sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Scriitorul zilei: Leonid Dimov, n. 1926 http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/noi-suntem-stelele_05.html
Zaharia Bârsan, n. 1878 http://www.crispedia.ro/Zaharia_Barsan
Florin Manolescu, n. 1943 http://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_Manolescu
I.U. Suricu, m. 1957
Eugen Speranţia, m. 1972 https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=8296199903209020843;onPublishedMenu=posts;onClosedMenu=posts;postNum=729;src=link

Poezia zilei
***
Poezia visată în zori:
Tu să-ţi afli un loc pe streaşina casei
De unde ai aluneca în orice clipă
Un loc unde să nu poţi adormi,
nici să te odihneşti, sau să pleci
Un loc de unde să vezi şi să auzi tot,
să ştii şi să ţii minte
tot ce se-ntîmplă
în casă, în ogradă, în drum
Mereu treaz şi mereu gata să luneci
Dar să nu poţi ajuta pe nimeni –
Mai mult duh decît fiinţă
Mai mult pasăre decît om
Pe marginea dintre timp senin şi furtună
Dintre soare şi ploaie
Dintre zbor şi cădere –
Aninat în locul unde se pune
Cana cu apă pentru sufletul celui dus.



Lidia Lazu în recital
california 1:

http://youtu.be/K4dkNeWinRs 


Postez acum, cu o mică întârziere, un text de poetul Tudor Cicu la aniversarea mea din 6-7 ianuarie, cu mulţumirile calde ale "andrisantului".:

566. La pânda cuvintelor (3) - La o aniversare -



Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.
                                     Motto:
                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”
                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)


3. A trăi într-o mare iubire

  După terminarea facultăţii, tânărul Lazu a trimis câteva poezii la „Luceafărul” şi Mihu Dragomir îl va găzdui la rubrica „Dintre sute de catarge”, iar mai târziu Geo Dumitrescu îl găzduieşte în „Gazeta literară” la Poşta Redacţiei. Aşa începe totul, ca într-un vis, pentru că după doi-trei ani de geologie, devine un participant fervent „deşi discret”, al Cenaclului Labiş. Acel moment a devenit „o sărbătoare continuă”, pe care, o trădează pentru o altă (lumească/pământească) iubire. Pentru că, “A trăi într-o mare iubire / Înseamnă să fii mort demult”, spune în “Ambitus”, poem dedicat Lidiei. Încercând să-i distingem începuturile în proză, cred că George Bălăiţă, a fost cel care l-a interpelat pe tânărul de atunci, dacă nu cumva ar fi fost bine să cocheteze şi cu proza. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. “Să las poemul-/Să ies afară în noapte/Să stau să ascult-/Acolo este/Și va rămâne/O taină cu mult peste noi,/Cu mult…”(Afară). Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea, cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie), ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător” cum o spune în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”. Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o studentă la Filologie (secţia spaniolă) –  cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că „între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”, notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Jurnalistul I. Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Da! Ne dumirim, citind și aceste versuri vol. „Structura durerii” (1969): “Mâna mea se oprește deasupra hârtiei / Cu o lumină palidă încețoșată / Prin care nu se văd decât/Cuvintele ce mă așteaptă” (În taină). Alteori (în JURNAL), poetul Ion Lazu se gândeşte cu strângere de inimă la tăcerea umilitoare din acei ani, demult trecuți, la obstrucţiile şi micile mizerii, la turnătorii care se mişcau lejer în acea junglă literară, la cenzură, dar că, prin anii 65-70 „ideea unei opoziţii făţişe, declarate, iniţierea unor acţiuni împotriva regimului nu puteau fi decât o soluţie sinucigaşă”. Vorba poetului: "am rămas eu, în țara zvonurilor adevărate... să scriu despre toate astea".... „Și neștiut de nimeni, scap un lung mârâit, ca o / fisură în întunericul durerii” (***). Cum să nu fim de acord, atunci când oftează în vers: “Într-un om sunt atâtea cuvinte / Câte încap într-o țară/… Când piere Omul, cuvintele / Rămân afară” (Cuvintele)
   Doamne, miluiește-mă, și pe mine, robul tău, cu o frunză, dusă la gură, a cântec din popor, să-i spun cititorului meu, că de aici, “poezia  începe cu ochii închiși” – cum rostește, într-o mare iubire, POEZIA, scrisă “la lumina mâinii mele”.  LA MULȚI ANI POETE, de ziua ta!

                                                                                                                Tudor Cicu



Ion Lazu : O pagină de jurnal 1996
continuare 25 aprilie Azi pe la 12 cînd ajung cu Horia N. la MNLR, sicriul era scos, băgat într-o maşină-dubiţă, cei din familie se urcau în alta. Pe tepte: cei de ieri, plus Tr. Iancu, Cristina Tacoi, N. Ulieru, Iulian N. Aflu că vorbiseră: Paleologu, Quintus, N. Ioana, Florin Iaru. Mesajul Regelui, prea scurt, fără să menţioneze serviciile aduse de MC casei regale. Un autocar mai încolo, plin. Am intrat la rotondă, sala goală, stativul gol, frunze pe jos, a venit un tînăr şi a desprins tabloul lui MC de pe pînza de doliu; am revenit pe trotuar, l-am zărit pe Mircea prin geam, m-am apropiat o dată în plus şi l-am privit bine, mult, singur, nederanjat. Lumina soarelui îi cădea pe creştet. Nu mai părea nici aşa de furios-fioros, nici trăsăturile exacerbate – doar pleoapele enorme, lungi, venite în jos pe obraji – ochii mari se bănuiau pe dedesubt, cîteva secunde m-am uitat să nu cumva să mişte. Mă întrebam dacă e rece, dacă e rigid, în continuare bărbia mi se părea mică faţă de guşă. Şi, ca ieri, mi-am zis că, fără spiritul viu care îl făcea fascinant, MC părea de-acum un chip nici măcar plăcut la vedere, necum agreabil în mod special. Sau altfel spus: toate hibele firii lui, cîte vor fi existat, nu erau de observat la acest om rasat, a cărui prezenţă atrăgea atenţia generală.  Or, acel spirit de mare forţă persuasivă îl părăsise de-acum.
Ce faci, moşule? Ce faci, moşule? aşa îmi spunea, ne povesteşte V.H.Longin. Iar mie îmi vin în minte cuvintele lui MC din iarnă: Nu am ştiut să mă rog. Acum mă rog în genunchi..
Paleologu: Un mare scriitor dar care nu îşi lua aere de mare scriitor, ca alţii… Quintus: Un liberal, un mare scriitor, un om foarte apropiat, care a ajutat pe mulţi alţi scriitori. Nimeni nu a făcut mai mult pentru Casa Regală decît MC. Iaru: După M. Preda, un mare scriitor, cu un timbru vocal de neuitat şi un gest al degetului, cînd toate erau încurcate: totul e aşa cum trebuie. N. Ioana, a vorbit lung, apoi a citit un poem prea lung cu scara şi prăpastia. Cu puţin noroc, m-am urcat în autocar după LIS. Acolo Zigu Ornea, Magdalena B., Angela M., VHLongin, Aurelian Chivu, V. Vlad. La cimitir, alţii, ajunşi cu alte mijloace: Şora, Iaru, Sorin D., Stere Gulea, Şt. Câlţia, Mehedinţu, Ulieru, Adr. Botta, Paleologu, L. Tamaris foarte răvăşit, desfigurat de durere, ATD, Anghel D., Gh. Bacalbaşa, Elin, Fati, Viorica Ghiţă Teodorescu; câteva fotografii, nimeni de la vreo televiziune. Aici familia nu a admis discursuri, un predicator a citit versete din Isaia şi Pavel; David un alt verset, o bătrînă doamnă cîteva fraze. La groapă un singur verset. În Bellu, soare, copaci înfloriţi, cîntec de păsărele – impresia că de pe umărul cuiva s-a desprins un fluture…
La două nopţi după înmormîntare, îl visez pe MC, vorbeam amical, a început să-mi sufle în spate prin cămaşă şi pentru că eu nu reacţionam, mă întreabă: Doar n-ai să spui că nu simţi nimic?! Şi cu adevărat a început să mă doară în partea stîngă şi mi-am zis că voi fi avînd ceva la plămîni, totuşi, poate ceva mai vechi, ascuns acolo…Iar MC schimba mereu locul unde sufla căldură sub cămaşa mea şi din cînd în cînd nimerea pe locul care mă durea.
Dimineaţa îi spun Lidiei visul. Iar după amiază o găsesc plîngînd în bucătărie: Mare, nedreaptă lovitură! Acum îmi dau seama: Totul era ca MC să nu fi murit. Dar aşa… Cît a scris el despre moarte, cît s-a luptat şi s-a opintit cu gîndul ei. Şi într-o seară i se face rău, după frecuşuri redacţionale. În loc să-l ducă la Urgenţă, l-au dus la Municipal, fiind mai aproape… Tot aşa, cu bunul prieten D. Alex. Acela a plecat noaptea de acasă cu un taxi şi ajuns la spital abia de a mai respirat de 2-3 ori…
Ieri d.m. i-am dus lui Corjos varianta completă a scenariului şi două sinopsisuri pentru variante mai scurte.
Maria Urbanovici, plecînd.. Grişa Gherghei, Lucian Tamaris, alţii.
Azi pe la 12 cînd ajung cu Horia N. la MNLR, sicriul era scos, băgat într-o maşină-dubiţă, cei din familie se urcau în alta. Pe tepte: cei de ieri, plus Tr. Iancu, Cristina Tacoi, N. Ulieru, Iulian N. Aflu că vorbiseră: Paleologu, Quintus, N. Ioana, Florin Iaru. Mesajul Regelui, prea scurt, fără să menţioneze serviciile aduse de MC casei regale. Un autocar mai încolo, plin. Am intrat la rotondă, sala goală, stativul gol, frunze pe jos, a venit un tînăr şi a desprins tabloul lui MC de pe pînza de doliu; am revenit pe trotuar, l-am zărit pe Mircea prin geam, m-am apropiat o dată în plus şi l-am privit bine, mult, singur, nederanjat. Lumina soarelui îi cădea pe creştet. Nu mai părea nici aşa de furios-fioros, nici trăsăturile exacerbate – doar pleoapele enorme, lungi, venite în jos pe obraji – ochii mari se bănuiau pe dedesubt, cîteva secunde m-am uitat să nu cumva să mişte. Mă întrebam dacă e rece, dacă e rigid, în continuare bărbia mi se părea mică faţă de guşă. Şi, ca ieri, mi-am zis că, fără spiritul viu care îl făcea fascinant, MC părea de-acum un chip nici măcar plăcut la vedere, necum agreabil în mod special. Sau altfel spus: toate hibele firii lui, cîte vor fi existat, nu erau de observat la acest om rasat, a cărui prezenţă atrăgea atenţia generală.  Or, acel spirit de mare forţă persuasivă îl părăsise de-acum.
Ce faci, moşule? Ce faci, moşule? aşa îmi spunea, ne povesteşte V.H.Longin. Iar mie îmi vin în minte cuvintele lui MC din iarnă: Nu am ştiut să mă rog. Acum mă rog în genunchi..
Paleologu: Un mare scriitor dar care nu îşi lua aere de mare scriitor, ca alţii… Quintus: Un liberal, un mare scriitor, un om foarte apropiat, care a ajutat pe mulţi alţi scriitori. Nimeni nu a făcut mai mult pentru Casa Regală decît MC. Iaru: După M. Preda, un mare scriitor, cu un timbru vocal de neuitat şi un gest al degetului, cînd toate erau încurcate: totul e aşa cum trebuie. N. Ioana, a vorbit lung, apoi a citit un poem prea lung cu scara şi prăpastia. Cu puţin noroc, m-am urcat în autocar după LIS. Acolo Zigu Ornea, Magdalena B., Angela M., VHLongin, Aurelian Chivu, V. Vlad. La cimitir, alţii, ajunşi cu alte mijloace: Şora, Iaru, Sorin D., Stere Gulea, Şt. Câlţia, Mehedinţu, Ulieru, Adr. Botta, Paleologu, L. Tamaris foarte răvăşit, desfigurat de durere, ATD, Anghel D., Gh. Bacalbaşa, Elin, Fati, Viorica Ghiţă Teodorescu; câteva fotografii, nimeni de la vreo televiziune. Aici familia nu a admis discursuri, un predicator a citit versete din Isaia şi Pavel; David un alt verset, o bătrînă doamnă cîteva fraze. La groapă un singur verset. În Bellu, soare, copaci înfloriţi, cîntec de păsărele – impresia că de pe umărul cuiva s-a desprins un fluture…
La două nopţi după înmormîntare, îl visez pe MC, vorbeam amical, a început să-mi sufle în spate prin cămaşă şi pentru că eu nu reacţionam, mă întreabă: Doar n-ai să spui că nu simţi nimic?! Şi cu adevărat a început să mă doară în partea stîngă şi mi-am zis că voi fi avînd ceva la plămîni, totuşi, poate ceva mai vechi, ascuns acolo…Iar MC schimba mereu locul unde sufla căldură sub cămaşa mea şi din cînd în cînd nimerea pe locul care mă durea.
Dimineaţa îi spun Lidiei visul. Iar după amiază o găsesc plîngînd în bucătărie: Mare, nedreaptă lovitură! Acum îmi dau seama: Totul era ca MC să nu fi murit. Dar aşa… Cît a scris el despre moarte, cît s-a luptat şi s-a opintit cu gîndul ei. Şi într-o seară i se face rău, după frecuşuri redacţionale. În loc să-l ducă la Urgenţă, l-au dus la Municipal, fiind mai aproape… Tot aşa, cu bunul prieten D. Alex. Acela a plecat noaptea de acasă cu un taxi şi ajuns la spital abia de a mai respirat de 2-3 ori…
Ieri d.m. i-am dus lui Corjos varianta completă a scenariului şi două sinopsisuri pentru variante mai scurte.
Va urma 

Fotografii cu pescăruşi...