vineri, 17 ianuarie 2014

Scriitorul zilei : Mateiu Caragiale, d. 17 ianuarie 1936

Fiu natural al marelui I.L.Caragiale din legătura sa amoroasă cu Maria Constantinescu, este adus peste patru ani în noua familie întemeiată de dramaturg cu Alexandra Burelly. Nu înseamă că situaţia sa delicată printre ceilalţi copii nu-l va fi marcat pe viitorul autor al Crailor, nici că proximitatea genialului său tată va fi fost de neglijat pentru copilul dificil, apoi pentru tânărul prezumţios ce s-a dovedit a fi Mateiu. N-a fost o relaţie simplă între cei doi, dar au rămas în contact până la urmă. Iar la înmormântarea lui Ion Luca, fiul Mateiu se prezintă la Berlin. Mai fusese acolo încă în 1904, la începutul perioadei berlineze a lui Caragiale, îndrumat de acesta să urmeze studii de Drept. Nu le-a dus la capăt, cum nu va termina nici Dreptul de la Bucureşti, în schimb din experimentul berlinez se trag începuturile romanului Remember, pe care îl va publica în Viaţa Românească abia în 1921, iar în volum în 1924. Tot în Viaţa Românească debutase încă în 1912 cu un număr de 13 poezii; i-au mai apărut câteva grupaje, în deceniile doi şi trei, însă volumul de poazii Pajere va fi editat de soţia sa postum, în anul decesului 1936. Se căsătorise în 1923 cu Maria Sion, cu 25 de ani mai în vârstă. O moşioară la Fundulea, cale de câteva ore cu caleaşca, îi va fi dat împătimitului de heraldică şi de ascendenţă nobiliară speranţa că va izbuti pentru sine statutul  visat cu ardoare, niciodată abandonat, mereu vizat în proiectele mateine. Nu era doar visătorie şi evazionism, căci din 1927 şi preţ de vreo 7 ani Mateiu se ocupă efectiv de moşioară, dorind să o pună în stare de eficienţă maximă. Se documentează, discută cu specialişti şi cu oameni ai practicei agricole, arendaşi, vechili etc şi se implică direct la dările în dijmă ale lotirilor, la recoltat şi valorificat producţia.  primăveri şi toamne consacrate exclusiv treburilor la moşie. Nu doar violetele, nu doar rândunelele şi plantaţiile de arbori sofisticaţi. Însă... însă în agricultură depinzi de vreme, de secetă, de inundaţii, cum eşti la cheremul furturilor, hoţiilor, devastărilor corturarilor pripăşiţi la marginile moşiei.  Nu s-a realizat nici rodnicia vizată, nici un cont gras în bancă. Ci poate doar ruinarea săătăţii acestui om chinuit de propria fire orgolioasă, cârcotaşă, nemulţumită cu nimic. Moare la doar 51 de ani.  La intervale, prin intervenţii, obţinuse posturi în cabinetele a două ministere. Îmi este neclar de ce tentativa de a-i capta bunovoinţa lui Nicolae Titulescu, spre a fi numit ambasador în vreo ţară europeană nu a avut rezultatul scontat. Întreprinsese o călătorie în acest scop tocmai la san remo, unde Titulescu îşi petrecea vacanţa, cu nici un alt câştig decât frumuseţile pe care le-a admirat în câteva oraşe italiene.

Personaj enigmatic, autor de înalt rafinament, strunjindu-şi ani şi decenii textele - fiecare carte a sa a avut gestaţie de 15-20 de ani - a început Craii în 1916, între 1926 şi 1928 i-a publicat în revista Gândirea şi abia în 1929 apare volumul. Stârnind un entuziasm care şi pe autor l-a surprins. Şi primind marele premiu al Societăţii Scriitorilor. La un sondaj efectuat cu câţiva ani în urmă, Craii fusese pe primul loc în preferinţele criticii literare - sau oricum pe unul din primele 2-3 locuri. Însă critica literară este fatalmente elitistă. Nu cred ca romanul Crailor să aibă aceeaşi cotă în preferinţele cititorilor obişnuiţi.

De fiul defavorizat al marelui Caragiale s-a ocupat cu pasiune şi adecvare scriitorul de excepţie Ion Iovan, o recentă carte despre Jurnalul lui Mateiu fiind răsplătită cu premiul Academiei.




Poezia zilei, Ion Lazu
*
Păianjenul coborî din grindă pînă 

pe coala albă de hîrtie

rămasă de-aseară, neatinsă – se plimbă nedumerit

o vreme: ăsta ce fel de perete mai era? 
Pipăind încolo şi încoace cu multele-i picioare, 
se sucea, se învîrtea. Dacă ai fi avut un creion 
cu care să-i însemni drumul, te-ai fi mirat 
să citeşti la urmă literele: p-ă-i-a-n-j-e-n

Dar păianjenul nu avea idee de isprava lui. 
Suflai spre el, se duse de-a rostogolul, ca 
un minuscul ghem de cîrpă, apoi se dumiri 
că l-am lăsat în pace şi o luă la picior, 
spre perete, pe care începu 
să-l urce grăbit, aplicat, 
profesional.
  

1996


Ion Lazu : O pagină de jurnal, 1996

14 aug. 96. Dacă nu s-a spus cumva acest lucru, îl voi spune eu, cu tot riscul: Scriitorul este mai înainte de toate un temperament de colecţionar. Numai că el nu colecţionează timbre, etichete, cutii de chibrite etc, ci colecţionează impresii, sugestii ale contextului, sentimente, idei fulgurante. Plăcerea lui primordială este să le fixeze, pe moment, cu maximă acurateţe, în memorie (ca pe un paspartu), păstrînd de fiecare dată, de s-ar putea, şi pulberea de pe aripile acestor efemeride. Şi poate că acesta este efortul cel mai important. După care, cîndva, fragmentele vor fi antrenate într-un joc al colaţionărilor, în speranţa oarecum copilărească de a le găsi / de a le da un semn, , o succesiune curgătoare şi un tîlc, pe care ele nu-l conţin, ab initio,  forţînd nota, de data asta cu bună ştiinţă, într-o tentativă intergatoare…

Revin la paralela scriitor-ţăran. Mi se pare că de aceea au şi apărut la noi, după 1910 atîţia scriitori tineri de extracţie rurală: un pospai de cultură prinsă la şcoală, nimic mai mult, şi instinctele primare, ale insului care ară, seamănă, pliveşte de bălării şi aşteaptă apoi resemnat, anxios, cîrcotaş chiar, ca holda să dea în rod  Cu ochii la cer, dacă plouă, dacă e secetă, vin lăcustele, dă grindina, îngheţul… Ceva a depins foarte tare de el iar altceva nu depinde chiar deloc de voinţa lui. La urmă apare, oarecum de la sine şi miraculos: o carte de poeme o nuvelă, un roman...

Va urma 

Fotografii - fuga umbrelor...