consemnări, poezii, eseuri

3 decembrie: Mara Nicoară, n. 3 dec. 1948 - d. 2021

Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei muncitoare şi a unui ofiţer de miliție, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu licenţa în 1974, dar nu a profesat, dedicându-se scrisului. Debutase editorial încă în 1972, la recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va publica interviuri, reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi redactor la Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat cu poetul Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie cu traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.

O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate: corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee ceea ce induce o foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a stârnit intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.

Opera literară: • Cuvintele, frumoase flori, 1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger, 1978;• Boala crinilor, 1980;• Obiectele verii, 1980;• Existenţa poetului, 1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, 1990;• Mai mult pasăre decât înger, 2002.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83

13 aprilie 1980. Am scos din maşină prefaţa la Pietre.

Între timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie, ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii, aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de alături. Însă îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.

Poezia zilei: Mara Nicoară

Ars poetica

Să nu aud secunde cum pîndesc

Foşnind plămînii de lupi suri

Să nu aud de vreme cum albesc

În garderobă hainele la cusături

Neauzit să îţi prelingi

Pisoi cuminţi cu paşii în mers

De teamă că-nfiori pereţii

Cuvintelor nu da un sens invers

Şi aerul să nu-ndrăznești să-l superi

Cu gest altfel ca de statuie

Întoarce-ţi păsările-n gene

Că sîngele-mi albit îl suie

Şi nici în vis să nu deschizi

Spre-aiurea vreo bolnavă uşă

Căci pleoapa cerului întoarsă

Va cerne în oglinzi cenuşă.

Şoseaua cu plopi

Înalţi sînt plopii aceştia oprind zăpezile

Căzînd în valuri din cer, de pe cîmp venind

Dar eu întru sub pleoape şi trag bine zăvorul

Călătorim cu viteză prin lume

Şi credem că e bine şi ne mirăm

Cînd umbra dreapta a unei păsări

Ne leagă privirea de-o stea

Pe frunte

Lumina îmbătrînită aşază mîini veştede

Înaintăm, înaintăm pe udă şi cenuşie

Frunza plopului care nu ştim unde duce.

Patrie

Tu eşti în sîngele meu cum este timpul în pietre.

Desigur, primăvara pădurea îşi desface aripile şi se ridică,

Desigur, întotdeauna zăpada pe munţi e albastră

de umbra stelelor,

Desigur, de atîtea vise pornind în zbor oraşele sînt mai aproape de lună,

Desigur, părul fecioarei palide e mereu tînăr în lanurile de porumb,

Dar, patria mea, pentru că tu în sîngele meu eşti, cum timpul este în pietre

Primeşte în faţa porţilor tale cîntecul meu

Veşnic arzînd cu flacăra înaltă.

Dumitru Alexandru, n. 3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992

Jurnal cu D. Alexandru: …Ieri am fost la D. Alex. care m-a tratat cu un borş de oase, apoi cu sarmale şi la urmă cozonac cu stafide, ca în săptămîna luminată. E un om neînchipuit de bun. Soţia ne tortura cu aspiratorul şi el a rugat-o de mai multe ori să isprăvească. Erau flori pe masă, “încă mai primesc flori pentru aniversarea mea de 44 ani”, spune soţia. El se lungise pe recamier şi aştepta să termin de mîncat. Dacă acest om te simte prieten, îţi dă să mănînci, el care a fost din totdeauna terorizat de foame, lucru ce reiese pregnant din proza lui. M-am ridicat în grabă de la masă: Să nu pierdem timp, la treabă! Mi se plînsese că îl junghie capul şi are o stare de somnolenţă. Anul petelor solare, îi spun. Dar mă gîndeam la obezitatea care îl blochează, la tensiunea lui.

Dincolo, în camera cea mai retrasă, unde acum apare un pat de o singură persoană, îmi citeşte cîteva pagini, le citeşte repede-repede, căci textul porneşte de la ciripitul vrăbiilor, dimineaţa şi acest artist nativ simte exact ce ton să ia. Este episodul plecării tatălui la biserică; îl ia şi pe ţiganul vagabond Satana, care se îmbătase şi în biserică îl îngînă pe diacon. Paragraf bun. Apoi recitesc episodul cu don Zaharia tinichigiul şi pe cel cu tata-mare de la Snagov – acesta mai poematic. Oricum, Mahalaua… a fost bine orchestrată. Cred că în volumul întîi adăugit au să încapă încă destule capitole şi foarte bune. Iar volumul doi are, după cît îmi dau seama, un episod forte, cel al cozii la ulei, cu plînsul generalizat, pe ploaie, în crăpatul zorilor; şi un alt episod, povestit mie, încă nescris, al peştilor, pe vreme de bombardament.. Amicul meu are obiceiul să povestească şi să re-povestească unele fragmente din viitoarea carte, încercîndu-le în diverse variante, ca un adevărat virtuoz. Spune că lucrează patru ore pe zi, dimineaţa. Vrea să scrie acum episodul important cu fuga lui Titi.

Îi spun să ducă deja o parte din material la editură – şi aşa nu-l vor citi imediat! – şi între timp să mai scrie şi alte episoade pe care le va ataşa ulterior la dosar. Ca să poată fi prins în plan. Văd că nu are pe acasă nici un exemplar din Mahalaua… ca să-l consulte, dar şi aşa îl ştie pe dinafară. Îmi cere să-i dau Despre vii, numai bine. Citesc şi cîteva poezii din Focuri iarna. Apoi o iau din loc, să-l las pe om să lucreze. Înţeleg: fiecare aşteaptă o confirmare pentru ceea ce deja a scris şi o încurajare pentru ce urmează să scrie. Însă cînd e vorba să pui o singură literă pe hîrtie, într-asta nu te poate ajuta chiar nimeni, nimeni – ci doar bunul Dumnezeu, cînd se îndură…

25 aprilie 1980. Aseară, la D. Alex. care-mi spune că a scris opt pagini despre plecarea lui Titi, vrea să-i facă mîine finalul şi să-mi citească tot fasciculul. Cătrănit de recenzie, i-o dau să o citească şi nu i se pare rea, ci “scrisă de un om temător, care nu ştie la cine să se uite”. Totuşi, supărarea nu-mi trece. Şi despre el Mircea Iorgulescu a scris “la trap”. Ieşim să ne plimbăm. Senin, lună, stele şi la fel de frig, sau de cald, ca în casă. Vrea să se apuce de poezie, crede că i-a prins şpilul. Despre debutul lui în forţă, l-a lăudat Mihu Dragomir la radio etc. Consideră cea mai bună poezie a sa Baladă la picioarele lui Svoboda şi-mi recită pasajul: “îi spun vîntului să tacă…”

Mai ieri îmi propunea să scriem o carte împreună. Am spus nu din prima clipă şi am adăudat imediat: Nu am timp şi nu am putere de muncă. Zice: Măcar în joacă, să ne facem mîna; dar fără să insiste cu adevărat, mai exact justificîndu-se. De fapt nu văd cum ar fi posibil, însă e un semn că mă apreciază şi că-mi e prieten şi ar vrea să punem laolaltă cît mai mult din ce avem de dat. Îl aud, cu mirare: De la cine am învăţat eu poezia? De la Dante, Shakespeare, Arghezi. Spre surprinderea mea, de data asta nu i-a amintit pe Holderlin, S. J. Perse, nici măcar pe Eminescu.

Iar azi îmi citeşte episodul fugii lui Titi, opt pagini, foarte bune, în forţă, cu intuiţii de artist autentic.

4 decembrie 1989. Ieri a fost ziua lui Alexandru. El este un meşter de tip vechi (mai exact din totdeauna), care şi-a învăţat meseria temeinic, în timp, trăgînd cu ochiul la marii meşteri ai genului. Meşterul cismar din povestirea lui Golsworthy dădea faliment pentru că făcea ghete prea temeinice. În literatură, dimpotrivă, temeinicia cu care practici meseria nu poate decît să ajute. Îi spune Lidiei, în buna tradiţie a umorului de calitate: plînsă, erai aşa de urîtă încît mi-a fost frică să nu te lase bărbatul. Şi încă mai mult m-am temut să nu-l sperii pe ăl mic!

Să transmiţi altcuiva o vorbă bună, spusă de cineva (din admiraţie, cu sinceritate, fără a urmări vreun interes personal!) înseamnă nu numai să-i faci un bine celui căruia i-a fost destinat complimentul, dar înseamnă să dublezi efectul acelui elogiu. Şi să-l meriţi tu însuţi.

Alexandru, plasat în mod salutar la antipodul oamenilor mărginiţi. Aceştia debutează prin a avea o părere foarte bună despre sine şi continuă prin a-i judeca pe ceilalţi de la această înălţime, asumată prin efracţie. Sigur, fiind vorba depre o perspectivă falsă, toate judecăţile lor sunt viciate, anapoda, şi pricinuind mult rău şi grea obidă celor din preajmă. Pe cînd oamenii ca Alexandru, între care mă situez eu însumi, ştiind despre noi nişte lucruri care nu sunt chiar de laudă, îi abordăm pe ceilalţi cu respectul cuvenit ab initio oricărei fiinţe umane. Alexandru este modest şi lucid şi resemnat, drept care mulţi se vor simţi tentaţi să i se urce în cîrcă, să-l prindă pe picior greşit, să-l ironizeze, să-l dispreţuiască. Dispreţul fiind tot ce pot ei produce, în orice moment, spontan, fără efort special. Însă el ştie ce ştie, este un om de bună credinţă, simte că are ceva de spus şi fapt este că îşi va scrie cărţile pe care numai el e în stare să le scrie. Asta fiind partea minunată a lucrurilor: fiecare scriitor adevărat este de neînlocuit. În această chestiune, într-adevăr, oamenii din afara harului nu au nici o putere.

(Din Scene din viața literară, ed. Ideea europeană, 2007)

Poezia zilei: D. Alexandru

*** (inedit)

Ceasornicul secunda nu-şi mai bate

Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.

Nimic nu mă mai mişcă în adînc

Tăcerea stăpîneşte peste toate.

Că doar cu vise viaţa mi-am umplut

Cît timpului i-am stat semeţ în şa

Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut

Săgeată de la arc spre ţinta sa.

Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în ţintă

Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?

De vină-s, căci cu vise mi-am umplut

Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,

Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut

Săgeata de la arc spre ţinta sa.

Ion Lazu - Poezia 3 decembrie

lui Dumitru Alexandru, in memoriam

Îngere şi îngere

Cin’ţi-a fost tăiat

Spre a noastră plângere

Aripile de zburat?

Ţi-au rămas doar cica-

tricele pe spate,

Ca dovadă şi ca

Rupte omoplate...

Cine-ţi dete, îngere,

Pentru zboruri vadul

Unde-s în atingere

Raiul şi cu Iadul?

Încotro mai năzui,

Care ţi-o fi ţinta?

Nu cumva tu răzui

Decojind oglinda?

Ori faci prăbuşirea

Inversă, zburândă –

Să ne mântui firea

Cu a ta izbândă

În ruină blândă?

1987

(din volumul Poemul de dimineață, 1996)

După lupte la baionetă cu colocatarii din blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona Străduinței). Amănunte în Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale, 2012