

Lui George Astaloş


Aşa cum nu poţi muta pe cer norul

Uşorul

Decât intrând în casă, trăgând storul



Aşa cum nu poţi schimba direcţia vântului

Decât rotindu-te cu ochii închişi



Aşa cum nu poţi face din noapte zi

Decât turnând catran

La rădăcina Timpului



Aşa cum nu poţi face din viaţa ta

Măcar un rând coerent –



Poţi însă muta muntele

Poţi întoarce râul din cale

Poţi smulge copacul şi să

Pleci cu el la spinare

1984



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
15 aprilie 2007. (...). Vizită la Gigi Astaloş. (Ca să aflu de la un om plecat din ţară de 4 decenii despre scriitori uitaţi de noi, cei de-aici...). Urcăm la etajul V al Blocului Spicu, de lângă Cişmigiu. Posesor al arhivei Apostu, în apartament numeroase desene de-ale lui Apostu. Ne arată vreo 9 cărţi copertate, există o editură creată special ca să-i publice operele. Dă drumul fluxului verbal de neoprit. Povesteşte despre viaţa lui ca ofiţer de geodezie. Domni, fotolii, nu mergea la demonstraţii, nici la învăţământ politic. Scria poveşti despre marii ofiţeri de dinainte. Prieten cu Teodor Pâcă. Scrie fabula tigrului bătrân. Era un evreu ungur ilegalist, ieşit la pensie, avea 4200 lei, pe vremea când un salariu obişnuit era 350 lei. Primea pe poeţi. Deschidea sertarul, îţi lua foaia, îţi dădea suta. Cu o sută trăiai regeşte o săptâmînă. Dar de unde! Se întâlneau la Singapore. Îi tocau într-o singură noapte. Odată iese Pâcă pe la 2 noaptea de la Singapore, în spatele lui unul beat care îl tot înjura. Mama voastră, cu poeziile voastre împuţite! S-a oprit Pâcă, i-a dat ăluia o singură palmă, fusese campion de box, ăla din cădere se trezeşte că e ofiţer de securitate. Articolul 234: huliganism, judecat în 24 de ore, condamnat la 4 ani detenţie, a făcut doar 2 ani şi jumătate. Fapt este că Th. Pâcă condusese demonstraţia a zece mii de studenţi pe stadionul din Sibiu, când cu Abdicarea regelui Mihai. Organele îl tot căutau pe lider, abia după 2-3 ani l-au detectat, după fotografii, îşi lăsase barbă. Pâcă, cu patru ani mai mare, părea matur, putea trece drept tatăl lui Gigi. Gigi, mereu campion la rugbi, la clubul PTT, apoi a plecat de-acolo. Pâcă avea un frate mai mare, acela era om ca toată lumea. Născut la Ploieşti, familie de ceferist, cu regim ca de armată, deci l-au mutat la Sibiu. Andrei Blaier nu este evreu ci neamţ, fuseseră colegi de liceu, însă Andrei era extrem de deştept faţă de toţi ceilalţi. Părinţii lui au fost deportaţi în Dombas, împreună cu ai lui Gigi, ca fiind etnici germani. Despre ura pe care a constatat-o împotriva bucureştenilor în orice colectivitate, aceeaşi animozitate a văzut-o la Paris, la Londra.

Tot Gigi povesteşte că s-a întâlnit cu Octavian Sava, care pe atunci lucra la noua televiziune, au convenit o colaborare, dar să-i aducă un material. Gigi scrie de mână 18 pagini, se prezintă chiar a doua zi şi fapt e că a urmat o colaborare întinsă pe patru ani. Spune despre O.P., pe care l-a cunoscut pe când răspundea de televiziune: O fiară! Au vrut să facă un spectacol di granda, a venit P. şi nimic nu-i plăcea, baletistelor li se vedeau picioarele... Un politruc sinistru, considerat ca atare de toţi, pe-atunci. Iar acum îl auzi: Nu mai cred în democraţie, în libertate, în capitalism. Deci tot comunist, tot pentru dictatura celor duri... La urmă îi spun: Am o listă cu 120 scriitori care ar merita plăci memoriale, din care or să rămână vreo 20. Şi îmi confirmă câteva adrese.Lucrează de pe la 5 dimineaţa, are destul timp şi de scris şi de vorbit cu mine. Stă trei luni aici, apoi alte trei luni la Paris, din nou aici şi tot aşa. L-a editat pe Ahoe şi pe Pâcă cu sonete, cu balade. A editat o antologie a poeziei româneşti contemporane, traduse de el în franceză, 62 de poeţi, printre care şi vizitatorii lui de astăzi; a ângrijit şi editat o antologie a poeziei basarabene, alta a poeziei bucovinene. Da, Ahoe a stat şi pe Polonă. La el erau atâtea ploşniţe!  Fraţi de cruce cu Ahoe şi Pâcă. Dar apelau la telefonul lui, larangul de căpitan când aveau probleme cu miliţia. Gigi avea mulţi veri, tatăl lui avusese mulţi fraţi şi fiecare cu destui copii. El s-a născut în Hala Traian, ca şi mama şi bunica lui. Fratele Helenei, soţia sa, prezentă la întrevederea noastră, absolvent al Scolii Superioare pentru Administraţie de la Paris, a fost guvernator în Volta de Sus. Apoi, rechemat, îi era la îndemână să administreze câteva arondismente. Într-un colectiv de studii privind relaţiile economice cu Rusia...



Ion Lazu, Consemnare: Colocviul Criticilor, II
II.
Vasile Spiridon: Să acceptăm o democraţie a gustului, unul pentru elite şi altul pentru public. Nimic nou, îmi spun: elita acordă note maxime unor scriitori, în vreme ce publicul citeşte ce-i place lui, ignorând ierarhizările esteţilor. V.S. remarcă prezenţa kitchiului chiar şi în unele opere de mare valoare.
Viorica Răduţă, citeşte pe sărite pasaje dintr-un text mai lunguţ, pe care vreau să-l parcurg în toate articulaţiile sale. Porneşte de la observaţia subtilă că "uneori raţa pare gâscă" - şi lansează provocarea: asemenea şi critica literară. (Eu însumi am văzut la zoo palmipede despre care aş fi jurat că sunt raţe, însă identificarea de pe panouri mi-a dovedit că greşeam: Gâsca de Nil..) Despre critica literară V.R. ne sugerează că seamănă cu o moară de vânt, dar în realitate este o moară care macină vânt...Misterul operei este mereu în faşă, crede autoarea, de găsit pe măsură ce avansăm în lectură.
Adrian G. Romila: Trebuie să decidem: mai este canonul şcolar valabil?  Literatura i se pare în pericol, tocmai din cauza teoretizărilor şcolarii fug de literatură. Cartea şcolară trebuie "împrospătata, înjectată cu viaţă", fără exces de teorie elitistă. Sugerează că nivelul exegetic trebuie cumva coborât, spre a-i acroşa din tinereţe pe noii cititori. Ţvetan Todorov: trebuie încurajată lectura sub toate formele.
Intervenţie N.M., din punctul de vedere al criticului, la aserţiunea că sunt preferate cărţile de memorialistică, jurnalele etc:  Canonul trebuie să rămână. Nu mă interesează Jurnalul lui Maiorescu, al lui Rebreanu dacă nu ştiu mai întâi cine a fost Maiorescu ori Rebreanu. (De parcă n-ar fi scriitori deveniţi celebri anume prin scrierile lor memorialistice, citiţi de toată lumea, indiferent dacă sunt sau nu în canon!)
Adrian Lesenciuc (text prezentat de Radu Voinescu, în absenţa autorului): Nici gustul criticii nu e bătut în cuie, se observă o evoluţie a acestuia odată cu gustul publicului.
Florin Dochia: Sunt puţini experţii în oenologie, acei experţi care ştiu să aprecieze gustul, buchetul, aroma, consistenţa, vechimea, culoarea unui vin de calitate; consumatorul de vin nu ţine seama niciodată de aceste coordonate, el bea vinul ca atare, pentru efectele sale (dioniciace etc.) Există o valoare estetică şi una de consum, aşa stau lucrurile dintotdeauna. În ce ne priveşte, care este relevanţa gustului criticului? Şi: despre ce public poate fi vorba, la tiraje de 150 exemplare? Autorul frustrat în aspiraţia sa de a ajunge la cunoştinţa publicului său; colegul de breaslă al prozatorului, vânând greşelile confratelui. Cui se adresează criticul de artă? Avem o puzderie de reviste de familie, fără deschidere, fără difuzare...E necesară o nouă generaţie de critici, pliată pe noile cerinţe, seniorii se retrag, pe rând...
Ana Dobre: cazul criticii care influenţează gustul public, cazul când această influenţare nu reuşeşte şi cazul prostului gust al publicului exercitându-se asupra criticii, a autorilor, editorilor etc.  În zona manualelor şcolare s-ar putea încerca o influenţare a gustului lor în formare.
Dan Cristea, scurtă intervenţie: Critica literară este o subiectivitate instituţionalizată Trei observaţii: cititorul inteligent este omul noutăţii, caută cartea, asimilează mesaje noi, modalităţi moderne de exprimare; criticul e dimpotrivă, reticent, el este adeptul relecturii, el este influenţat de canon; Kant ne învaţă că judecata estetică este dincolo de orice interes (material). Este identificată critica resentimentară: cea marxistă, cea feministă; mai mult decât scriitorul, criticul este un om al scrisului care îl transformă pe om; criticul este angajat în această transformare pe care el însuşi o suferă; să nu uităm imponderabilele, inaderenţa la mesaj.
Angelo  Mitchievici: Există în viaţa fiecăruia o primă etapă, a lecturilor dezlănţuite, înainte de influenţa criticilor - lecturile insaţiabile ale copilului şi adolescentului, care devoră şi nu are timp să deguste; această voracitate care cu timpul dispare şi pe care ne-o reamintim cu nostalgie. Lectura lentă o învăţăm mai târziu, ea permite degustarea care nu mai doreşte saţietatea, ci dimpotrivă, prelungirea plăcerii de a citi. Vezi Roland Barthes: Plăcerea textului. M. Fournier: Gustul searbăd al copilului trebuie educat, el nu apreciază condimentele. Criticul se formează ca profesionist abia prin dezgustul la lectură, după ce ai citit o bibliotecă. Se ajunge la rafinament, se degustă acum şi operele indigeste, iar unele mari cărţi sunt din această categorie: Ulisse, Muntele vrăjit, ele par scrise anume pentru critici, pentru cititurul ultrarafinat. Critica dă sens şi unor opere "monstruoase", cum a fi cutare mâncare africană, cu care te poţi obişnui. Ea are şi rostul de a redescoperi opere considerate "putrede" la vremea apariţiei.
Gelu Negrea: Despre gustul publicului se poate glosa la nesfârşit. Nu e de discutat decât despre gusturi literare de la un anumit nivel în sus. Scrii critică pentru cei care vor să ţină seama de sugestiile tale. Marele actor Laurence Olivier dormea. În casă pătrunde un hoţ. Actorul, renunţând din start la soluţia confruntării fizice cu infractorul, speră să-l impresioneze folosind efectele vocii sale din cutare rol feroce. Sc oatre un strigăt de zile mari. Efect zero. Hoţul fură şi pleacă.
Felix Nicolau. Criticul trebuie să aibă în cap o bibliotecă, fără să facă mare caz de asta; trebuie să-şi îmbogăţească sufletul cunoscând oamenii, să nu evite infuzia experienţei proprii. Ignorarea unor cărţi valoroase riscă să deformeze imaginea literaturii în desfăşurare.
Răzvan Voncu: Gustul public este ...individual, mai puţin un gust de grup, mai degrabă o pluralitate de gusturi. Cu predispoziţii artistice ne naştem, ele trebuiesc cultivate; există un gust literar curent altoit pe unul rezidual. Criticul literar musai să fie bine informat. Însă fără talent în actul critic, degeaba analiza ştiinţifică.
Lucian Chişu. Criticii sunt degustători de literatură; există o ştiinţă a esteticii însă finalitatea ei este să dezvolte gustul faţă de frumos al semenilor. Critica este profesionistă, ea reprezintă gustul elitelor; sunt critici de tip manual, ei transmit o ierarhie de valori dar tot aşa de bine pot deforma şi manipula gustul public.
Adriana Iliescu, despre scriitorul în suferinţă, între Scylla criticii şi Caribda gustului public; despre cazul unor omisiuni vinovate, pe care le-au suferit mari nume precum Baudelaire, dar şi Eminescu, Macedonski (Ştiam câte ceva despre tentativele lui Macedonski de a se lansa la Paris, acum ni se spune că mai toată opera sa poetică a fost elaborată în franceză şi apoi tradusă de autor în româneşte. Asta schimbă cumva datele problemei.)
Virgil Diaconu ne reaminteşte că la noi critica literară, al cărei rol formativ este de necontestat,  a scos în faţă, pe rând, câţiva mari poeţi: Eminescu, Goga, Arghezi, Blaga, iar din anii 70 încoace pe Nichita Stănescu, considerat nu doar cel mai mare poet al nostru, ci unul dintre marii poeţi ai lumii; a urmat Petre Stoica, pe care Cornel Ungureanu îl propune ca poet de talie universală; au urmat la scurte intervale alte nume: Ion Mureşan, însuşi Mircea Bârsilă. Au fost catalogaţi 435 poeţi optzecişti şi s-ar părea că 120 dintre ei sunt poeţi ai lumii, poeţi antologici la nivel global. Apoi V.D. schimbă foaia, ceea ce păruse o dizertaţie despre critică şi poezie ia ton pamfletar, autorul îşi facalizează atenţia pe cazul Emil Brumaru, care într-o anchetă din 2005 figurase pe locul 5 în preferinţele criticii. Numai că... numai că poetul E.B. coboară treaptă cu treaptă pe scara esteticului, de la poezia clasicizantă, la poezia intimistă, la cea erotică, pentru a se cantona în poezia de closet public şi scatologie. Ne citeşte un sonet de perfecţiune prozodică însă sufocat de obscenităţi care mai de care. Însă, nicio mirare!, din sală se aud vociferări precum că sonetul place foarte mult. Ceea ce era de demonstrat: nu numai gusturile publicului sunt diferite de ale criticilor, ci şi ale criticilor între ei. Şi atunci, de unde pretenţia autorităţii, a influenţării, direcţionării etc ?
P.S. Orele fiind foarte înaintate, n-am mai putut lua parte la bufetul cu discuţii de la final.
P.S.2. Sunt tentat să scriu un mic text referitor nu neapărat la opiniile divergente, uneori excluzându-se între ele, ci cu deosebire la cazurile punctuale privind omisiunile criticii şi istoriei literare, inclusiv cu privire la gravele efecte ale uitării unor cărţi deosebit de valoroase, ale micii noastre literaturi.


Fotografii...Colocviul criticii, II