luni, 20 ianuarie 2014

Scriitorul zilei: Nicolae Ioana, n. 17 noiembrie1939 - d. 20 ianuarie 2000.


Dintr-o familie de ţărani argeşeni înstăriţi, face liceul la Piteşti şi până să intre la Filologia bucureşteană îndeplineşte diferite servicii la fabrica de autoturisme Dacia din Colibaşi-Mioveni, localitate de unde provine şi scriitorul mai tânăr Radu Aldulescu. Terminând Filologia, 1864, este redactor la AGERPRESS, la nou înfiinţata Editura Tineretului, apoi la Albatros, la Sport-Turism şi la Eminescu..
Debutează editorial în 1967, în cadrul colecţiei Luceafărul cu volumul Templu sub apă. Urmează Moartea lui Socrate, 1969; Monologul alb, 1972; Cartea de nisip, 1973, alte patru volume de poezii, până la Tabloul singuraticului, 1979, titlu reluat pentru antologia din prestigioasa colecţie Hyperion a editurii Cartea românească, volum reeditat de editura Eminescu în 1998 şi de Editura Dacia XXI în anul 2011. Între timp, publicase alte câteva volume de versuri, dar şi câteva romane, printre care Pavilionul, 1981, Pasagerul, 1986, Strada Occidentului, 1986, Vizită la domiciliu, 1989 şi Goana după vânt, 1999.
Bine primit de critica literară a timpului, poezia sa suscită şi în acest moment interesul exegeţilor, printre care Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, Nicolae Manolescu.
Citiţi mai mult:
http://www.agentiadecarte.ro/2011/06/%E2%80%9Etabloul-singuraticului%E2%80%9D-de-nicolae-ioana-aparut-la-dacia-xxi/

L-am remarcat pe aspirantul la poezie încă pe vremea Cenaclului Labiş, unde a debutat sub aripa mai vârstnicului poet Dragoş Vrânceanu - detalii în Himera literaturii, Curtea veche, 2007; în cele două decenii cât a funcţionat ca redactor am încercat să forţez un debut în poezie, fără rezultat. Cartea avea să apară după 12 ani... Locuiam în acelaşi cartier mărginaş Berceni şi ne vedeam la prietenii comuni din cartier: scriitorii Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru. În mod firesc, atunci când am lansat la Slatina volumul Blana de viezure, apărut la cartea românească, în redacţia lui Mircea Ciobanu, l-am invitat şi pe N. I,  împreună cu ceilalţi doi. O zi de neuitat. În Scene din viaţa literară, dar mai cu seamă în Jurnalul meu inedit voi fi consemnat unele dintre întâlnirile noastre. Apoi, după Decembrie, am făcut cu maşina lui o descindere la casa părintească din Racoviţa, unde eu şi un alt coleg geofizician trebuia să-i spunem dacă bunicii şi stăbunicii lui îngropaseră vreo comoară în grădina casei.... I-am cunoscut familia, o soră mai mică şi pe venerabila mamă Maria. Aveam să le revăd după numai zece ani, zdrobite de durere, la biserica Boteanu din centrul Bucureştiului, unde s-a oficiat slujba de înmormântare a poetului.  Nu e durere mai mare decât a mamei care îşi pierde fiul cel mare. Orice ar susţine Dante, cu vorbe meşteşugite.
I-am pus o placă memorială pe faţada imobilului de din jos de intrarea la Patriarhie, căci poetul făcuse tot posibilul să se mute din îndepărtatul cartier Berceni....

Din Ion Lazu - Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, 2012 
(...) 5 aprilie 2007.
Urmând o intuiţie de-a mea, ca să găsesc locuinţa lui Nicolae Ioana, continui să înaintez pe Ienăchiţă Văcărescu şi dau pe dreapta de o alee-scară pe unde se poate accede în aleea Patriarhiei. Dar mai întâi vorbesc cu o bătrână de la prima vilişoară de pe dreapta: nu ştie, să înteb la blocul din stânga, pe scări, unde s-au mutat multe familii. (Ea, biata, va fi ştiut cum stau lucrurile cu vecinii de acum vreo 4 decenii, apoi viaţa a depăşit-o...)
La prima scară pe stânga îmi deschide o femeie înconjurată de câini; mă sfătuieşte să abordez clădirea pe sus, dinspre intrarea la Patriarhie, deşi la familia căutată se poate ajunge şi urcând în continuare pe aceste scări. Desigur, prefer să merg pe afară, această femeie îmi face impresia că a trăit toată viaţa într-o hrubă, atât e de gălbejită, cumva atemporală... Din treaptă în treaptă urc la nivelul aleii ce duce la Patriarhie, nu e un acces lejer pe vreme de iarnă, asta-i adevărat. Sus, clădirea de 3-4 etaje mai ridică deasupra străzii un fel de moţ, un etaj-mansardă cu intrarea meschină, acoperişul cu bârne coboară până deasupra intrării. Un imobil ciudat poziţonat, cam ca la Sinaia, pe o pantă prea înclinată, caz singular în Bucureşti. Ce idee la poetul Ioana, să se mute aici! Loc pentru o eventuală placă memorială e greu de găsit, poate în stânga intrării. Când să intru, tocmai apare un bătrânel cu doi câini de rasă, unul alb şi celălalt galben, blânzi amândoi. Mă îndeamnă să merg înainte pe coridor şi să cobor pe scară un etaj. Dar ca să nu greşesc, vine înapoi după mine, cu indicaţii amabile. Sun, apare doamna Ioana, fostă planturoasă, cu ochelari, o recunosc de la înmormântare, îi spun în ce chestiune; acum mă  recunoaşte şi dânsa, mă invită înăuntru – o cameră hol, cu uşi pe cele trei laturi, mari, late, cu geam opac. Mi se plânge că nu a reuşit nimic cu şcoala din satul lui Nae, cea din comună are deja un nume, cea din sat, de 4 clase, abia dacă mai funcţionează; şi primarul care îi promisese nu a mai fost ales... Îi spun că am fost şi la soţia lui Nicolae Velea. Cele două sunt prietene. Cu casa de la ţară, problema e încurcată, fratele lui Nae vrea să vândă, cele două fete ale ei sunt strâmtorate, nu pot să-l răscumpere, cea mare s-a recăsătorit, cea mică este avocată, cam strâmtorată şi ea, nu o poate ajuta decât pe sponci, şi e foarte umilitor pentru un părinte să stea cu mâna întinsă la propriii copii,- ea nu are decât o pensioară de 5 milioane. Casa de la Racoviţa ar fi de vânzare, dar mai trăieşte acolo mama lui Nae, de 92-94 de ani, se mişcă greu, are nevoie de îngrijiri etc. Nu-mi dau nicicum seama care dintre cele două fete m-a ţinut pe vremuri la uşă, când cu pompa de zugrăvit. Şi care este frumoasa cu care poetul se prezenta în ultima vreme la restaurantul scriitorilor, de-l invidiau toţi craii tomnatici: ce fete frumoase agaţă Nae Ioana! Îi spun că am fost cu Nae la casa lui părintească, cu un detector de metale, am cunoscut-o pe venerabila lui mamă, am revăzut-o şi la înmormântare. Ea: că Nae s-a zbătut prea mult, nu s-a cruţat, nu s-a mulţumit cu ce-l sfătuia ea, cu o editură, pretindea că merită mai mult, se plângea că ea îl trage în jos...Frază la care mi se strânge inima - o femeie care îşi varsă ofurile şi refulările...El s-a băgat în afaceri, nu se pricepea, l-au folosit şi l-au tras pe sfoară toţi, a ajuns şi în SUA pentru afaceri, numai cacealmale a luat. Făcuse sediu acasă, aici, mereu invitaţi, ea îi slugărea, oameni nesimţiţi, i-au stricat scaunele, fotoliile, etc. Defunctul a lăsat-o cu multe procese, căci şi acum mai primeşte citaţii. Îi spun că am fost vecini în Berceni şi prieteni cu familia Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru. Am fost împreună cu cei trei poeţi la Slatina, pentru lansarea unei cărţi de-a mea, în 1979, am poze de acolo, făcute de mine. Ea caută şi nu găseşte poze, cum s-a întâmplat şi cu Lala Velea. Promite să le caute, auzind că vreau să scot o carte cu scene din viaţa literară, caută iar prin sertare, pe moment nu le găseşte.
Îi spun de copiii lui Mircea, recunoaşte că n-a mai ţinut legătura, e mereu tracasătă, fugind de colo colo, după medicamente compensate, are diabet şi colesterol mare. Valentina Pituţ a făcut mai bine, e şi acum în serviciu, a intrat în Uniune, va avea o jumătate de pensie în plus. Între ele tot promit că se vizitează, dar nu apucă să o facă. Mă serveşte cu trei sendviciuri de post şi apă plată, căci refuz cafeaua. Îmi dă Goana după vânt a lui Nae, despre călătoria lui de afaceri în SUA. Şi Tabloul singuraticului, antologia apărută la Eminescu, pe când şef era prietenul Mircea Ciobanu, cartea pe care autorul nu mi-a dat-o când aşteptam amândoi pe bancă, în holul Cărţii româneşti, să ne primească Dan Cristea. Care, aflu, nu i-a dat nici un ban pentru cartea apărută la ei, Goana... Îi scot din vitrină şi îi arăt Blana de viezure, pe care i-am dat-o lui Nae cu dedicaţie cu prilejul lansării de la Slatina. Nu-i mai spun ce straşnic a băut Nae al ei în seara aceea, nici faptul că a doua zi nu am reuşit, noi trei, să-l urnim din camera de la vila partidului, ci am fost nevoiţi să-l lăsăm acolo, dormind, protestând, ricanând... „Astfel vieţile /şi tinereţile / trec şi se sting...” Îmi dă fixul şi mobilul, la care tot timpul este solicitată în timp ce conversăm....
***
18 august 2007: (...) De acolo pornim spre Nicolae Ioana, Geo Dumitrescu şi Ioan Flora, conform planului de atac. Urcăm dealul Mitropoliei, casa lui Nae I. nu e de văzut de sub crengile copacilor. Abia când ajungem, sun la dna Ioana, între timp constat că locul din stânga intrării, mai dinainte ţintit este inpracticabil; ne hotărâm asupra unui perete de lângă cutiile de scrisori, în partea dreaptă a intrării. Sun la prima uşă din coridor, iese o tinerică, are mari probleme cu tenul, coşuri urâcioase, îl cheamă pe tatăl ei care nu vrea să ne ajute, ricanează: Am vreo obligaţie? Şi ne trânteşte uşa. Trebuie să te aştepţi la orice, în rău, vreau să spun. Între timp fata cu ten urâcios trece pe lângă noi, pleacă în oraş, totuşi îşi dă seama că noi nu avem nici o vină, se scuză pentru izbucnirea tătălui ei, e grăbită. Îi zâmbesc, îi spun că nu contează, dar fapt e că nu găsim alt amplasament al plăcii decît deasupra cutiilor de scrisori. Intru din nou în coridor, sun pe la alte uşi, apare o mascată, mă şochează aspectul ei, îşi cere scuze, peste câteva momente revine, spălată pe faţă şi poate pentru a şterge reaua impresie, se declară de acord să ne dea curent prin geamul de la bucătărie. Cu mare grijă, instalăm placa. O pereche de nemţi care tocmai ieşiseră de la Mitropolie, dau ocol, fac poze cu placa abia instalată. Carieră internaţională asigurată. Mi s-a spus că dna Ioana e plecată în excursie, de unde se plângea de lipsa banilor. Dar mai ştii, poate chiar lipsa lor a alungat-o în excursie, ca să nu mai ştie de necazuri o săptămână... Va avea o plăcută supriză la revenire. Ca şi Geta D. Ca şi alţii. Căci s-a înţeles deja, cred: lucrurile stând cum stau, degeaba aş da telefoane cu o zi două înainte: venim mâine la orele cutare, nu putem fi siguri că ajungem la ora anunţată, cu întârzierile pietrarilor, care vin tocmai de pe la Târgovişte, cu traficul bestial, cu atâtea altele; aşa că, încercând să grupăm acţiunea de fixare a plăcilor pe cartiere, evitând drumurile lungi, aglomerate, ajungem la adresă când ajungem şi căutăm să ne descurcăm la faţa locului, apelând la cine vrea să ne ajute şi ridicând din umeri dacă ne refuză sau şi mai rău...

Poezia zilei
Șerban Codrin

BALADA  LUI  NICI,  SAU  PUR  ȘI  SIMPLU  NICI  ATÂT
                                 (1)
Nici luna-în ceruri, cea mai şolduroasă,
Nici viscolul pe-o ţară-îngenuncheată,
Nici rupt, abruptu-acoperiş de casă
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici prea zadarnica mea necredinţă,
Nici cumpăna fântânii, răsturnată,
Nici zile negre, nopţi de suferinţă
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici roua zorilor, nici resemnarea
Din oarba şi-inumana judecată,
Pustiu, nici ţărmul fără far, nici marea
Înverşunată, neînverşunată,
Nici soarele stingându-şi lumânarea
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (2)
Nici porumbeii-umplând hulubăria
În prepeleac, de scânduri, descuiată,
Cu vipia, moina, frigul, vijelia,
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici uliţe-între cârciumi şi cocioabe,
Cu prafu-în soare, cu băltoace-în zloată,
Nici înflorată chiciura-în podoabe
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici zodiile peste mahalale,
În loc, la miezul nopţii, de răsplată,
Făcând să-adoarmă laia de ţambale,
Nici de argint lănţug de gât cu-o fată
Târşind papucii în picioare goale,
        Nu m-au dezamăgit vreodată.  
                                 (3)
Nici cariul din icoană, cu păgână
Ori sfântă stăruinţă, şi-adorată,
Nici stelele căzute în fântână
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici salcia pletoasă ca Maria
Șezând în faţa crucii, nemişcată,
Nici un profet uitându-şi profeţia
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici tata Noe, fiii şi argaţii
În arca lor exotic populată,
Nici Turnul lui Nimrod cu acuzaţii
Că-arhitectura supraetajată
Aproape-ar fi-atentat la constelaţii
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (4)
Nici iarba lui Walt Whitman cu bizonii
Și rugăciunea lui Columb, uitată,
Nemairostind-o, râs din râs, bufonii,
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Într-o amăgitoare nălucire,
Nici Macedonski-în noaptea nevrozată
De-aripi şi-arome, cântec şi-înflorire
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Precum poeţii-au scris pe curcubeie,  
Sus, între imnuri şi-îngeri suspendată,
Magic întemeiată în idee,   
Imaginată, neimaginată,
Cetatea Domnului din Căi Lactee
        Nu m-a dezamăgit vreodată.
                                 (5)
Solemnă, simfonia colosală
De Jean Sibelius, înseninată
Ca o aureolă boreală,
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Nici George-Enescu-împrumutând viorii
Astrologia lui Oedip, urlată
Destinului şi-incestului şi-ororii,
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Râzând, bând Bruckner, ţărăneşte, bere
Cu halba până-în Santus ridicată,
Când obliga-armonia, cu putere,
A inimii, să cânte şi să bată
De la întâi la ultima-înviere,
        Nu m-a dezamăgit vreodată.
                                 (6)
Nici ieslea lui Iisus, cu boii, caii
Și oile în noaptea minunată,
Nici Babilon cu smirna şi trei craii
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici revenirea lui Brâncuşi din transă
În ritual de piatră sfărâmată,
Nici şansă, nici obidă, nici neşansă
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici lucruri fără nici un rost, oricâtă
Le-ar fi ilizia de-întemeiată,
Nici neîncrederea nezăvorâtă,
Nici Prometeu cu mâna ridicată,
Lovindu-mă făclia-în loc de bâtă,
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (7)     
Nici fălnicia fagului, prin coamă
Vuind şi ciripind, sacralizată
Prin vremi şi vremi cu vijelii de seamă,
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Nici călător din regi în regi, cobzarul
Cu chica de ţăran, neţesălată,
Homer jelindu-şi dulcele şi-amarul                            
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Nici Hyadele-aşezând pe munţi coroane –
Fruntea lui Dumnezeu iluminată,
Nici rugu-aprins în piaţă, al Ioanei,
De diavolii cu mitre judecată,
Nici hienele-în alaiuri de sutane
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (8)
Nici cei mai buni prieteni cu-întrebarea
Ce-înseamnă viaţa asta idioată,
Nici pâinea secolului meu, nici sarea
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici amintiri de pe pârâul Lethe,
Nici pânza de păianjen croşetată,
Nici cuiu-înfipt, nici nuca în perete
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici flori de sărbători, nici vânzătorii
De turtă dulce cu-ochii degustată,
Nici mâna-întinsă, cu apucătorii,
Să fie doar a lor mâna-aşteptată,
Nici răbdătorii, nici nerăbdătorii
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (9)
Nici socu-ornat cu boabe, nici mirosul
De buruieni pe-o pajişte-întomnată,
Nici câinele făcând pe ticălosul
        Nu m-au dezamăgi vreodată;
Nici votca lui Esenin, nici peruca
Lui Mozart, răsfăţată şi pudrată,
Fardându-i printre flaute năluca,
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici apa din comete-în cana plină,
Pe ochi, pe-obraji, din nouri până-în gheată,
Nici cu-ocolişuri, pluşuri de felină
Din peştera cea mai întunecată
Izvorul cu-ochi energici în lumină
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (10)
Nici noaptea-aceea-a degetelor ude
De-o transpiraţie mai inspirată,
Când Bach se întrecea cu Buxtehude
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Nici muzica-între stele bănuită,
De nimeni auzită şi-increată
Pe nici o partitură infinită
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Nici soarele aprins de-o ciocârlie
Decât lumina mai înaripată,
Îndeajuns lui Vaughan să-i transcrie
Tăcerea ultimă, nemaivibrată,
A cântului topit peste câmpie
        Nu m-a dezamăgit vreodată.
                                 (11)
Nici ura-în loc de uşă, nici trufia
Întinsă la uscat şi neuscată
Oricât şi-ar tot întinde rufăria
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici precupeţii cu îndemânare
Legea lui Newton, cea mai vinovată,
Punând pe terezie la-încercare
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Agonic scârţâitul de ţâţână,
Nici bufniţa Minervei oarbă-ori beată,
Nici floarea de lumânărică până
În vârf, din zi în zi, mai constelată,
Nici barza-într-un picior ca o fântână
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (12)
Nici groapa de gunoi din stele roşii
Până-în mausoleie sufocată,
Nici morţi, zdrobiţi pe valuri albatroşii
        Nu m-au dezamagit vreodată;
Nici teama-adusă din sfidare-acasă,
Cu rochia-într-o grabă aruncată
Printre ciorapi, cercei pe-un colţ de masă
        Nu m-a dezamăgit vreodată;
Nici clănţănitul dinţilor din gură
În gură urâcios de nespălată,
Nici desperarea, câte-o legătură,
La kilogram sau litru cumpărată,
Nici răul priveghind la cotitură
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (13)
Nici golul lui Bacovia, nici Sara
Pe deal, cu preţul pus pe viaţa toată,
Fără nisip clepsidra în Sahara         
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici cartea omului, cea mai amară,
Înspăimântată şi nedescifrată,
Iisus ucis a nesfârşita oară,
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici distopia-în bandă cu neghiobii
Pe-o lume cu oroare devastată,
Nici Lao-Tzî pierdut pe-ascuns în Gobi,
Nici bufnituri în bezna sfârtecată
De cea mai nesătulă gura sobei
        Nu m-au dezamăgit vreodată.
                                 (14)
Nici huhurezii-agonizând în şura
Cu vechituri, nici apa în găleată,
Nici la vedere gardul cu spărtura
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici lingura de lemn, blidarul, sita,
Nici floarea în fereastră, de muşcată,
Nici arsă turta pe încinsă plita
        Nu m-au dezamăgit vreodată;
Nici lupii în hăitic, nici dimineaţa,
Nici ruptă la căruţă-a cincea roată,
Nici nourii cu barba şi mustaţa
De vânători cu puşca vinovată,
Nici soarele la prânz tăiat cu aţa
        Nu m-au dezamăgit vreodată.




O pagină de Jurnal, 1996
Fotografii...