19 decembrie: Ilarie Voronca, n. 19 dec. 1903 - d. 5 aprilie 1946

       

 

Cloroform

 

În suburbie cinematograf si bordel. Iată

Geometria oraşului: logaritm stelar, vals

Pe fire electrice soneria Europei ţipând fals,

Luntre si pasăre de azur, viziune descuiată.

 

Desigur, vreau să fiu lampagiul tău. Pe chei

Singur te voi aprinde ca un felinar în amurg

Streşini pentru licoarea cerului, eprubete, curg

Viscolul a întins sârme ghimpate, a lovit chei.

 

Gând încordat ca un muşchi în carnaval,

Stăruie, stăruie, coagulata lumină în cultură,

Cât de frumos câmpul cânta fără partitură

Între pânze cerul a făcut un salt mortal.

 

De sus vântul înşurubat. Clovnul: floare de făina vie,

Îti spun, catalogul îngerilor lăuntric fard

Râsul se rupe în două ca un gard

Se-apropie noaptea: despletire albă, troică în nebunie.

 

***

Poetul brăilean, evreu de origine ((numele real Eduard Marcus), asemenea concitadinului Mihail Sebastian, tot brăilean şi evreu, ambii sosiţi la Bucureşti ca să se afirme, s-au reflectat ca într-o oglindă - se va observa că este vorba despre două destine scriitoriceşti interbelice semnificative, încheiate dramatic: Sebastian a suferit un accident de stradă, în 1945, în Bucureşti; Ilarie Voronca s-a sinucis un an mai târziu, în 1946, la Paris, după o vizită triumfală la Bucureşti, bucurie peste care femeia iubită (şi pentru care I.V. revenise în ţară) a turnat catran, respingându-l fără milă. Poetul s-a sinucis, lăsând neterminată cartea la care tocmai lucra, intitulată cum altfel?: Mic tratat de fericire perfectă...

Poetul, stabilit în Franţa încă din 1933, naturalizat în 1938, combatant în rezistenţă, se afirmase la Paris ca poet de limbă franceză, unde după debutul românesc mai publicase, cu succes alte două trei volume de versuri. Racordat pe deplin mişcării avangardiste, spre mirarea mea îl găsesc în Istoria lui Călinescu (mereu consultată cu folos), la capitolul Tradiţionalişti, alături de Radu Gyr, de Zaharia Stancu.  Cu atât mai neaşteptat, cu cât Călinescu subliniază apăsat chiar faptul că după un prim volum Restrişti, etalând, în manieră clasică, "tristeţi provinciale", tânărul poet schimbă din temelii abordarea, în 1924 iniţiind, împreună cu Victor Brauner şi Stephan Roll revista 75 HP, cultivând ermetismul, limbajul eliptic; cu al doilea volum de poeme Colomba, publicat la Paris se raliază suprarealismului, onirismului. Urmează Ulise, în 1926, Plante şi animale, 1929, Brăţara nopţilor, 1929, A doua lumină, 1930, Zodiac, 1930, Invitaţie la bal, 1931, Incantaţii, 1931. Urmându-i lui Tristan Tzara, doi alţi poeţi evreii sosiţi din România: Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane se impuseseră ca poeţi francezi de primă linie ai interbelicului.

Toate aceste cărţi de Voronca, au apărut în tiraje limitate, însă în condiţii grafice de excepţie, cu ilustraţii de cei mai la modă artişti plastici. Un volum are desene de C. Brâncuşi, altele conţin desene de Mark Chagall, de Victor Brauner, de H.D. Maxy, de Miliţa Petraşcu. Am avut toate aceste volume în mână, pe vremea când eram redactor la Vinea, unde poetul editor N. Tzone i-a resuscitat pe avangardiştii români, a scos ediţii anastatice, apreciate de cunoscători, vânate de colecţionari.

I-am pus o placă memorială în str. Parfumului nr. 20, unde locuise înainte de plecarea la Paris. O casă veche, despre care în cartierul Hala Traian circulă o legendă privind o fantomă care bântuie...(Să fie duhul neostoit al poetului, neconsolat nici în Parnas de refuzul femeii adorate?) A se citi şi Vedere din parfumerie, de Silvia Kerim.

Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

  

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale

4 august 2007. (...) Vin din Valeriu Branişte înapoi pe Traian, de acolo pe Parfumului, constat că la nr. 25 unde a locuit cândva Ştefan Popescu acea "căsuţă albă" a fost demolată, s-a ridicat un zid, iar intrarea la noua firmă ce s-a aciuat aici este din strada cealaltă. Ajung la nr. 20, sun şi de data asta îmi răspunde cineva, câinele cel mare alb-bălţat latră din rărunchi, ca şi dăţile trecute; iese un domn spre 50 de ani, foarte înalt şi mai ales foarte gras, fără bluză pe el, în vipia lui august, cu ţâţe ca de femeie, numai în pantaloni scurţi. Mă recomand, îmi cere o carte de vizită, îi etalez legitimaţia, zic: cartea de vizită poate fi falsificată, oricum nu e cu fotografie, iar el, pe fază: Au falsificat ei paşapoarte, acte importante, titluri de proprietate, dar mite o legitimaţie. Domnule, zic, ce om cu minte la cap ar falsifica o legitimaţie de scriitor?! Poate una de parlamentar... Îi spun de marele poet Ilarie Voronca, din prima linie interbelică, lansat apoi la Paris, direct în franceză, unul dintre cei mai... Domnul: nu ştie cât de mare va fi fost, în manuale nu apare, el a auzit ceva, n-a citit nimic, e curios faptul că nu i s-a tipărit nimic după revoluţie. Nu e chiar aşa! Şi îi spun că am lucrat la editura Vinea, profilată pe poezia avangardei, acolo i-am scos mai multe cărţi, unele în ediţii anastatice, studii despre, reeditarea unor reviste faimoase, mărturisiri, memoriile combatanţilor etc. Portretizat de însuşi Brâncuşi, de Chagall, de Marcel Iancu... Pare să înţeleagă că unele lucruri pot scăpa chiar unui inginer destupat la minte şi bucureştean pe deasupra... Da, zice, vreţi să puneţi o placă de marmoră; dar vedeţi, e o casă veche ca vai de lume, tencuiala curge din pereţi ca făina...; însă există acea Lege 126 care stipulează că timp de 10 ani de la cumpărarea unei locuinţe nu ai voie să execuţi nici o lucrare de renovare, ca nu cumva între timp să apară vreo revendicare.

S-a luptat din greu să obţină această casă. E de acord cu fixarea unei plăci memoriale, îmi dă telefonul. Şi imediat: Se spun tâmpenii, în Cancan, despre o „casă cu fantome”. (Inclusiv Silvia Kerim pomeneşte de aşa ceva, însă eu nu-i dau apă la moară împotriva vecinei sale.). Îi spun în schimb că ieri am ascultat la Radio o dizertaţie despre credinţa în moroi, oameni cu două inimi, etc. Şi concluzionez, amar: Am recăzut în cel mai atroce şi întunecat misticism de ev mediu, zic. Şi mai schimbăm nişte impresii de surtucari. Între timp dl Filipeanu a transpirat din abundenţă. A stat în soare, zice, nu-i face bine... şi îl înţeleg, având în vedere tonajul...

Şi  iată cum, dragii moşului, am rezolvat în mod nemaisperat acestă problemă care tărăgăna de anul trecut, găsindu-l acasă la o oră ca asta pe proprietar.

10 sept. 08, miercuri. Ieri dimineaţă am fost la chioşcul USR să fac toaleta plăcilor memoriale, îndepărtând stropii, punând diacriticele. Mi-a luat vreo două ore. Apare în curte A.M. Baros, salută, îl chem să vadă şi el cele 20 plăci nou sosite. Vede Noica, Voronca, Vintilă Horia..., face ochii mari; şi-mi spune că la Paris se predau la Universitate doar 18 poeţi ai secolului 20, dintre care 6 sunt români: Tzara, Celan, Voronca, Gherasim Luca, Fundoianu, iar acum şi Nichita şi Radu Gyr. Probabil are aceste date de la fiica sa Linda Maria Baros. Acţiunea mea i se pare de toată lauda. Îl întreb, pentru efecte retorice: Dar îţi poţi da cu părerea ce atitudine au ceilalţi confraţi în privinţa plăcilor memoriale? Să-ţi spun tot eu: Consideră că ar fi sub demnitatea lor să se ocupe de aşa ceva. Ce, ei sunt ciocli?! Iar pe de altă parte mă şi invidiază, din cel puţin două motive: simt că ei nu ar putea face această lucrare dificilă; şi pentru că nu le-a venit lor ideea. Îi spun şi de Proiectul cu memorialul scriitorilor încarceraţi – îi arăt şi locul unde va fi ridicat monumentul, tufa roz înflorită. Habar nu avea. Câţi au fost închişi, câţi au murit în închisori, câţi s-au exilat etc.

 

Florenţa Albu, n. 19 dec. 1934 - d. 3 febr. 2000

 

           

   

Al doilea scriitor pe blogul meu, venind la rând din Câmpia Bărăganului, deci din jud. Călăraşi, de data asta din com. Vîlcelele, sat Floroaica, este încă un caz de mutilare/modelare exercitată de regimul dictatorial comunist asupra intelectualului, cu deosebire asupra scriitorului, care musai să militeze pentru măreţele idealuri (o erezie ideologică-politică). Fiică de ţărani înstăriţi, tatăl este deţinut la Canal. Totuşi, înşelând vigilenţa tovarăşilor, fiica reuşeşte să-şi piardă urma:  se înscrie la liceul Şincai din Bucureşti, bacalaureat 1952, apoi frecventează Filologia, 1952-1957, după care vor urma 6 ani de şomaj - probabil Cadrele îşi dăduseră seama ce greşeală au făcut lăsând-o să termine o facultate... Participă la cenaclul Neculuţă, proletcultist prin definiţie, debutează în 1955 în Tânărul scriitor, însă 4 ani mai târziu, în 1959 i se respinge un volum de reportaje în Bărăgan; abia în 1961 apare volumul Fără popas, iar în 1962 Câmpia soarelui, din care moment, este considerată aliat politic, iar în anul următor este angajată la Scânteia tineretului; din 1965 şi până la pensionarea, în 1995, este redactor la Viaţa românească. A scris poezie, reportaj, note de călătorie şi cărţi de memorialistică; a publicat traduceri, singură sau în colaborare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore, de Toader Hrib.

După câteva volume de poezii ce rimează/şi jubilează de circumstanţă, despre realizările agriculturii colectivizate, autoarea îşi ia seama, se hotărăştre să nu-şi bată joc de vocaţia sa, ea devine de la un volum la altul un observator exigent, neliniştit al dramei satului românesc, scrie cu sentimentul dezrădăcinării, al însingurării despre lumea satului ancestral, cu gesturile sale ritualice; doar aparent poeta le cântă în strună culturnicilor, iar în realitate pune în pagină dezastrul spre care se îndreaptă societatea socialistă;  într-o etapă următoare, în ton elegiac, dacă nu de-a dreptul sec, aspru, sacadat, notează cu luciditate amară şi jale conţinută despre stingerea vieţii satului românesc, întrebându-se: la o lume dispărută, la ce bun versurile mele?  Treptat autoarea devine scribul demolărilor din Bucureşti, în stil apocaliptic, asistând la degradarea umană, la distrugerea unor structuri sociale, culturale.

Imediat după 1990 îşi editează poeziile de sertar: Anno Domini, relevând o cronică aprigă a vremurilor dictaturii. Memorialistica din Zidul martor, jurnalul de viaţă şi de creaţie din ultimii 20 de ani ai comunismului reprezintă una dintre cele mai puternice cărţi de memorialistică din literatura noastră. O fiinţă singură, suferind de hiperlucuditate, dar şi de inimă, exigentă cu sine şi cu semenii, răzleţită la ultimul etaj al unui bloc dinspre Piaţa Rosetti, unde vara nu se poate respira de zăpuşeală, iar iarna se poate muri de frig, de la fereastra sa ca un post de observaţie, autoarea se mărturiseşte "zidului martor", calcanul altui bloc din vecinătate, la fel de urgisit... Când trec, arareori, prin zonă, trag cu ochiul la dreptunghiul de marmoră albă atestând trecerea prin astă lume a marii poete Florenţa Albu, dar şi spre "zidul martor" al atâtor frământări şi nevoinţe, al nesfârşitei nefericiri  pe care şi-o asumă un creator adevărat, orgolios, necorupt, pătruns de menirea sa sfântă: un calcan jupuit, doar pe jumătate tencuit, iar în rest, cărămidă goală, sângerândă....

 

Opera literară: • Fără popas, prefaţă de Maria Banuş,  1961;• Câmpia soarelui,  1962;• Constanţa,  1964;• Intrare în anotimp, 1964;• Fata morgana,1966;• Măşti de priveghi,  1968;• Himera nisipurilor,  1969; • Poeme, 1969;• Arborele vieţii,  1971;• Austru, 1971;• Câmpia soarelui,1972;

• Elegii,  1973;• Petrecere pe iarbă,  1973;• Ave, noiemvrie, 1975; • Întoarceri,  1977;• Roata lumii, 1977;• 65 poeme, 1978;• Umbră arsă,  1980;• Epitaf, 1981;• Poem în Utopia, 1983;• A fi-fire,  1984;• Banchet autumnal. Impresii de călătorie,  1984; • Terase, 1985;• Efectul de seră,  1987;• Kilometrul unu în cer, 1988;• Anno Domini (inedite 1970-1989),1991;• Copilărinda, 1991;• Efectul de seră,  1991;• Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, 1995;• Aurolac, 1997;• Petrecere,  1998; • Austru, postfaţa autoarei,  1999;• Scara ce nu duce nicăieri,  2001. Ediţii:• Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, 1972. Traduceri:• Victor Sivetidis, Thalasse,  1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil,1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, 1979.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Florenta_Albu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Floren%C8%9Ba_Albu

 

 

Poezia zilei: Florenţa Albu 

Iulie

Iulie. Pace pamantului.
Pace apelor. Pace ierbii
si balariei. Nesomnul meu
cu o cicoare in zori.

Putina omenire a satelor
trecand peste matca secata, 
peste viiturile vremii.
Singuratatea lor, singuratatea
mea in poezie.
Urca fata morgana, stralucita
capcana. Tarziu din toate partile.

Noi vom muri aici, 
inchisi din toate partile
de libertate. Campie, 
exil deschis in patru vanturi...

Pace pamantului, pace ierbii, 
nalucirilor. Setea, mersul in cerc, 
aria de rotit
de macinat stele.

 

Şi nopţile

stiam, 
se linistea vântul
si luna trecea peste viile-n floare
storcându-le-n cupe
polenuri astrale.

Încet, adânc, tacut
trecea luna
peste florile viei, 
peste inima mea
si-n padurea salcâmilor
privighetori începeau
noaptea lor alba de cântec.

Toate erau frumoase si pline
si ochiul mare al mortii
se uita din vârful lumii
la mine.

În jurul lui - dorinti, iubiri, 
privighetori si flori de vie, 
si ploi lunare, si visari
cresteau concentric, pâna sus -

dar razbatea din toate ochiul, 
atât de calmul
ochi al mortii. 

 

*

Am pus o placă meorială pentru Florența Albu și Dumitru Almaș la intrarea imobilului din str. Colței, nr. 23, S.II. Imaginea casei în care a trăit poeta în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

 

 

 

Arcadie Donos, n. 1 martie 1923 - d. 19 dec. 2000

     

 

Dintr-o familie de mici funcţionari, A.D. a avut răgazul să termine liceul Comercial din Bălţi, după care, refugiat cu familia la Bucureşti, a dat curs chemării sale spre actorie, urmând Academia de Muzică şi Artă, apoi Institutul de artă teatrală şi devenind actor la Teatrul Mic din Bucureşti, unde a jucat până în 1975. Actor cu reale aptitudini interpretative în roluri de compoziţie dar şi în registru comic, a fost mereu prezent pe scenă, distribuit şi în filme, încă de la absolvirea Institutului, deci îl întîlnim în primele filme româneşti de după război: Mitrea Cocor, 1952, Arendaşul român, 1952, Nepoţii gornistului, 1953, Moara cu noroc, 1955, D-ale Carnavalului 1958, Tudor, 1963, Paşi spre lună, 1964, Toate pânzele sus, 1977 , (în total 20 de titluri, ceea ce nu e puţin, ba dimpotrivă!), chemat să joace de regizori foarte diferiţi, într-o paletă de roluri diverse, interpretate totdeauna cu adecvare, cu farmec.

Basarabean plin de har şi de haz, persoană agreabilă, simpatizat de colegi (lucru mai rar!), A.D. nu a fost doar un actor talentat, pe scenă sau pe ecran, ci şi o fire de poet, creativ, furat de visătorie, inspirat; debutând  în adolescenţă, la Bălţi, ca poet, a scris pe-atunci (1942) şi o piesă de teatru (Viforul), valorificată decenii mai târziu. Este autorul câtorva piese ce au ţinut stagiunea pe scena Teatrului Mic. Totuşi, solicitat intens ca actor, nu a neglijat poezia de taină, însă nici nu s-a grăbit să publice, debutând ca poet în volum abia spre vârsta de 50 de ani, cu Sunete arse, 1972, dar perseverând întru lirism: Cântarea verbului a fi, 1975, Cetăţile de rouă, 1985, Şi punctum, 1989. A scris şi proză: Să vii acasă pe un nor, 1989, Aduceri aminte de pe Nistru şi Dâmboviţa, 1996, Tablete antistres, 1998, Rugi, 1999.

Piese de teatru deci, scenarii radiofonice şi alte materiale pentru scenă şi Radio - un autor complet, după cum se observă. Nici măcar nu este un caz ieşit din comun, dacă ne gândim bine, căci mulţi alţi actori au mânuit cu aplomb pana, chiar dacă succesul scenei a pus de multe ori şi pe nedrept în umbră talentul literar. Ca să nu mai spunem că literatura nu asigură o răsplată bănească pe măsură. Puţini actori au reuşit să se afirme şi în prima linie a creaţiei literare: Emil Botta, Dinu Ianculescu, Ştefan Radof, dar şi Radu Beligan, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu - pe care mi-l amintesc debutând cu proze scurte poematice la cenaclul Labiş, la sfârşitul anilor 60.

La primirea mea în Uniune, mi-am dat seama că printre cei "unşi" ca scriitori se aflau câţiva actori cunoscuţi, chiar renumii, precum Ion Lucian.

S-a întâmplat să fiu coleg de grupă, în studenţia mea la geologie cu vărul primar al lui Arcadie Donos, cei doi se vizitau, viitorul geolog primea invitaţii la spectacole şi ne lua şi pe noi. L-am văzut pe A.D. în Muşchetariii Măgăriei sale, o piesă comică, delectabilă, pentru copii şi tineret.  A repurtat un succes răsunător jucând în travesti Coana Chiriţa, la concurenţă cu faimosul Miluţă Gheorghiu, de la Naţionalul ieşean. Semn că "meseriaşul" îşi cunoştea bine puterile.

O placă memorială se află (ai zice că ascunsă ca într-o nişă - deşi la drept vorbind se înfăţişează ca o carte deschisă vederii/citirii) la intrarea primei scări a blocului (fosta) Cofetăria Scala, unde în fapt mai există o altă placă, pentru scriitorul Paul Anghel.

 

 

Alţi scriitori:

Neculai Chirica, 1920