sâmbătă, 5 aprilie 2014

Scriitorul zilei: Romulus Vulpescu, n. 5 aprilie 1933 - d. 18 sept. 2012.      
Născut la Oradea, se mută cu familia la Bucureşti şi face liceul Gh. Şincai, apoi Facultatea de Filologie, promoţia 1955. Va fi secretar literar la un teatru, apoi îndeplineşte aceeaşi funcţie la Uniunea Scriitorilor, redactor la Manuscriptum, din 1970.
A debutat în 1954 cu poezii, iar în volum, cu Poezii, în 1965, după care, la intervale, i-au apărut alte volume de poezii, reeditări, dar şi proze, dar şi traduceri din literatura franceză: Francois Villon, Rabelais, Alfred Jarry, poezia Pleiadei, un autor tradus cu asiduitate fiind Charles d' Orleans. 
Personalitate plurimorfă, scriitor, filolog, editor, a avut totdeauna o prestaţie spectaculoasă, fiind propriul personaj, cu care a luat mereu faţa asistenţei; de un mare rafinament stilistic, cu o capacitate de invenţie neegalată, lingvist acribios, filolog de largă cuprindere, romanist, toate i se trag dintr-o iubire nesfârşită pentru carte, pentru universul scriptural. Nici un aspect al meseriei de scriitor nu i-a scăpat, dimpotrivă, a atins excelenţa în toate aceste domenii, stârnind entuziasmul şi admiraţia confraţilor români dar şi a francezilor, atunci când cărţi de-ale sale, de sine îngrijite şi traduse în franceză au apărut la Paris. Versiunile sale din marii francezi sunt bijuterii bibliofile. Notele de subsol dublează pagina, ele reprezintă tot ce se poate şti - şi ceva în plus - despre obiectul interesului traducătorului, om cu o curiozitate lingvistică insaţiabilă.
A pus umărul în modul cel mai eficient pentru revenirea în literatura postbelică a poetului pe atunci interzis Ion Barbu, mai întâi publicându-i traducerea din Shakespeare Richard al III-lea, apoi şi opera poetică Joc secund, ediţie anastatică, în condiţii grafice performante. Într-un tiraj ce a fost pe-atunci o mare îndrăzneală: 150.000 exemplare, dar care astăzi ni se pare fabulos, incredibil...

Poezii: Poezii, 1965; Romulus Vulpescu și alte poezii, 1970; Arte & meserie, 1979; Armura noastră - cartea (30 de poezii scrise și rostite de autor), disc, "Electrecord", 1986Versuri (1948 - 1993), Colecția Poeți români contemporani, 1995; Vraiștea, 2004; Vechituri & novitale, Editura SemnE, 2005 (ediția a doua, 2007).

Proză: Proză - Exerciții de stil (proză și teatru), 1967;Procesul Caragiale-Caion (teatru-document), 1973;Hîncu - ba! (două volume de polemici, de opinii și de controverse: Zodia Cacealmalei si Praznicul pușlamalelor), 2002;

Citeşte mai mult: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-03-11/noile-ispravi-ale-lui-romulus-vulpescu.html
 http://www.romlit.ro/romulus_vulpescu_la_75_de_ani

***
Nu am fost un apropiat al lui Romulus Vulpescu, asta este sigur, dar pe de altă parte îmi dau seama că ar fi suspect, chiar descalificant pentru un scriitor să pretindă că nu-l cunoaşte pe R.V., prezent în avanscena vieţii literare încă din anii 60. Îl vedeam la Uniunea Scriitorilor, mereu ocupat, mereu în discuţii aprinse sau confidenţiale. Uneori la restaurantul scriitorilor, cu vreunul dintre vicepreşedinţi, cu diretorul Fondului literar Traian Iancu. Respectul meu pentru autor mă ţinea la mare distanţă. Îi citisem cărţile, traducerile, ediţiile îngrijite cu inegalată pasiune pentru cuvântul cu măiestrie strunjit, pentru cartea ca obiect al maximei iubiri pentru Artă în general. De câteva ori a intrat la serile cenaclului Labiş, (fie că era în bune relaţii de moment cu Eugen Barbu, fie că se pregătea o reconciliere...), unde au poposit şi câteva păsări rare ale vieţii literare: Theodor Pâcă, Maia Belciu, Ben Corlaciu, Florin Pucă... Ba chiar a citit în două rânduri: poezii ce-mi păreau a la maniere de...şi apoi proze din Exerciţii de stil. Aceste ieşiri la scenă deschisă sunt rememorate în Himera literaturii, 2007, la capitolul dedicat special mişcării de la Cenaclul Labiş. Prestaţiile de la restaurantul scriitorilor, unde descindeam în rol de observator sunt semnalate în Scene din viaţa literară, 2005. Am fost prezent şi la câteva lansări de carte ale poetului, traducătorului şi editorului. Un adevărat eveniment editorial a fost apariţia lui Ubu Roi, de Alfred Jarry, o carte fabuloasă, care pe atunci a uimit o lume şi care mi-e teamă că nici până astăzi nu a fost egalată. Numai Marcel Gafton mai reuşise cărţi apropiate de acest nivel, al excelenţei, la care scriitorul de rând nici măcar nu visa...
Apoi, după Evenimente, l-am scăpat din vedere, aflând că s-a raliat celor de la România Mare, pe care i-a şi reprezentat în Senat, în prima legislatură, 1990-1992. Nu toate alegerile de viaţă ale unei personalităţi sunt bune ca atare şi e preferabil să te întorci doar spre acele aspecte care l-au înălţat pe actant la cele mai ridicate cote ale omenescului. În cazul lui R.V., desigur, aceste mari patimi-iubiri se numesc: cartea, cuvântul, poezia...

Poezia zilei, : Romulus Vulpescu

În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare, 
Si nu bagam de seama ca, în loc, 
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac, 
Însingurati în doi, din lasitate, 
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, 
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu, 
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare, 
Si nu bagam de seama ca, în loc, 
Ramîne un desert de disperare.
***

Alţi scriitori:
Fănuş Neagu, n. 1932
V. Fanache, n. 1934
George Arion, n. 1946
Ilarie Voronca, m. 1946



UN DOCTORAT AVÂND CA TEMĂ OPERA LUI BUJOR NEDELCOVICI

Publicăm mai jos rezumatul lucrării de doctorat prezentat de dna Maria Mirabela Neagu la şedinţa de susţinere a doctoratului, vineri, 4 aprilie, orele 12:00, la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.
Conducătorul lucrării de doctorat, prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter (despre cercetarea de tip monofrafic, o cartografiere minuţioasă, pe cât de creditabilă...), preşedintele Comisiei prof. univ. dr. Cristian Moroianu, prodecanul Facultăţii de Litere, prof. univ. dr. Ion Bălu (care a propus tema lucrării de doctorat), prof. univ. dr. Florin Mihăilescu ( un descriptivism obstinat al tuturor operelor lui Nedelcovici: romane, proză scurtă, publicistică, scenarii de film, memorialistică, interviuri), prof. univ. dr. Ioan Buzera ( a absentat, s-a dat citire referatului d-sale) şi-au prezentat referatele la teza de doctorat, apreciind valoarea lucrării ( peste 260 de pagini dactilo, inclusiv 20 pagini de bibliografie) şi propunând ca autoarei să-i fie acordat titlul ştiinţific de doctor în filologie cu calificativul Foarte bine.
Un caz mai puţin obişnuit, pe cât de incitant: la susţinerea tezei de doctorat a fost prezent scriitorul Bujor Nedelcovici, venit de la Paris pentru acest eveniment; (mai precis: a participat în seara precedentă, la Club A, la Cafeneaua critică, invitat al aceluiaşi Ion Bogdan Lefter care a pus la lucru nenumărate strategii de a-l provoca pe autor la mărturisiri privind viaţa şi cariera sa de scriitor);  la sfârşit  marele prozator a mulţumit autoarei şi a felicitat-o călduros. Au mai rostit cuvinte de laudă invitaţii speciali ai scriitorului Bujor Nedelcovici: prof. dr. Micaela Gulea şi scriitorul Ion Lazu, care a sugerat ca lucrarea să fie prezentată editurii MNLR în vederea publicării acesteia în colecţia AULA, unde au mai apărut lucrări monografice privindu-i pe Ştefan Bănulescu, Mircea Ciobanu, Mircea Horia Simionescu...

Doctorand: Neagu Maria-Mirabela
Bujor Nedelcovici – între atracţia scriiturii şi datoria mărturisirii
Lucrarea de faţă abordează opera lui Bujor Nedelcovici în corelaţie cu perioada istorică în care acesta se formează, comunismul, care îi determină nu doar traseul existenţial – autorul fiind unul dintre cei care au ales calea exilului, stabilindu-se la Paris din 1987 –, ci şi structura creaţiei sale. Experimentarea dificultăţilor societăţii totalitare – fusese dat afară din baroul de avocaţi din Ploieşti şi trimis la munca de jos din cauză că tatăl său fusese condamnat pentru delict de opinie – determină organizarea duală a operei, în care poate fi sesizată o înclinaţie a scriitorului atât către gratuitatea artisticului, văzută ca spaţiu al cunoaşterii şi al evadării din cotidian, creaţia deţinând pentru sine un rol soteriologic, cât şi către prezentarea critică a regimului comunist. Construcţia scrierilor nu este un semn al scindării creatorului, ci o marcă a complexităţii artistice a celui care găseşte în literatură o modalitate de exprimare a gândurilor sale.
Teza cuprinde trei capitole, care corespund delimitării oferite de titlu.
Primul capitol al lucrării, Scriitorul în vremea sa, oferă o privire de ansamblu asupra contextului istoric şi social al perioadei de debut a autorului – anii ’70 – şi asupra scrierii romaneşti în deceniile opt şi nouă. Acestea urmează trei direcţii: cea a literaturii dezvăluirii, în care am încadrat romanul obsedantului deceniu şi cel esopic, ce prezintă critic realităţi ale perioadei comuniste, cea a literaturii aservite, care include proza pusă în slujba partidului comunist, şi cea a literaturii ca mijloc de experimentare a cotidianului, care cuprinde romanul postmodern, absolutizare a direcţiei artisticului. Al doilea subcapitol al acestei părţi, Bujor Nedelcovici – teoretician, punctează crezul artistic al scriitorului, care, poziţionându-se pe aceeaşi linie cu Alexandr Soljenitîn, Ion Ioanid, Monica Lovinescu şi Augustin Buzura, enunţă necesitatea învestirii scriiturii cu sensuri etice şi datoria mărturisirii adevărului pe care o deţine orice intelectual. La acestea se adaugă scurte analize pe care Bujor Nedelcovici le realizează genului romanesc, subliniind rolul cognitiv şi funcţia formativă a artei.
Cel de-al doilea capitol – Stil, joc, mărturisire – relevă particularităţile creaţiilor  ficţionale ale autorului, romane şi proze scurte, care dezvăluie un tip de scriitură originală, complexă, evidenţiind, dincolo de talent, o bună cunoaştere a miturilor şi a simbolurilor, materialului ficţional suprapunându-i-se un strat filozofic care sporeşte semnificaţia textelor.
În cel dintâi subcapitol, Un traseu romanesc, am urmărit prezentarea romanelor într-o perspectivă evolutivă, identificând acele „elemente comune” care le încadrează într-o operă, dar şi gradul de inovaţie al fiecărei cărţi. Am observat existenţa a patru etape de creaţie. Primei etape îi corespunde un tip de roman în care psihologicul se împleteşte cu analiza socială – Ultimii, Somnul vameşului. Cea de-a doua etapă se află în corelaţie cu romanul parabolă, în care planul ficţional al scrierii se suprapune peste un mit sau o legendă, viziunea critică asupra regimului comunist mutându-se dinspre trecut spre prezent. În această categorie se plasează Zile de nisip, Al doilea mesager şi Dimineaţa unui miracol. Odată cu stabilirea sa la Paris, prozatorul pătrunde în cea de-a treia etapă de creaţie, reprezentată de romane centrate pe  tema exilului – cum sunt Îmblânzitorul de lupi şi Cartea lui Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat. Ultima etapă se pliază pe existenţa unei detaşări a scriitorului de trecut şi de sistemul totalitarist prin abordarea unei tematici novatoare în contextul operei sale: iubirea ca eros, pierderea voită a identităţii, peste care se suprapune o atitudine critică la adresa societăţii occidentale – Aici am încadrat Provocatorul şi Jurnalul unui cântăreţ de jazz. Renunţarea la viziunea critică asupra comunismului nu este totală, reminiscenţe ale acesteia făcându-se simţite în trecutul comunist sau anticomunist al personajelor.
Creaţiile romaneşti oglindesc traseul devenirii scriitorului, parcurgând drumul de la viziunea critică asupra regimului comunist, trecând prin revoltă, la detaşare, dovedind un înveliş ficţional original, punctat de folosirea simbolurilor, de intruziunea miturilor şi de o încărcătură filozofică  pregnantă.
Cel de-al doilea subcapitol, Simbol şi imagine, evidenţiază planul simbolurilor creaţiilor scriitorului, care secondează planul realist, sporind semnificaţiile textelor şi oferindu-le deschidere spre multiple dimensiuni. Ele evoluează dinspre general spre particular, oferind originalitate şi expresivitate textelor. Utilizarea simbolului se află în corelaţie cu titlurile scrierilor, cu natura protagoniştilor şi cu trăirile acestora, explicând relaţiile dintre ei. Simbolurile îşi găsesc relevanţă la nivelul gesturilor personajelor şi în planul creionării societăţii comuniste. Ele dezvăluie condiţia de inadaptat, de însingurat a individului, aflat în dezacord cu societatea în care trăieşte, urmând un traseu existenţial sinuos, sub semnul efortului şi al sacrificiului de sine (anghila, liliacul, înotătorul), dar şi a omului superior, care poate vieţui la nivel spiritual (Lăstunul Negru şi fluturii). Simbolurile sunt corelate cu motivul căutării şi cu cel al cecităţii, utilizate în mod repetat în opera sa, anunţând uneori o orbire spirituală a protagoniştilor, o neputinţă de a vedea esenţa dincolo de aparenţă. Acestea găsesc o dezvoltare particulară în creaţiile lui Bujor Nedelcovici, aflându-se în corelaţie cu existenţa scriitorului, el însuşi urmând un traseu al peregrinărilor, al căutării, trăind experienţa închistării în comunism şi a mutilării în exil. În nuvele, simbolul este asociat temei căutării şi a iniţierii: - cromatica, ceasul lui Erik (marchează timpul, realul), porumbeii (ca semn al cunoaşterii, idei), muntele, turnul (ce presupun ascensiune şi poartă spre un spaţiu al transcendenţei), apa (regenerare şi distrugere).   
Al treilea subcapitol, Mit, parabolă, creaţie, propune o perspectivă mitocritică asupra operei scriitorului, identificând în creaţiile acestuia structurile mitice. Utilizarea mitului este o trăsătură definitorie a operei de ficţiune, caracterizând în aceeaşi măsură atât romanele, cât şi proza scurtă. Dacă în romanul de debut, Ultimii, aluzii mitice sunt doar punctate, întregi scenarii sunt refăcute pe măsură ce preocuparea scriitorului faţă de comunism şi faţă de condiţia umană într-o astfel de societate se accentuează. Legendele abordate de Bujor Nedelcovici sunt expresia trăirilor şi a experienţei sale de viaţă. Cele pe care le utilizează în mod repetat sunt mituri ale căutării, ale evadării şi ale întoarcerii în spaţiul natal: mitul lui Ulise, al Sfântului Graal, al Lânii de Aur, al Labirintului, al Minotaurului. Reiterarea acestora este explicată de biografia sa, autorul însuşi fiind un exilat aflat în căutarea unor valori spirituale de adevăr, dreptate şi libertate. În prozele scurte sunt inserate miteme ale cunoaşterii şi ale căutării: Ka, mitul paradisiac, convertirea lui Saul din Tars de pe drumul Damascului, căutarea nemuririi, în spatele cărora se poate identifica o temă comună: descoperirea sensului existenţei.
Cel de-al patrulea subcapitol, Un fantastic doctrinar, relevă atracţia scriitorului faţă de sfera neobişnuitului. Tipul fantasticului doctrinar pe care autorul îl abordează, în cadrul căruia se explică, susţinându-se prin firul narativ, o învăţătură, nu doar conferă creaţiei sale ambiguitate, ci şi o poziţionează într-un plan al transcendentului. Scenariul epic este unul accentuat demonstrativ, distanţându-se de supranaturalul spaimei şi al morbidităţii. Elementele de fantastic prezente în scrierile lui Bujor Nedelcovici nu surprind în mod neplăcut cititorul, nu ţin de o sferă a evidenţei, ci vin în sprijinul anumitor idei pe care textul le promovează. Motive fantastice utilizate sunt: gândul declanşator de rău, puterea scriitorului care provoacă realitatea, dispariţia fără urmă a actanţilor, ispita infinitului, metempsihoza, strigoiul. Personajele dovedesc caracteristici neobişnuite: pot ucide cu puterea gândului, au darul vindecării, comunică cu animalele, controlează fenomene naturale precum focul. Caracteristic acestor proze este echivocul, care provoacă cititorului nu un sentiment nu de frică, ci de nedumerire. Doctrinele pe care le dezvoltă scrierile se centrează pe tema cunoaşterii şi a autocunoaşterii, a găsirii unui echilibru interior. Scriitorul român exemplifică mai degrabă teoria lui Mircea Eliade, care asociază fantasticului o realitate care nu aparţine lumii noastre, care este altfel. Neobişnuitul nu este la Bujor Nedelcovici scop în sine, ci reprezintă un prilej de meditaţie, oferind scrierilor sale accente metafizice şi filozofice.             
Subcapitolul al cincilea, Dublul şi dedublarea, evidenţiază prezenţa unei expresii particulare a dublului, utilizat în multe ipostaze în opera scriitorului: de la modalitate de realizare a personajelor, acestea dovedind o structură duală, la folosirea motivului în formă umanizată, personificat în apariţia a două figuri asemănătoare: gemenii. O formă specifică a ambivalenţei este dedublarea personajelor, ca marcă a scindării fiinţei umane.  
Subcapitolul şase, De la mimesis la metafizic – Oratoriu pentru imprudenţă, constituie analiza volumului de proză scurtă. Autorul îşi deplasează punctul de interes de pe oglindirea realităţii pe evoluţia sensurilor scrierii într-un plan al sacralităţii. Prin caracterul său vădit metafizic şi uneori fantastic, prin aplecarea spre simbol şi abordarea unei tematici particulare (cunoaşterea, iniţierea, arta, creatorul), prin personajele nonconformiste, inadaptate, orientate spre sine, care trăiesc izolate, parcurgând un traseu al cunoaşterii şi al autocunoaşterii, cartea este  o formă concentrată a sferei artistice a operei sale. Remarcăm nu caracterul de reprezentare, de copie a realităţii, ci încărcătura de  semnificaţie a textelor, ce rezonează într-un plan al transcendentului.   
Cel de-al treilea capitol, Un topos al mărturisirii directe, este rezervat jurnalului, eseurilor şi articolelor scriitorului, acelor volume în care autorul părăseşte sfera imaginarului în favoarea exprimării directe.
Primul subcapitol, Jurnal infidel – un itinerar spiritual, analizează jurnalul, care constituie un spaţiu al reflectării trăirilor şi gândirii diaristului. Cartea surprinde căutarea de sine a autorului, care străbate un traseu iniţiatic ce presupune dobândirea cunoaşterii, vindecarea de exil şi detaşarea de locul natal. Volumul este o artă poetică, un spaţiu al meditaţiei, un laborator de creaţie şi un exerciţiu de scriere. Deţinând un rol soteriologic şi terapeutic, jurnalul prezintă traseul spiritual al celui care îşi găseşte o cale proprie într-un spaţiu necunoscut.  
Subcapitolul al doilea, Bujor Nedelcovici – publicist, analizează articolele autorului din revistele vremii. Acestea, apărute înainte şi după plecarea sa la Paris, oglindesc atitudinea protestatară şi consecvenţa poziţiei sale etice, surprinzând autorul în ipostaza unui teoretician literar. Adunate în volumele Aici şi acum şi Cochilia şi melcul sau Fericirea interzisă, articolele evidenţiază trei ipostaze diferite ale autorului, care se întrepătrund permanent: aceea a misionarului, a publicistului atent la societatea românească a prezentului, pe care o priveşte cu ochi scrutător şi a criticului literar sau de film, care presupune afilierea la sfera artisticului. Expunerile scrise nu evidenţiază doar o implicare spontană şi o meditaţie imediată a scriitorului, ci o preocupare permanentă faţă de realităţi şi teme care dobândesc o valoare ontologică – oportunismul, exilul, intelectualul – ceea ce dezvăluie înclinaţia sa filozofică, el fiind un căutător al sensurilor, dincolo de învelişul primar al realităţii.
Subcapitolul al treilea, De la idee la acţiune, urmăreşte trecerea autorului de la o atitudine de indignare la implicarea activă, prin diverse iniţiative, în problemele societăţii. Pe această linie se situează Un tigru de hârtie,analiza dosarului său de securitate, care depăşeşte sfera unui demers autocognitiv, dezvăluind amploarea unui sistem politic poliţienesc bazat pe trădare, manipulare şi compromis. O probă de asumare a datoriei etice şi de conştiinţă spirituală este colocviul Scriitorul, Cenzura şi Securitatea, realizat sub semnul memoriei, al necesităţii aducerii aminte, şi al retrăirii unui trecut peste care, în mod intenţionat, se aplică o amnistie generală. Cartea Lectorul de imagini: vandalism arhitectural în Bucureşti: 1980-1987 materializează o acută necesitate de luare de poziţie în faţa unor evenimente la care autorul este martor şi pe care le dezaprobă: demolarea locuinţelor, a unor monumente arhitecturale, biserici şi mănăstiri, pentru construirea Palatului Poporului. Mijlocul de revoltă este fotografia, ce devine o armă cu care se apără de grandomania anihilatoare a conducătorului, proiectată în idealul său arhitectural.
Subcapitolul al patrulea, O autobiografie indirectă – Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?, este alocat cărţii care se regăseşte în titlu, aflată sub semnul unei destăinuiri directe, fiind totodată expresia detaşării de trecut şi de istorie a scriitorului, dezvăluind o fiinţă care se defineşte prin propria operă. Cartea reflectă îndepărtarea acestuia de crezul său militant, fără să se cufunde în ficţiune. Volumul este o autobiografie indirectă, ce refuză structura clasică a genului, optând pentru o confesiune mediată de întrebările lui Sergiu Grigore, cu care scriitorul intră în dialog. Cartea este punctată cu fragmente de critică literară, care pun în evidenţă propriile sale creaţii, ceea ce îi oferă valenţele unei scrieri metanarative.
Cel din urmă subcapitol, Exilul – experienţă şi ficţiune, analizează surghiunul atât ca spaţiu al desfăşurării existenţei autorului, cât şi ca temă a cărţilor sale. Trăit şi analizat, probă a Infernului, condiţie a iniţierii şi a cunoşterii lumii şi de sine, acesta reprezintă una dintre temele des abordate, tocmai pentru că izvorăşte din existenţa scriitorului. Fiind perceput ca o probă a rezistenţei, o etapă limită a fiinţei umane, aflată pe traseul devenirii, al formării sale spirituale, exilul este abordat atât în mod direct în articole, cât şi indirect în opera de ficţiune.
Cele două direcţii observate în opera scriitorului – atracţia ficţiunii şi datoria mărturisirii – nu se manifestă la nivel individual, ele existând într-o formă complementară pe tot parcursul scrierilor sale. Dacă sfera literarităţii este, evident, preponderentă în romane şi nuvele, pe materialul ficţional al acestora proiectându-se o viziune critică la adresa societăţii comuniste, articolele, eseurile şi jurnalul reprezintă spaţiul de manifestare a atitudinii protestatare a autorului şi a militării acestuia pentru primatul eticului în artă. Cu scopul amplificării mesajului în conştiinţa cititorilor, scriitorul utilizează uneori un limbaj metaforic, care susţine permanenta împletire a planurilor înclinaţiei sale duale.
Opera lui Bujor Nedelcovici se deschide către un plan al transcendenţei, care îi amplifică semnificaţiile. Învestirea cu sensuri etice, prezenţa simbolurilor, a elementelor fantastice, a dublului, reiterarea miturilor şi încărcătura metafizică oferă creaţiei sale un profil aparte.  
I.B. Lefter, Cr. Moroianu, Fl. Mihăilescu, I. Bălu, M.M. Neagu, Bujor Nedelcovici

Maria Mirabela Neagu, Bujor Nedelcovici, Micaela Gulea
I.B. Lefter, Cr. Moroianu, Fl. Mihăilescu, I. Bălu, M.M. Neagu, Bujor Nedelcovici, Micaela Gulea
 I. Bălu, M.M. Neagu, Bujor Nedelcovici, Micaela Gulea
Prof.univ.dr. Florin Mihăilescu


















Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1998
21 mai. Goma se plînge că Marin Sorescu i-a topit o carte, la Creuzet; de Papahagi că a obţinut bani de la Soros şi a scos alte cărţi, nu şi pe-a sa. Dar cum de i-au apărut totuşi vreo zece cărţi în 8 ani? Scotea contele Tolstoi mai multe cărţi pe an, deşi avea moşii întinse? Curios, numai cei cărora le apar una sau două cărţi pe an se plîng că X sau Y nu-i publică, îi amînă etc. Dar noi, care pe vremuri am fost la mâna culturnicilor şi a cenzurii, iar acum, după Decembrie, în deplină libertate, scoatem o carte la zece ani, noi ce să mai zicem?! Dlor scriitori din exil, ştim că n-aţi putut publica în România atîţia ani, dar prea vreţi să vă scoateţi pîrleala una-două!
Va urma


Fotografii ...la zi