Scriitorul zilei. Alfred Margul Sperber  http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/noi-suntem-stelele_03.html
Sarina Cassvan, n. 1894
Ştefan Caraman, n. 1967
Otilia Nicolescu, n. 1932

Poezia zilei 
Ion Lazu: Bacoviană

Lasă-mă să zac pe manuscrisele mele

Pe care uneori ai părut geloasă.

Să zac dar, să visez şi să dorm şi să mor

Cu faţa pe ele mă lasă.

Le vei răsfoi altcândva, cu nedumerire şi ciudă:

Uite cu ce şi-a trecut cei mai buni ani,

Când erau atâtea alei şi crengi şi valuri de privit

Şi flori şi stele şi înalţi hultani!

Ca până la urmă, de pe-o fiţuică scăpată pe jos

Să silabiseşti singurul gând ce va rămâne-ntr-o zi

Din tot fărâmişul şi colbul prezentului trecut,

Repetat de trei ori: te-am iubit, te iubesc, te voi iubi...

24 oct. 1998

Lidia Lazu - Trei cântece pe Acropole 

acropole 1:

http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k

acropole 2:

http://youtu.be/2lvOq6KE0DA

acropole 3:

http://youtu.be/nuYJmrnJu_k 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996

7 februarie 96.  Ieri viscol, azi s-a mai îmbunat. Dar a nu se uita că suntem în plină iarnă.

Jurnalul meu mă nemulţumeşte foarte tare, căci e departe de a fi un jurnal-consemnare, cu  un rezumat al fiecărei zile. Onisifor Ghibu ţinea o dare de seamă a fiecărei zile, transcria meticulos tot ce i se întîmplase din zori pînă la culcare. A pierdut 25 de caiete a 200 pagini, cam 5000 pagini de jurnal pentru perioada dintre cele două războaie. Mare pierdere! Se va fi simţit prădat; or aceste însemnări ale mele sunt foarte pe sărite şi se referă la lucruri insignifiante. Pe cît sunt de nemulţumit, pe atît mă întreb: Ce m-aş face fără el, chiar aşa lacunar cum este? Cum m-aş simţi dacă l-aş pierde?

Unde bat toate astea? Încotro mă vor duce? Simt o mare descurajare. Şi că nu mai am chef de multe lucruri care-mi plăcuseră, care mă interesaseră, mă făcuseră să mă agit, să sper… Cînd să fac o fotografie, mă gîndesc cu lehamite că ar trebui să reinstalez laboratorul – ca apoi să nici nu mă uit la ea, s-o rătăcesc prin casă, neluată în seamă de nimeni… Mi se par fără rost atîtea lucruri care mă interesaseră pînă ieri. Pînă şi excursia la Luxemburg mi se pare fără sens. Ce să caut acolo? Să mă plictisesc? Să cad pe capul altora, poate mai plictisiţi ca mine… Ce să mai văd? Nici n-aş ţine minte ce văd. Mi s-ar părea de mirare că am ajuns acolo…

Visez că la intrarea într-o sală mare mă aştepta o adolescentă care întîrzia să intre; amabil, i-am făcut loc pe uşă, atingîndu-i abia talia. Am făcut cîţiva paşi, ea foarte duioasă, am ajuns în sală şi o aud: Mi-am dorit aşa de mult să-mi aruncaţi măcar o privire, cînd a început muzica pentru dans. Rîzînd, am negat din cap şi am recunoscut: O, nu e felul meu, eu nu iniţiez nimic, niciodată. Doar dacă de la celălalt porneşte un semn, atunci… Iar fetişcana a spus ceva spre confirmare şi, aplecîndu-se puţin spre mine, care mă aşezasem pe un scaun, m-a sărutat cu patimă, foarte explicit, pe obrazul stîng, parcă anume ca să-mi lase un semn. Iar partea cea mai interesantă, care a urmat cu acea fătucă nu mi-am mai amintit-o de dimineaţă, oricît de puternică era încă senzaţia de duioşie cu care rămăsesem de la acel vis.

Azi Berbi îmi vorbeşte de Olguţa Ionescu. Nu-mi e greu să-mi închipui cum, colegi de an fiind, se va fi amorezat de dînsa, dar pe cît e de hirsut şi sălbatic, nu va fi avut curajul să crîcnească măcar.

Contrar a ceea ce se crede, jurnal nu ţine cel ce are ceva de ascuns – aceasta este doar varianta adolescentină, a secretelor de pension. Ci jurnal ţine cel care are ceva de mărturisit, de atestat – şi anume cel care nu se teme de judecata morală, a sa  despre cei dragi şi a celorlalţi, în ce-l priveşte.

 7 februarie 96.  Ieri viscol, azi s-a mai îmbunat. Dar a nu se uita că suntem în plină iarnă.

Jurnalul meu mă nemulţumeşte foarte tare, căci e departe de a fi un jurnal-consemnare, cu  un rezumat al fiecărei zile. Onisifor Ghibu ţinea o dare de seamă a fiecărei zile, transcria meticulos tot ce i se întîmplase din zori pînă la culcare. A pierdut 25 de caiete a 200 pagini, cam 5000 pagini de jurnal pentru perioada dintre cele două războaie. Mare pierdere! Se va fi simţit prădat; or aceste însemnări ale mele sunt foarte pe sărite şi se referă la lucruri insignifiante. Pe cît sunt de nemulţumit, pe atît mă întreb: Ce m-aş face fără el, chiar aşa lacunar cum este? Cum m-aş simţi dacă l-aş pierde?

Unde bat toate astea? Încotro mă vor duce? Simt o mare descurajare. Şi că nu mai am chef de multe lucruri care-mi plăcuseră, care mă interesaseră, mă făcuseră să mă agit, să sper… Cînd să fac o fotografie, mă gîndesc cu lehamite că ar trebui să reinstalez laboratorul – ca apoi să nici nu mă uit la ea, s-o rătăcesc prin casă, neluată în seamă de nimeni… Mi se par fără rost atîtea lucruri care mă interesaseră pînă ieri. Pînă şi excursia la Luxemburg mi se pare fără sens. Ce să caut acolo? Să mă plictisesc? Să cad pe capul altora, poate mai plictisiţi ca mine… Ce să mai văd? Nici n-aş ţine minte ce văd. Mi s-ar părea de mirare că am ajuns acolo…

Visez că la intrarea într-o sală mare mă aştepta o adolescentă care întîrzia să intre; amabil, i-am făcut loc pe uşă, atingîndu-i abia talia. Am făcut cîţiva paşi, ea foarte duioasă, am ajuns în sală şi o aud: Mi-am dorit aşa de mult să-mi aruncaţi măcar o privire, cînd a început muzica pentru dans. Rîzînd, am negat din cap şi am recunoscut: O, nu e felul meu, eu nu iniţiez nimic, niciodată. Doar dacă de la celălalt porneşte un semn, atunci… Iar fetişcana a spus ceva spre confirmare şi, aplecîndu-se puţin spre mine, care mă aşezasem pe un scaun, m-a sărutat cu patimă, foarte explicit, pe obrazul stîng, parcă anume ca să-mi lase un semn. Iar partea cea mai interesantă, care a urmat cu acea fătucă nu mi-am mai amintit-o de dimineaţă, oricît de puternică era încă senzaţia de duioşie cu care rămăsesem de la acel vis.

Azi Berbi îmi vorbeşte de Olguţa Ionescu. Nu-mi e greu să-mi închipui cum, colegi de an fiind, se va fi amorezat de dînsa, dar pe cît e de hirsut şi sălbatic, nu va fi avut curajul să crîcnească măcar.

Contrar a ceea ce se crede, jurnal nu ţine cel ce are ceva de ascuns – aceasta este doar varianta adolescentină, a secretelor de pension. Ci jurnal ţine cel care are ceva de mărturisit, de atestat – şi anume cel care nu se teme de judecata morală, a sa  despre cei dragi şi a celorlalţi, în ce-l priveşte.

 Va urma

Fotografii luxemburgheze... Bruma şi umbra, IV 

Adăugaţi o legendă